Ion Coja: „Calvarul prizonierilor ruşi în Romania?“ martie 12, 2008

Sunt foarte surprins de intenţia vădită de a falsifica adevărul pe care o mărturiseşte – probabil fără voia sa, autorul articolului Lagărul de la Crăciuneşti, apărut în Evenimentul Zilei, joi, 14 februarie 2008. Cunosc în legătură cu acest subiect câteva date inedite. Mai întâi din familie: tatăl meu a avut o grădină mare de zarzavat la marginea de nord a Constanţei, la Cişmea, de la care se aproviziona şi armata, şi bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care i s-au repartizat câteva zeci de prizonieri ruşi să muncească la grădină. I-a ţinut până după 23 august 1944, iar când aceştia au fost eliberaţi, i-a dus la prăvălia unui prieten şi i-a lăsat să-şi aleagă fiecare un obiect pentru mama sau soţia din Rusia, să-l ducă amintire din prizonierat. S-a dus vestea despre un moşier din Dobrogea care, pentru că s-a purtat mai neomenos cu prizonierii, la venirea ruşilor a fugit la Bucureşti şi s-a ascuns de teama represaliilor. Altminteri, autoritatea sovietică, imediat instalată la controlul Ţării, a fost preocupată de soarta foştilor prizonieri ruşi pe două direcţii : >>>>

Luchian Deaconu: „ Însemnări zilnice “ de I. Navirlie

( august 1944- octombrie 1949)
Volumele « România între abandon si crucificare. august 1944-octombrie 1946 », Ed. de Sud, 2000, 226 p. si « România între abandon si crucificare. 1946-1949 », Ed. de Sud, 2000, 275 p. au fost si, din pàcate, au ràmas doar primele din càrtile pe care le-am proiectat a fi consacrate fenomenului numit « Procesul comunismului ». Din pàcate, tirajul limitat a fàcut ca nici aceste prime càrti sà nu ajugà la toti cei ce sunt interesati de cunoasterea modului cum s-a instaurat acest regim ilegitim si criminal.
Tocmai de aceea, încercàm sà ràspundem, difuzînd pe Net volumele amintite mai sus, nevoii pe care o resimt atît cei ce au tràit cumplitii ani ai instauràrii regimului comunist dar si generatiile mai tinere de a gàsi ràspunsuri la întrebarea de ce si cum a fost posibil ca România sà accepte si sà suporte timp de mai mult de patru decenii aceastà « brutalà întoarcere la sàlbàticie. »
Autorul însemnàrilor, magistratul Constantin I. Nàvîrlie (1882-1959), a consemnat zilnic evenimentele, întîmplàrile, impresiile si cugetàrile personale de-a lungul a aproape patru decenii, începînd din vara fierbinte a anului 1916 si încheind cu îngheturile nimicitoare ale comunismului anului 1952, într-un impresionant numàr de caiete, repertoare si carnete. >>>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Istoria trăită la faţa locului“

În colecţia Restitutio – Inedit, cu prilejul Zilelor Craiovei – ediţia a XI-a, octombrie 2007 –, cu sprijinul financiar al Primăriei Craiovei, al Consiliului Local Craiova, prin strădania cărturarilor craioveni Ioan Anastasia şi Nicolae Marinescu, îngrijitori ai lucrării-document, a văzut lumina tiparului o impresionantă istorie autentică, „trăită la faţa locului“, Amintiri din Războiul Întregirii Neamului ale unui ofiţer din Regimentul 5 Roşiori, de C. M. Ciocazan (Craiova, Editura Aius, 2007). Din prefaţa Efigia unui primar de prestigiu, semnată de Ioan Anastasia, aflăm că autorul Amintirilor din Războiul Întregirii…, Constantin M. Ciocazan (n. la Orşova Veche, în 21 iunie 1854 – m. 4 aprilie 1942, Craiova), «a fost unul dintre cei mai populari şi mai iubiţi oameni politici din Craiova, un membru constant şi devotat al Partidului Liberal» (p. 5); ca primar al oraşului Craiova între anii 1907 şi 1911, a dus «mai departe „opera“ de aducţiune a apei de la Gioroc, începută de N. P. Romanescu» (p. 6); «printr-o fructuoasă colaborare cu ing. W. H. Lindlei şi ing. Anghel Saligny, şi cu eforturi financiare sporite, >>>>>

Violeta Ionescu: „Vulturul Ilie – mascota aerodromului de la Buzău“

De obicei, aviatorii se feresc de vulturi, şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie… nu l-au întâlnit în cer, ci – culmea – pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii… Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. Era… de-al lor.
Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare. Mai ştia, de asemenea, când sosea acceleratul de Bucureşti. Venea pe peronul gării şi se posta chiar în dreptul vagonului restaurant, pentru că… mai avea acolo un prieten, chelnerul care-i arunca întotdeauna ceva de mâncare. Lumea era obişnuită cu el, şi el cu lumea. >>>Violeta Ionescu>>>

Elena Buică : „Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 6 august 1889). Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane“

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa ii citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazand-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decat luand-o impreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane.
Gandind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa intalneasca iubirea intruchipata intr-o femeie asemenea ei .
Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Eminescu a fost si iubit, dar si contestat in timpul vietii, dar numarul celor care l-au contestat a fost foarte mic in comparatie cu cei care l-au iubit. Cu toate acestea, iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de inger dragalas”. Iubirea dintre acest “inger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adanca, a invins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care ii voiau despartiti. Au fost si cateva “focuri de paie” starnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. >>>>>

DOCUMENTE UITATE – Petru E. Papp: „Asasinate politice in 1919, în Transilvania“

Asa au fost ucisi, în 1919, patriotii Ioan Ciordas si Nicolae Bolcas

„A doua zi a vorbit în taină prin sat că au fost la ea în casă detinuti, pesemne doi popi, si că spre dimineată Hanköczi i-a dus undeva. Odaia lui Hanköczi avea încă o usă, care dădea direct în coridor. Ioan Herle al Vilii din Luncă mi-a mărturisit că, tot în 4 aprilie, dimineata la 3 ceasuri, cadetul Károly Tamás, originar din Beius, si cadetul Kádár Ferenc, care locuiau la el cu alti cadeti si marinari, i-au cerut să le dea o lumînare si o lopată. El le-a dat cele cerute, dar nici el, nici altii nu s-au gîndit si nu s-au interesat mai de-aproape de ce si pentru ce le trebuie, fiind grozav de terorizati. Si-a închis usa si s-a culcat. Peste o jumătate de ceas a auzit niste împuscături. În 18 aprilie am scăpat din spital. Despre numitii încă nu se stia în Beius nimic. În numele familiei doctorului Ciordas, cu care sînt înrudit, am pus un premiu de 3.000 de coroane pentru cel ce va da date si urme precise despre disparitia lui. Primăria din localitate a pus un premiu de 1.000 de coroane. Întîmplător fiind pretorele dr. Gherla la Beius, l-am rugat să publice premiul si în cercul Vascău de sub conducerea sa, îndeosebi în comunele: Luncă, Seghiste, Seghistel, Vascău, pe unde stationaseră soldatii unguri. >>>>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Eroii uitaţi de la Vadu Roşca“

Deşi s-au împlinit 50 de ani de la rascoala anticomunista de la 4 decembrie 1957 din satul vrâncean Vadu Roşca, nimeni nu a fost dornic să preţuiască memoria acelor adevăraţi eroi, fie şi printr-o simplă aducere aminte. Poate dacă ar fi năvălit apele, şi-ar fi adus aminte şi guvernanţii de Vadu Roşca, dar aşa, cei ce au luptat şi nu au fost cu nimic mai prejos faţă de la Braşovul revoluţionar, ori Timişoara de mai târziu, au fost daţi uitării.
Dar dacă uitarea nu este suficientă pentru a ucide, batjocura o poate face din plin. Batjocura la care, autorităţile, atât de false când vine vorba de omagierea Eroilor, se pricep de minune, ţăranii care ar fi trebuit acum cinstiţi, măcar câţi or mai fi rămas, sunt şi umiliţi de funcţionarii statului roman.
Poate nu ar trebuie să ne mai mire nimic… Nici faptul că autorităţile nu s-au îngrămădit la Vadu Roşca (deh, dacă a trecut campania, nici presa care era atât de vociferantă cu trecutul repugniat de nişte farisei nu a spus nimic, tăcând mâlc), nici trista realitate în care se află astăzi ţăranii-eroi de atunci… Nu. Nu trebuie să ne surpindă nimic. Căci, pentru ei, ca şi pentru alete milioanme de români, nu s-a schimbat nimic. Sunt batjocorţi la fel, sunt ucişi încet cu încetul. >>>>>

~Semnatarii ” Declaratiei de la Budapesta” (iunie 1989) martie 2, 2008

Reprodus din ziarul ” Natiunea” , Bucuresti, nr.15/septembrie1990 , pag.7

 

„Declaraţia de la Budapesta“ – amănunte senzaţionale

Menţionata uneori –căci interesul protagoniştilor şi al complicilor este să se treacă vâmzarea de ţară sub tăcere – „Declaraţia de la Budapesta“, din iunie 1989, se cunoaşte puţin şi imprecis. În afară de obiectivele ei (ce stipulează faptul că Românii şi Maghiarii s-ar fi format în acelaşi spaţiu geografic – ??! – şi ca, deci, Transilvania ar fi „un spaţiu de complementaritate“ căreia îi trebuie garanţia „autonomiei“!!!), mai nimic nu a penetrat dincolo de zidul de tăcere al conspiraţiei anti-româneşti, unde participă şi aşa-zişii intelectuali „români“. Abia astăzi, după cercetări dificultoase, suntem în măsură să aducem amănunte.

Semnatarii iniţiali au fost, din partea românească, Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din R.F.G.), Mihnea Berindei (vice-preşedinte al Ligii pentru apărarea drepturilo omului în România – LDHR, Paris), Ariadna Combes (vicepreşedinte LDHR, fiica Doinei Cornea), Ion Vianu (LDHR – Elveţia), Dinu Zamfirescu (din partea Partidului Naţional Liberal), Mihai Korne (directorul revistei „Lupta“ – Paris). Din partea maghiară, au semnat lideri ai Frontului Democratic Maghiar (Antal G. Laszlo, Balogh Julia, Biro Gaspar, Fur Lajos, Keszthely Gyula, Molnar Gustav, Illyes Maria şi actualul ministru de externe, Geza Jeszinsky). Înţelegerea a fost parafrată în data de 16 iunie 1989. Ulterior, au mai semnat, din partea maghiară,şi alte persoane şi organizaţii (Rockenbauer Zoltan şi Vagvolgyi Andras pentru Federaţia Tinertului Democrat), Partidul Liber Democrat, Asociaţia Maghiarilor din Transilvania – prin Kiss Bela, preşedinte – redacţia revistei „2000“, prof. Bela Kalmann, Bojtar Endre etc. Textul declaraţiei s-a transmis, în felul unui apel către românii din România (??), în ziua de 18 iunie 1989, aât la BBC cât şi la „Europa Liberă“. Presa din Ungaria a fost mai lentă chiar, publicând acest text o zi mai târziu. Au mai semnat, în acelaşi moment, şi alţi „români“, al căror nume s-a ascuns până acum mediilor politice şi jurnalistice din România. Iată-i: Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dumitrescu, Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, George Barbul, Dina Brătianu-Missirliu, Al. Missirliu, Ileana Verzea.>>>>>>>