NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~George Acsiteanu- Fragmente puţin cunoscute de Memorii Mai 11, 2007

GEORGE ACSINTEANU, scriitor

Cărţile mele „Piatra neagră“, roman prefaţat de Liviu Rebreanu, apărut în anul 1930 la Tipografia Copuzeanu, „Povestiri pentru îngerii pământului“ (1932, Editura „Cartea Românească”) „Convoiul flămânzilor“, roman editat în 1935 la „Cultura Naţională“, „Prinţul Bărăganului“ în Editura „Cugetarea“, „Copilul norilor“ în Editura „Cartea Românească“ şi multe alte scrieri îşi au izvorul în pământul Bărăganului, pământ frământat de străbunii mei, pământ pe care poetul l-a cântat cu glasul de om al întinderilor.

„Superbă ca o mare de smaralde în aur / Câmpia mea e viaţa în infinit tezaur, / Străbunii din milenii cu braţe ca de fier / Au frământat-o-n glie, pe-ntinderea de cer, / Si sâmburele vieţii l-au semănat în lan / Cu omul mare-n frunte, Pelagrul Bărăgan…“

Pelagrul Bărăgan. Da, el a fost cel dintâi om care mi-a pus condeiul în mână şi care mi-a publicat, în ziarul său din Călăraşi, primele începuturi literare. Bunul şi iubitul meu dascăl, Nicolae Ţopescu, un mare însufleţitor al presei din Călăraşi, capitala Bărăganului.

Mai târziu, când începusem să-mi iau zborul, ca şi eroii din cartea „Prinţul Bărăganului“, un alt bun prieten, Eugen Cialîc, mi-a deschis paginile ziarului său, „Pământul“, în jurul căruia, pe vremea aceea, se adunase toată elita scrisului românesc: poeţi şi prozatori care au avut contingenţe cu înalta poezie şi robusta viaţă a Bărăganului.

Multe, foarte multe amintiri aş avea de depănat din zguduitoarea mea copilărie pe care am trăit-o şi în oraşul Călăraşi: întâi ca un mic si firav muncitor la cooperativa de consum a CFR-ului şi apoi ca bursier, prin concurs, la Şcoala normală de învăţători, de unde am fugit, după ce am absolvit două clase. Am fost atras de luminile Capitalei, lumini care de foarte multe ori mi-au ars aripile zborului meu temerar.

Am colindat pe la mulţi stăpâni, ca ucenic şi lucrător, dar n-am încetat să învăţ carte. Am urmat liceul particular şi cursurile a două facultăţi: de literatură, filozofia şi dreptul, ajungând până la postul de secretar al Institutului de literatură condus de bunul meu profesor de la Universitate, Mihail Dragomirescu.

Aşadar, foarte multe amintiri aş avea de depănat din copilărie şi adolescenţă încolonate în imensul convoi al flămânzilor, dar mă opresc aici, cu precizarea că tot gândul meu senin, întreaga mea simţire au rămas plantate pe infinitul Bărăganului, cuprins în braţele bătrânului Danubiu si de tumultul stâncilor albastre ale Pontului Euxin.

Închei aceste modeste confesiuni cu câteva versuri din poemul „Laudă Bărăganului”:

„Te-ncununez cu cerul într-o cupolă vie, / Peste bogate holde, podgorii şi grădini, / Eşti scris în gândul lumii o-naltă poezie, / Cu vaduri noi de piatră, pământuri, vii, uzini, / Cum n-ai fost niciodată, tu, stepă de ciulini… / Nemărginita pâine, tezaur ca-n poveste, / Tărâm cu flori de viaţă, acolo unde-au fost, / Sălbatec-aşezare, pustiu şi praf, tempeste, / Troieni, pământuri sterpe, pârloage fără rost, / Bordei mizer în sate, viaţa în glod şi-n post… / Făptura ta se leagă sub cerul de cristal, / Cu ţara împreună, corolă în zenit / Întinderi verzi de soare, ca marea de opal“

Bucureşti, 22 mai 1973