~Prof. dr. Lauri Lindgren (Finlanda): „Oşteni romîni în Nordul Europei în sec. al XVIII-lea”

Prezenţa militară a Românilor în nordul european fusese semnalată, la 1912, de Nicolae Iorga într o repede comunicare asupra unui român notoriu în armata lui Carol al XII al Suediei, conducînd un detaşament de valahi în bătălia de la Poltava (iunie iulie, 1709). Acest Sandu Colţea, maior în vre­mea Poltavei şi apoi colo­nel sub Frederic I, fusese luat prizonier de către ruşi, trimis în Siberia (de unde încercase să evadeze fără succes), deportat în fine la Iakutsk, la margi­nile împărăţiei, spre a fi împiedicat să se sustragă captivităţii. Totuşi, după aproximativ zece ani de detenţie, Sandu Colţea scă­pă şi ajunse în Suedia unde îl găsim, la 1723, pe cînd cerea demisia din oştire în ideea că nu ştie limba lo­calnicilor şi că nu are la îndemînă o biserică potri­vită pentru credinţa lui. Ştirile privitoare la acest episod de viaţă militară sînt puţine şi asupra acestui personaj cu biogra­fie curat românească isto­ricii ar fi indicat să se aplice mai mult decît pînă acum, pornind de la con­tribuţia lui N. Iorga („Un ofiţer român în oastea lui Carol al XII lea”, 1912 şi recapitularea problemei, la Valentin Borda – „Călă­tori şi exploratori români”, ed. Sport Turism, 1986). Totuşi, nu e singura ştire asupra unor trupe alcă­tuite din români detectate în secolul al XVIII lea în Nordul european. O intere­santă comunicare, a profe­sorului Lauri Lindgren, de la Universitatea din Turku, înfăţişează încă un mo­ment din tulburele eveni­mente ale războaielor nor­dice ale vremilor de atunci. Ceea ce revelează Lauri Lindgren, în această cer­cetare pe care o prezen­tăm acum, este o cronică finlandeză, întocmită de un cărturar din Botnia, Reinius, şi de unde rezultă prezenţa unor români în cadrul trupelor ruseşti, care invadaseră la 1741 Finlanda şi iernau într o comu­nă, Laihia, unde îi găseş­te – de altfel – şi cro­nicarul acestor evenimen­te. Documentul repus în circulaţie de prof. Lauri Lindgren (care e un cu­noscut specialist în roma­nistică şi un simpatizant al culturii româneşti pe care o cunoaşte îndeaproape) este revelator din multe puncte de vedere, cele mai de seamă privind limba, vestimentaţia, viaţa coti­diană a românilor ajunşi în Septentrion; de aseme­nea, prin caracteristici care ţin de fundamentul antro­pologic (toleranţă, ospitali­tate, înclinaţie către viaţa spirituală etc.). De altfel, micul studiu al lui Lauri Lindgren, redactat direct în română, conţine o ana­liză foarte riguroasă a şti­rilor rezultate din cronica finlandeză a lui Reinius şi face inutile orice alte preci­zări, deschizînd însă inte­resul cercetării de amănunt.

ARTUR SILVESTRI

_______________________________________

În timpul unui conflict dintre Rusia şi Sue­dia din anii 1741–1743 un document al vre­mii consemnează prezenţa în Finlanda a unui regiment de români, aflat sub comanda ar­matelor ruseşti care invadaseră tara. Acest regiment a petrecut iarna dintre 1742–1743 în localitatea Laihia de pe ţărmul de vest, în imediata vecinătate a oraşului port Vaasa. Consemnarea a fost făcută de preotul Israel Reinius din Laihia, care a ţinut un fel de con­dică în care a menţionat evenimentele mai importante petrecute în parohia sa, cît a trăit. Acest „jurnal”, redactat în limba suedeză şi păstrat în arhivele bisericii locale, cuprinde şi documentul la care ne referim, document ce a fost publicat prima oară, în traducere finlandeză, în ziarul „Vaasan Sanomat” din Vaasa, în luna mai 1878. Credem că darea la lumină a respectivului document la data amintită nu a fost întîmplătoare, ci aceasta trebuie pusă în legătură cu momentul declan­şării Independenţei României, consemnată în Tratatul de la San Stefano (martie 1878). Războiul ce s a purtat atunci în Balcani a avut un ecou şi în Finlanda, deoarece la acesta a luat parte, sub ordinele comanda­mentului rus, şi batalionul de gardă finlan­dez, care a avut pierderi grele şi a îndurerat opinia publică. De asemenea, în armata rusă existau numeroşi ofiţeri finlandezi. între care şi generalul Ehrnrooth, cel ce avea să devină, în timpul evenimentelor, ministrul de război al Bulgariei, numit de guvernul militar ru­sesc.

Pînă la Marele Război Nordic (1700–1721) Suedia era marea putere din nordul Europei. În timpul acestui conflict, armatele ţarului Petru I au ţinut sub ocupaţie Finlanda de la 1714 la 1721. Se cunoaşte că în timpul acestui conflict, armata suedeză sub conducerea di­rectă a regelui Carol al XII lea, a trecut şi prin Ţările Româneşti, şi, cu această ocazie, ajungeau pe meleaguri româneşti şi militari finlandezi, ceea ce a constituit, poate, primul contact istoric direct între finlandezi şi ro­mâni. Circa patru decenii mai tîrziu, hazar­dul istoriei făcea ca, în revanşă, să ajungă pe teritoriul finlandez trupe de origine româ­nească. Cum se poate explica acest lucru, că­ror împrejurări se datorează această „aven­tură”? Însemnările preotului Reinius ne ajută să pătrundem întrucîtva, şi aceasta tai­nă pe care el va fi aflat o – şi o spune – din gura oştenilor încartiruiţi temporar la Lai­hia. La un conflict austro ruso turc din pe­rioada 1735–1739 au participat şi trupe din cele două Ţări Româneşti aflate sub tutelă otomană. Mareşalul von Münnich, comandan­tul armatelor ruseşti sub împărăteasa Anna. a ademenit unele contingente româneşti să treacă de partea Rusiei, făgăduind să dea apoi ajutor la eliberarea de sub turci a românilor. Aşa a ajuns în serviciul Rusiei şi regimentul românesc rătăcit mai apoi în nord, după ce aşteptase un timp zadarnic să se întoarcă în propria ţară, căci Rusia încheiase pace cu Turcia şi făgăduiala mareşalului rămăsese doar făgăduiala. În schimb, contingentele ademenite au fost folosite ca trupe mercenare în campaniile belicoase de după aceea ale Rusiei. În anul 1741 s a produs un nou conflict între Rusia şi Suedia, declanşat de schimbarea puterii în Rusia, cînd prinţesa Elisabeta a devenit, prin lovitură de stat, îm­părăteasă. În prima parte a campaniei, armatele suedeze trec frontierele ruseşti, dar la ofensiva puternică a trupelor ţariste sînt ne­voite să se retragă în grabă, părăsind şi în­treaga Finlanda în mîinile adversarilor. Astfel, armata rusă ajunge pînă la litoralul fin­landez al golfului Botnic. La începutul ofen­sivei ruseşti, împărăteasa Elisabeta a dat o declaraţie prin care propunea crearea unei Finlande libere şi independente între Suedia şi Rusia. Acest fapt a făcut ca la ocuparea Finlandei atitudinea cuceritorilor faţă de populaţia finlandeză să fie mai bună decît în timpul precedentului conflict cînd se ilustrase prin asprime şi sălbăticie. La adoptarea noii atitudini va fi contribuit, desigur, şi faptul ca armata rusă era atunci comandată de irlan­dezul De Lacy şi de scoţianul Keith, adepţii unei discipline ferme şi civilizate. Generalul Krister Teofilo von Kinderman a primit or­din să se ocupe de Botnia cu trei regimente de cavalerie: sîrb, maghiar şi moldovenesc (în trad. finlandeză: „,moldavialainen”)

Regimentul de ostaşi români, consemnează preotul Reinius – a sosit în comuna sa la sfîrşitul lunii septembrie 1742. Mai întîi a fă­cut cunoştinţa „cornetului” Striska, venit să întocmească planul de încartiruire al unităţii. Acesta, cuprinzînd zece companii, a poposit aici trei zile mai tîrziu, stabilindu se pentru tabăra de iarnă care a durat mai bine de opt luni de zile. În condica sa, preotul Reinius relatează, uneori cu lux de amănunte, o serie de întîmplări ce s au petrecut în toată aceas­tă perioadă.

La începutul, taberei, a trecut prin Laihia însuşi generalul Kinderman care a cerut preotului, ca unic reprezentant al autorităţi­lor locale, un jurămînt de credinţă.

La 17 octombrie, ,,după slujba religioasă”, toţi bărbaţii din comună în vîrstă de peste 15 ani au depus public „jurămînt de credinţă coroanei ruseşti”, iar, cîteva săptămîni mai tîrziu, s a cerut acelaşi jurămînt şi „băieţilor între 12 şi 15 ani”.

La începutul lunii noiembrie, şase compa­nii au părăsit comuna şi s au mutat în loca­litatea vecină Isokyrö pentru „iernare”, restul regimentului rămînd mai departe în Laihia. În ziua de 8 decembrie, întregul regiment s a adunat în Laihia, „pe cîmpul dintre bise­rică şi casa parohială”, pentru a depune un jurămînt solemn către Karl Peter Ulrich, din familia imperială, „denumit la ruşi Piter Teodorov”. Apoi, în ziua următoare, acelaşi ju­rămînt de credinţă a trebuit să fie făcut de către întreaga suflare a băştinaşilor.

La 30 decembrie 1742, un contingent de os­taşi a fost deplasat la Oulu, în nord, sub con­ducerea adjunctului comandantului, Bedrago. În primele zile ale lunii ianuarie 1743, oştenii aii fost duşi să construiască în jurul satelor unde erau încartiruiţi ofiţerii obstacole de ca­valerie (aşa zişii „cavaleri spanioli”, un fel de capre de lemn – n. n.), iar în aceeaşi luna, o parte din trupe au fost deplasate în arhi­pelagul de insule din apropierea oraşului Vaasa, instalînd puncte de observaţie sub conducerea căpitanului Zerbulo.

În cursul lunii martie, oştenii au ridicat, din loc în loc, „nişte movile înalte de 10–12 m, făcute din prăjini şi paie” pentru a servi, aprinse, ca semnale luminoase.

La 9 aprilie, comandantul regimentului de infanterie din Vologdam, colonelul Nzianov, trecînd cu unitatea sa prin Laihin; a fost salutat de cavaleriştii din comun. După ceremonie, ofiţerii au fost găzduiţi la locuinţa comandantului regimentului, Dimitrie Branzeakul, în ferma Rapila.

La 29 aprilie, fiind sărbătoarea încoronării împărătesei Elisabeta Petrovna, textul predi­cii ţinute de preot a cuprins şi psalmul 72, versetele 1, 2, iar jurămîntul – psalmul 675 versatul 29.

La 3 iunie, „restul moldovenilor” ce fuse­seră iarna încartiruiţi în Laihia ,,a plecat spre nord”.

La 25 iunie, a făcut la Laihia un popas de cîteva zile, colonelul regimentului de cavale­rişti moldoveni, venind dinspre sud şi şi a continuat călătoria după trupe.

În iulie 1743, a fost semnat Tratatul de pace de la Turku, după care trupele ocupan­ţilor s au pregătit să se întoarcă în Rusia. Toate trupele româneşti aflate în localităţile din jur s au adunat în Laihia în ultimele zile ale lui iulie, încolonîndu se pentru plecarea definitivă.

Generalul von Kinderman a trecut prin Laihia cu ultimele trupe ruseşti la 31 august. Odată cu această informaţie, preotul ţine sa precizeze că în Laihia au fost încartiruite nu­mai trupe moldoveneşti nu şi altele alcătuite din ruşi, cazaci, calmuci.

În afara acestei cronologii a evenimentelor pe care preotul Reinius le a considerat de interes (şi din care noi am selectat, rezumîndu le, doar pe cele care se referă special la oştenii români), el a mai făcut o serie de no­taţii privitoare la relaţiile moldovenilor cu populaţia locală, consemnînd aspecte ale com­portamentului moral şi obiceiurilor acestora, precum şi detalii de îmbrăcăminte şi echipa­ment. Spicuim din acestea cîteva.

La sosire, regimentul număra 800 de ostaşi şi, în plus, gradaţi, ordonanţe şi slujitori („cavaleriştii aveau, în majoritate, fiecare un slujitor şi doi cai”, ceea ce mărea considera­bil efectivul uman, dublîndu l, pe cît se pare).

Cînd au venit în comună, ,,soldaţii şi caii erau înfometaţi”, căci în acel an „fusese re­coltă slabă şi era lipsă de alimente în re­giune”.

Mulţi din noii veniţi ,,vorbeau o limbă nouă, neauzită de noi pînă atunci” şi comu­nicarea cu localnicii a fost dificilă la început.

A fost nevoie de o cantitate mare de vite pentru a asigura hrana trupelor. Într o lună, precizează Reinius, erau sacrificate 36 de vile mari – boi sau vaci – 136 junci şi juninci, 186 viţei de un an, 600 de oi. În plus, mari cantităţi de făină, peşte sărat, unt, lapte, var­ză, sfeclă, ovăz. Alimentele erau plătite: o vită = 50–100 kopeici, o oaie 6–8 kopeici. La acest capitol, preotul conchide că iernarea acestor trupe a constituit ,,o mare povară” pentru comuna sa.

Stînd de vorbă cu oştenii, Reinius a aflat de la ei că „Moldova şi Valahia erau patria lor”. Tot de la ei a aflat şi în ce împrejurări ajunseseră în serviciul Rusiei.

Referitor la limba vorbită de ei, Reinius notează: limba lor nu era nici turcă, nici tă­tară, nici poloneză, nici maghiară, nici rusă ci era una „derivată din latină”.

Oştenii au asistat de multe ori la slujba religioasă şi rosteau rugăciuni. Ei îşi înce­peau rugăciunea cu „Parente nostru ci es în ciel”. Cînd numărau, ziceau: „un. do, tri, putor, cins, ses, ept, obdo, nov. dec”. Prelatul om instruit şi cu temeinice cunoştinţe filolo­gice, notează atent, desigur după pronunţia cu pronunţate nuanţe dialectale a oştenilor moldoveni, cîteva „expresii auzite frecvent: „Unde vinis mi frat?”, „Asculta mi frat!”, „Ci facis mi frat ?”. Reţine că unii „ştiau să vorbească limba turcă, tătară şi neogreacă”.

Referitor la religia oştenilor, Reinius men­ţionează că „erau ortodocşi”, şi că „preotul lor era un călugăr grec care a ţinut slujbă pentru ei în limba greacă”. Uneori însă, „preotul, ofiţerii şi chiar ostaşii au asistat la slujba noastră religioasă cuvioşi şi cu res­pect”. Mulţi, intrînd în biserică, au îngenunchiat în faţa crucifixului. La lăsata secului (începutul postului mare) „preotul lor a um­blat prin garnizoană şi i a spovedit, dînd canoane, şi a primit bani pentru aceasta”. Că­pitanul Noach Kisbalasch a donat bisericii „un sfeşnic mare de aramă care a fost pus pe masa altarului”. Prelatul mai notează, de asemenea, că „doi moldoveni morţi în timpul iernii au fost înmormîntaţi în cimitirul paro­hiei din Laihia”.

Cu privire la instrucţia cărturărească a oş­tenilor, Reinius apreciază că aceasta „era pu­ţină şi că doar cîţiva din ofiţeri ştiau să scrie şi să citească şi să facă socoteli. Cîţiva abia ştiau să şi scrie numele”.

O altă observaţie interesantă pe care o face Reinius este aceea că „faţă de poporul nostru ei nu au simţit o antipatie înnăscută, ca ruşii”. Adaugă că „unii îşi aminteau de şederea re­gelui Carol al XII lea la Bender” şi că „taţii şi părinţii cîtorva făcuseră serviciul la tru­pele suedeze în acel timp”.

Relaţiile cu localnicii au fost bune şi ,,aveau o mare încredere în gazdele la care locuiau”. Erau ospitalieri: „dacă un om străin sau cu­noscut intra în cameră, era invitat la masă”. În ceea ce priveşte bucătăria, „ei erau mai pretenţioşi decît ruşii”, şi „la masă foloseau mult piper, oţet şi muştar”.

Vestimentaţia şi armele purtate de oştenii moldoveni sînt uneori descrise cu detalii: uniformele erau „scurte şi subţiri” (şi din această pricină sufereau de frig). În loc de galoane, ofiţerii purtau „butoane de argint masiv şi petliţe de argint la guler”, precum şi o „decoraţie mare tot de argint, legată cu lanţ de argint pe piept”. Pe cap purtau „o căciulă înaltă de postav”. Armele lor erau: „o carabină uşoară, o sabie rusească, două pistoale uşoare şi un sac de muniţii, iar pe şoldul stîng o geantă de cavalerist, mare şi ornamentată”. Ciţiva aveau şi „cîte o ghioagă de luptă”, una dintre acestea fiind dată ca amintire preotului Reinius de colonelul Bulazel, iar preotul a donat o bisericii din Laihia.

În partea finală a însemnărilor sale, preo­tul Reinius notează cu o minuţie dusă ade­sea la acribie, o serie de date şi elemente pri­vind componenţa trupelor şi soldele cu care oştenii de diferite categorii erau remuneraţi. O companie era formată din „80 de cavale­rişti, 4 caporali, 1 furier, 2 toboşari, 1 sanitar, 1 şelar şi 1 potcovar”. Salariul unui colonel „era de 836 de ruble şi 58 kopeici”, ceea ce stîrnea aproape uimirea adnotatorului care găsea că acesta este „foarte mare” faţă de acela primit de un preot: „135 ruble şi 20 kop.”, sau al unui cavalerist de rînd, „32 ruble şi 40 kop.”

Documentul de care ne ocupăm reprezintă, credem, prima mărturie a prezenţei în Fin­landa a unui grup etnic românesc, ajuns aici printr un hazard al istoriei. Însemnările am­ple, diverse ca observaţie, exacte şi de deta­liu ale prelatului cronicar fac ca importanţa acestui document să se releve, pe mai multe planuri: acela al istoriei pure, al istoriei armate şi războaielor, al lingvisticii şi religiei etc. Cercetarea specială poate să l pună mai mult şi mai bine în valoare.