NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~*Florin Constantiniu: Satisfactia de a descoperi cele nestiute Martie 7, 2007

Ezitând, când am terminat liceul, între filologie (eram atras de gramatică) şi istorie, am ales-o pe cea din urmă, convins că este o ştiinţă a certitudinii. Mi se părea că, într-o analiză de sintaxă, poţi avea şovăieli, pe când la istorie păşeşti întotdeauna pe terenul ferm al faptelor sigure. Mi-am dat seama de eroare, abia când am început să pătrund mai adânc în studiul trecutului. Certe sunt doar adevărurile banale de tipul: Constantinopolul a fost cucerit de turci la 29 mai 1453. De îndată însă ce căutăm să desluşim legăturile dintre evenimente, lucrurile se complică (de precizat, că, uneori, şi stabilirea datei unui eveniment se dovedeşte anevoioasă).
Istoria – s-a spus de atâtea ori – nu este o ştiinţă nomotetică (guvernată de legi), ci ideografică (descrie evenimentele). În imposibilitate de a formula legi, cercetarea istorică trebuie să caute raporturi cauzale; simplificând, se poate spune că întrebarea capitală a istoriei este „De ce?”.
Răspunsul nu este uşor de dat. Când sursele documentare există (uneori, nu dispunem de nici un fel de izvoare), ele oferă date contradictorii. Pe temeiul aceloraşi informaţii, se pot elabora interpretări ce se exclud unele pe altele.
Şi totuşi, tocmai aceste dificultăţi fac frumuseţea unei anchete istorice. Anchetă, pentru că, în ultimă instanţă, istoricul este un detectiv în căutarea adevărului. Capacitatea sa intelectuală, informaţia de care dispune, constrângerile exercitate de societate, propriile preferinţe şi înclinaţii pot limita sau umbri obiectivitatea sa.
În calea istoricului răsar sirene de tot felul care încearcă să-l abată din calea sa spre adevăr. Tentaţiile sunt mari, mai ales, în cadrul economiei de piaţă. Regimurile totalitare folosesc, de regulă, frica pentru a-l face pe istoric să spună altceva decât crede el. Regimurile economiei de piaţă sunt mult mai rafinate: prin câştiguri materiale, prin publicitatea dirijată îl ademenesc pe istoric să susţină idei ce slujesc intereselor unor forţe economice sau politice.
Meseria de istoric nu numai că nu este profitabilă, dar s-a dovedit şi primejdioasă: Miron Costin şi N. Iorga au fost ucişi. Dar dincolo de orice inconvenient stă satisfacţia de a descoperi cele neştiute şi de a le orândui inteligibil. Efort intelectual destinat să ajute la cunoaşterea trecutului, nu pentru a răspunde unui paseism gratuit, ci pentru a oferi o cheie de înţelegere a lumii în care trăim.
Dacă istoria nu este o ştiinţă experimentală, al cărei obiect de cunoaştere să fie supus unor legi, cercetarea ei trebuie să se călăuzească după cele două legi ale lui Cicero: „Prima lege a istoriei este să nu îndrăznească să spună ceva fals; a doua este să îndrăznească să spună tot ce este adevărat”.