NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Şerban Andronescu: „România discutată în congresul american” Mai 11, 2007

1982: ROMÂNIA DISCUTATĂ ÎN CONGRESUL AMERICAN

Protagonişti:

Leonte Răutu, membru în Biroul Politic al Comitetului Central PCR; fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri între 1969 şi 1972; rector al Academiei de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu”; „eliberat” din Biroul Politic de Ceauşescu în august 1981.

Milton Shapp, guvernator al statului american Pennsylvania până în 1975 când a fost numit ambasador în Israel.

Andrei Coler, inginer audiovizual, căsătorit cu Elena, fiica lui Leonte Răutu cu care are o fiică, Alexandra: este frate cu Luminitza Coler căsătorită cu Richard, fiul lui Milton Shapp.

În vremea aceea, 1982-1983, numele unui Andrei Coler, fost director al închisorii Aiud în perioada „reeducării”, apărea în unele publicaţii româneşti din Vest astfel:

B.I.R.E. (Paris) nr. 774 din 1 apr. 1983: „Executând cu zel odioasa sa meserie, el (col. Andrei Coler) a chinuit şi a adus până în pragul morţii mii de fiinţe omeneşti a căror singură vină era aceea de a se fi opus marxismului. Slujitor devotat al puterii comuniste, Andrei Coler s-a făcut vinovat de cele mai grave crime împotriva umanităţii; Cu siguranţă că dacă mâine s-ar deschide procesul torturilor şi omorurilor făcute de comunişti în România, colonelul de securitate Coler ar fi condamnat la cea mai gravă pedeapsă pe care oamenii o pot pronunţa împotriva unui semen de-al lor, căci iertarea unui asemenea criminal nu stă în puterea lor. Persoanele care au cunoştinţă de activitatea lui A. Coler sunt rugate să contacteze pe dl. Radu Câmpeanu, 117 rue de Reuilly, 75012 Paris”.

Pentru lămurirea cititorului trebuie arătat că Andrei Coler, colonel de securitate, fost director al închisorii Aiud, a fost în Ministerul de Interne unul din colaboratorii coloneilor torţionari Zeller şi Dulgheru (numele ultimului la naştere era Dulberger) şi unul din asistenţii generalului sovietic Alexandru Nikolski (numele la naştere, Boris Grunberg) despre care s-a spus că, împreună cu Ana Pauker, a pus la punct şi aplicat planul demenţial de „reeducare” în câteva închisori, printre care cele de la Piteşti şi Aiud. Conform acestui plan, deţinuţii politici erau supuşi unor torturi bestiale, erau bătuţi în aşa hal şi înfometaţi în aşa grad încât deveneau literalmente epave omeneşti, pierdeau orice urmă de umanitate, pierdeau mai ales ceea ce Ana Pauker numea „ideile fasciste”, li se dădea să mănânce excremente şi să bea urină, erau obligaţi să ia parte la slujbe „religioase” în cursul căror îl batjocoreau pe Iisus Christos. Unii au ajuns să-şi bată şi să-şi tortureze colegii de detenţie cu aceeaşi ură subumană cu care fuseseră bătuţi şi torturaţi ei înşişi.

B.I.R.E. (Paris) nr. 775 din 16 mai 1983 sub semnătura Mihail Giuran (Anglia): „în cei 14 ani petrecuţi în închisori, nici un director de închisoare nu s-a comparat în cruzime şi cinism cu Andrei Coler, nici măcar monstrul Goiciu, comandantul închisorii Gherla, a cărui sete de sânge şi plăcere de a tortura sunt bine cunoscute. Mă aflam în închisoarea Aiud în 1953 când Andrei Coler a venit comandant, preluând conducerea de la fostul comandant, Dorobanţu. (…) Masivul Coler (era înalt şi trupeş) a instituit regimul de exterminare. A suprimat orice tratament medical: nici un doctor nu mai avea voie să intre în celule; deţinuţii nu mai erau scoşi la infirmerie când se îmbolnăveau. Moartea a început să facă ravagii. Primii care s-au curăţat au fost bătrânii şi bolnavii. Apoi, din lipsa de hrană, le-a venit rândul şi celorlalţi, după cum erau mai puţini rezistenţi. Unii făceau caşexie (ţesuturile se umpleau cu apă începând de la picioare). La un anumit stadiu al bolii nu se mai puteau ridica şi se stingeau încet. Alţii cădeau din picioare în scurtul drum până la tinetă, sfârşind calvarul. (…) Dar cea mai îngrozitoare scenă pe care am trăit-o la Aiud, care mi-a zguduit fiinţa şi a rămas de-a pururi întipărită în mintea mea, a fost moartea violentă a lui Alexandru Moldovan, un om de 39 de ani născut în USA şi venit în ţară la 6 ani. Într-o dimineaţă de iama, uşile celulelor s-au deschis şi gardienii îi scoteau pe cei ce trebuiau duşi în faţa lui Coler pentru a-şi primi pedeapsa: bătăi şi carceră cu hrană o dată la trei zile.

În aceea dimineaţă s-a deschis uşa celulei unde mă aflam cu Alexandru Moldovan şi gardianul, citindu-ne numele, ne-a spus să-l urmăm. Pe coridor ne-a aranjat în rând cu ceilalţi deţinuţi. Pe feţele supte de foame se citea panica. Toţi ştiam ce ne aşteaptă. Fiecare se întreba dacă va scăpa cu viaţă din torentul de cizme ce urma să ne zdrobească. Pe coridor şi în camera unde am fost duşi era sânge proaspăt. În camera goală Coler şi şase gardieni stăteau în picioare fulgerându-ne cu ură. Gardienii s-au plasat imediat în jurul nostru. Coler ne-a privit câteva secunde, apoi a făcut semn unuia dintre deţinuţi să se apropie de el. Moldovan s-a apropiat. Primul avea conştiinţa puterii nelimitate pe care o avea asupra vieţii prizonierilor, celălalt avea conştiinţa cauzei drepte pentru care lupta. S-au privit în ochi fără să clipească. Ochii bulbucaţi ai colonelului erau agresivi şi plini de ură, ochii mari ai lui Moldovan, pătrunzători şi negri exprimau un curaj surprinzător, o sfidare şi un dispreţ atât de evident pe care colonelul comunist nu o putea nici suporta, nici tolera. În cele câteva clipe de tăcere în care privirile celor doi s-au fulgerat, inimile noastre băteau nebuneşte. Ni se părea că timpul s-a oprit în loc şi că cei doi se vor devora numai din intensitatea distrugătoare a privirii.

– Tu eşti Moldovan? a tunat colonelul

Da, a răspuns Moldovan pe un ton şi mai apăsat. Nu ştiu de unde a mai găsit atâta putere când toţi eram nişte umbre.

– Eşti un duşman înrăit. Nici în celulă nu te laşi de prostii: insulţi partidul şi regimul tot timpul, şi pentru asta, banditule, am să-ţi înmoi oasele. Ia poziţie de drepţi când stai de vorbă cu mine, banditule!

Bandit eşti tu şi tot neamul tău. Şi apoi să ştii, bestie, că un român adevărat nu stă drepţi în faţa unui casap comunist ca tine.

Vanitatea colonelului fu ofensată poate ca niciodată. Coler a scrâşnit şi a făcut semn gardienilor să-l ia în primire. Ceata de dulăi s-a năpustit asupra lui cu un potop de lovituri din faţă şi din spate până l-au doborât la pământ. Apoi au început să dea în el cu cizmele în faţă, în ceafă, în spate şi în piept. Sângele ţâşnea de pe faţa lui Moldovan amestecându-se cu sângele de pe duşumeaua murdară. Noi, neputincioşi, ne ţineam respiraţia şi, cu inima îngheţată de spaimă, priveam cum Moldovan este pur şi simplu zdrobit. Eram cel mai tânăr din grup, aveam 23 de ani şi mă gândeam că a venit vremea să mi se curme viaţa. Nu moartea mă îngrozea, eram de mult obişnuit cu ea, ci chinurile până la ea. La un moment dat Moldovan nu a mai mişcat, dar călăii continuau să-l izbească cu cizmele. Faţa lui Moldovan era de nerecunoscut. Coler, care privea cu satisfacţie scena, dându-şi seama că victima nu mai mişcă, a strigat „stop!” şi bestiile gâfâind de oboseală s-au oprit brusc. Ei ştiau că nu trebuie să înceteze decât atunci când le dă voie stăpânul să o facă. Unul dintre ei s-a dus în colţul opus al camerei ca să-şi şteargă cu o hârtie bombeul cizmei mânjit de sânge. Coler s-a aplecat asupra lui Moldovan fără să-l atingă. Moldovan era deja mort. S-a uitat încurcat la feţele noastre împietrite şi imediat a dat ordin să fim scoşi afară. Ne-au dus în pumni şi în pas alergător până la celule, unde ne-au împins şi încuiat în mare grabă. Scena morţii lui Moldovan, petrecută în faţa ochilor mei, nu o voi uita niciodată. De câte ori mi-o aduc aminte, caut să o înlătur ca pe un coşmar îngrozitor.

Spre uimirea şi indignarea mea şi a oricărui om de bună credinţă, aud acum că monstruosul Coler a cerut să emigreze în SUA şi că a fost deja primit. Îmi pare că visez. Nu pot crede că în Statele Unite nu mai sunt oameni care să asculte tristele noastre cuvinte şi-l primesc în mijlocul lor pe criminalul Coler fără a-i cere socoteală pentru tot ce a făcut în România ca reprezentant de seamă al regimului şi colonel comandant de închisori! Dacă lucrurile vor rămâne aşa şi Coler îşi va trăi viaţa la adăpost şi pace în USA, atunci omenirea merită să piară. Eu cred încă în adevărul care va ieşi la iveală şi în pedepsirea criminalilor, aşa cum se cuvine.

B.I.R.E. (Paris) nr. 774 din 1 apr. 1983: „Aflând de protestul trimis de Asociaţia Deţinuţilor Politici din România, dl. Vlad Stolojan (soţul scriitoarei Sanda Stolojan) certifică informaţiile despre Andrei Coler. „Felicit ADPR-ul, ne scrie d-sa, şi mă asociez acestui demers. L-am avut pe colonelul Coler comandant la închisoarea Aiud şi ştiu personal câte crime împotriva umanităţii are pe conştiinţă, ca de altfel şi coloneii Dulgheru, Albon şi Zeller cu care am făcut cunoştinţă la Canal. Din păcate, cred că demersul nu va avea urmări întrucât Andrei Coler este de pe acum în USA, un paşnic, prosper, civilizat cetăţean american”.

CUVÂNTUL ROMÂNESC (Hamilton, Canada) din sept. 1982: „în faţa Camerei Reprezentanţilor (din Congresul american) a apărut dl. Milton Shapp, fostul guvernator al statului Pennsylvania. (…) Fiul său, Richard, s-a căsătorit cu Lumy Coler, emigrantă din România în Israel. Tatăl acesteia, fost într-un post de conducere în partidul comunist român, Leonte Răutu, este un fost luptător în războiul civil din Spania, actualmente scriitor şi poet în idiş. Fratelui acestuia, Andrei Coler şi soţiei lui, Elena Răutu-Coler, li se refuză emigrarea. Pentru plecarea lor din România au intervenit vice-preşedintele George Bush, fostul secretar de stat, Al. Haig, consilierul adjunct pentru securitatea naţională, Philip Hughes, subsecretarul de stat Scanlon şi ambasadorul american la Bucureşti, David Funderburk”.

VIAŢA NOASTRĂ (Tel Aviv, Israel) din 3 sept. 1982 sub titlul, „A doua cădere a lui Leonte Răutu (alias Leibl Oigenstein): „Răutu a fost rănit într-un accident de avion la Moscova [unde a stat în spital câteva săptămâni]. Întors în ţară, prima sa acţiune în calitate de responsabil pentru problemele de cultură a fost de a scoate de pe afiş toate spectacolele aprobate în lipsa sa. Leonte Răutu, în mod personal, a comunicat conducătorului României, Ceauşescu, vestea tristă că fiica sa, căsătorită cu Andrei Coler, doreşte să emigreze în USA. In toată această istorie există o anumită ciudăţenie. In ea sunt implicaţi doi evrei care au avut o remarcabilă carieră politică în ţările lor. Unul este Leonte Răutu, pe numele său adevărat Leibl Oigenstein, din România, iar celălalt Milton Shapp, pe numele său adevărat Mandel Shapira. Shapp a fost până în 1977 guvernatorul statului Pennsylvania. În 1975 a declarat că intenţionează să candideze la funcţia de preşedinte al Statelor Unite. În 1977 a demisionat din funcţia de guvernator pentru a fi numit ambasador în Israel. (…) în România, Leonte Răutu a fost redactorul oficiosului comunist SCÎNTEIA, membru în CC. şi, din 1955, membru în biroul politic. Între 1969 şi 1972 a fost vice-preşedinte al guvernului şi ulterior rectorul Academiei de Ştiinţe Politice pentru activiştii de partid „Ştefan Gheorghiu”, ca unul din principalii ideologi ai partidului, responsabil cu probleme culturale şi considerat de orientare dură. Era considerat stalinist, conducătorul cel mai apropiat de Moscova. A fost ultimul din grupul de „moscoviţi” din care făceau parte Ana Pauker şi Iosif Chişinevski”. De adăugat pentru cititorii tineri că Leonte Răutu a fost un satrap al culturii, domeniu unde avea şi putere discreţionară, şi influenţă absolută. Când se pronunţa numele lui la o reuniune sau banchet, dramaturgul Paul Everac se scula în picioare, ba o obliga şi pe soţia lui, Ditzi, să facă la fel, ceea ce provoca scrâşnetele celor din jur, deşi erau toţi aserviţi. Răutu se mândrea cu omagiul acestui intelectual veritabil care era Everac şi, cât a fost la putere, până în 1981, n-a uitat niciodată să-şi arate mulţumirea recompensând piesele dramaturgului. Gurile rele spuneau că aşa se explica succesul spectacular al lui Everac.

Lovitura de teatru a venit când Elena, fiica lui Leonte Răutu, şi soţul ei, inginerul de sunet Andrei Coler, care se bucurau de toate avantajele sociale în România, au făcut cerere să emigreze în USA unde sora lui Andrei, Luminiţa, era căsătorită cu Richard, fiul guvernatorului de Pennsylvania, Milton Shapp. Avantajele unui fiu de guvernator american erau incomparabil mai substanţiale decât ale unei fiice de ministru comunist român, aşa că familia Coler n-a ezitat să facă uz de posibilitatea ce le-o oferea Acordul de la Helsinki, „reîntregirea familiilor”, chit că, procedând astfel, provocau furia lui Ceauşescu şi debarcarea tatălui Elenei. Într-adevăr, Ceauşescu l-a demis pe Răutu din Biroul Politic (dar l-a lăsat membru în CC.) şi a interzis personal eliberarea de paşapoarte pentru familia Coler. Nimeni nu s-a speriat pentru atâta lucru, în special protagoniştii. Vice-preşedintele american de atunci, George Bush (viitorul preşedinte), secretarul de stat Alexander Haig şi încă două personalităţi, americane de primul ordin au intervenit pe lângă Ceauşescu cerându-i să permită emigrarea familiei Coler, atât de dragă le era aceasta. Până la urmă, familia a plecat în USA. Dizgraţia lui Leonte Răutu n-a durat nici ea prea mult. După câţiva ani nu s-a mai auzit nimic despre fostul satrap al culturii, omul care a imprimat caracter ateu culturii române tradiţionale. Se pare că s-a „reîntregit cu familiile” Coler şi Shapp din USA.

Textul de până aici arată de ce toată povestea era una din cele mai stranii în relatarea eternului înşelător din firea omenească, de ce era alcătuită din umbre aproape opace şi lumini obscure. Aş fi tentat să afirm că umbrele se datorau dezinformării caracteristice ziarelor de limbă română din Occident (ceea ce, în parte, era adevărat). Se vedea însă că viaţa politică, plină de neprevăzut, făcea ca nu numai românii să dezinformeze, ci şi americanii; era un neprevăzut de-a dreptul amuzant, dezinformarea fiind folosită de unii din ignoranţă, de ceilalţi din perversitate.

Iată mai întâi cum a ştiut ambasadorul american la Bucureşti, David Funderburk, să atenueze în expresiile neutre ale unui admirabil limbaj diplomatic caracterul exploziv al unora din aspectele întâmplării. La întrebarea unui redactor de la BBC, Funderburk a răspuns astfel:

„Vizita vice-preşedintelui George Bush a constituit într-adevăr o mare dezamăgire pentru că acesta n-a discutat nimic important cu Ceauşescu. In ceea ce priveşte drepturile omului, singurul caz menţionat de Bush a fost unul neprincipial. Mă refer la cazul lui Andrei Coler. Un prieten al lui Bush, fost guvernator al Pennsylvaniei, avea un fiu căsătorit cu o rudă a lui Andrei Coler şi l-a rugat pe vice-preşedinte, ca pe un prieten, să intervină pentru a obţine plecarea lui Coler din România. Bush a menţionat acest lucru şi nimic mai mult; n-a spus nimic despre principiile Americii asupra drepturilor omului şi emigraţiei, nimic despre necesitatea îmbunătăţirii situaţiei interne”. (LUPTA, Paris, nr. 96 din mar. 1988).

Cazul Coler era departe de a fi neprincipial. Avea implicaţii sociale foarte adânci, fiind într-o măsură similar cu al căsătoriei unei românce, Alexandra Bagdasar, fiica ministrului roman al Sănătăţii, Dumitru Bagdasar, cu Saul Bellow, profesor la Chicago University (unde era şeful lui Mircea Eliade la Committee for Social Thought) şi promotor al sionismului internaţional. Astfel de căsătorii mixte la înalt nivel erau departe de a fi neprincipiale. Apoi, după Funderburk, vizita lui Bush a dezamăgit şi prin faptul că s-a desfăşurat ca orice vizită de rutină. Atât să fi fost? Nicidecum. Numai că Funderburk n-a vrut să toarne şi el gaz peste foc.

Explozia de imprecaţii româneşti se datora unei practici destul de obişnuite la ziariştii români, aceea de a publica acuzaţii şi incriminări, unele grave, fără să cerceteze la sursă, fără să ştie prea bine despre ce scriau. În cazul Coler, de pildă, ei n-au căutat să afle mai întâi cine era inginerul de sunet Andrei Coler, care lucra pentru un studio de filme, şi ce legătură exista între el şi colonelul torţionar Andrei Coler, directorul de la Aiud. Fără să ştie că între ei era o diferenţă de vârstă de vreo 30 de ani, ziariştii români s-au ghidat exclusiv după identitatea de nume şi au explodat fără să se informeze. Rezultatul: nenumărate acuzaţii’ neîntemeiate, unele grave, însoţite de insulte fără acoperire, rostite împotriva unor oameni politici americani. Procedeul nu era nou: la fel îi încondeiau ziariştii români şi pe unii compatrioţi, pe cei ce nu le cântau în strună; îi acuzau de toate păcatele. Aşa s-au creat duşmănii de nevindecat şi cunoscuta dihonie dintre exilaţi. Episodul Coler nu arată decât una din cauzele generatoare de dihonie: ignoranţa acuzatorilor.

Episodul are şi alt aspect, de data asta la nivel american, dezvăluind iscusinţa cu care colportează ştiri false şi adevăruri trunchiate pentru a promova anumite interese politice sau politicianiste, după cum e cazul, înainte de a discuta acest aspect trebuie spus că în anii aceia (începutul deceniului ’80, România solicita statut MFN (Most Favored Nation, naţiunea cea mai favorizată), economiştii români neştiind încă ce se ascundea sub prevederile aparent îmbietoare ale statutului. Una din condiţiile principale pentru acordarea MFN era ca ţara solicitantă să aplice pe teritoriul ei amendamentul Jackson-Vanik, libertatea de emigrare pentru toţi cetăţenii, dar în special pentru evrei spre Israel. Politica internaţională cerea ca numărul evreilor din Israel (ţară înfiinţată în 1948) să echivaleze sau chiar să depăşească numărul arabilor (aflaţi atunci în majoritate). Aplicând amendamentul Jackson-Vanik, din România emigrau anual mii de evrei, dar operaţia era cunoscută numai la interior, ea nefiind mediatizată la internaţional, cum ar fi trebuit, cum făcea de pildă Ungaria. Cazul Coler era unul negativ dintre mii pozitive, iar protagoniştii nu erau oameni ordinari ci aleşi, cu relaţii sus-puse. Leonte Răutu voia să-şi păstreze fiica aproape, adică în ţară, dorinţa normală a unui tată care simţea că îmbătrâneşte, că vremurile se schimbau sub Ceauşescu şi că se apropia momentul să dea în primire. De aceea familia Coler nu primea paşaport în timp ce alţi evrei emigrau la cerere. În combinaţiile politicianiste însă dorinţa unui tată bătrân nu are trecere. Răutu îşi trăise traiul, îşi mâncase mălaiul. Se putea face abstracţie de el. Astfel cazul Coler, unic în felul său şi în opoziţie evidentă cu masiva emigraţie a evreilor din România, a fost adus nu numai în atenţia vicepreşedintelui George Bush, dar şi a Congresului american în legătură cu MFN pentru România. Congresul s-a ocupat câteva zile de acest caz, ba a fost analizat şi menţionat într-un întreg volum de 434 pagini, HEARTNGS BEFORE THE SUBCOMMITTEE ON TRADE, HOUSE OF REPRESENTATIVES, July 12 and 13, 1982, Serial 97-98 (Washington DC: Governement Printing Office, 1982). Paginile 221-23 cuprind depoziţia lui Milton Shapp (alias Mandel Shapira) privitoare la România:

Chairman Gibbons (preşedintele de şedinţă). Următorul martor este guvernatorul Milton Shapp.

Mr. Schulze (raportorul). Guvernatorul Shapp şi-a sfârşit primul său mandat de guvernator. De mai mulţi ani avem cu el relaţii foarte sănătoase şi plăcute. Îi spun bun venit la revenirea lui printre noi. Arată cu 10 ani mai tânăr, bucurându-se de viaţă ca cetăţean particular. Bine aţi venit, domnule guvernator.

Chairman Gibbons. Suntem bucuroşi să vă vedem printre noi. Procedaţi cum credeţi, domnule guvernator.

Depoziţia lui Milton Shapp, fost guvernator al Pennsylvaniei.

Este însoţit de fiul său, Richard Shapp, şi de Luminitza Coler Shapp, nora sa.

Mr. Milton Shapp. Mai întâi doresc să-i prezint pe cei ce se află lângă mine. La stânga e fiul meu, Richard; la dreapta e nora mea, Luminitza. Aşa cum veţi afla din depoziţia mea, Lumi este din România şi are familie acolo în clipa de faţă. Am depus o declaraţie pentru arhivă şi un scurt rezumat, dacă vreţi să-l ascultaţi.

Chairman Gibbson. Continuaţi, vă rog.

Mr. Milton Shapp. Domnule preşedinte şi onoraţi membri ai Subcomitetului pentru Comerţ, sunt Milton Shapp, fost guvernator al Pennsylvaniei. Vin în faţa dvs. ca cetăţean particular ca să vă recomand să votaţi împotriva reînnoirii dispensei Republicii Socialiste România de la stipulaţiile de emigrare prevăzute de legea pentru comerţ din 1974. Vă recomand să nu acordaţi statut comercial MFN României din cauza politicii acestei ţări de a opri emigrarea pentru reunificarea familiilor stabilită de acordurile de la Helsinki. Chiar în acest moment se refuză membrilor familiei mele să emigreze în USA. Acest refuz al drepturilor omului are sursa directă la cel mai înalt nivel al guvernului României. Mă refer la cazul lui Andrei Coler, al soţiei sale Elena Răutu Coler şi al fiicei lor Alexandra. De la început, în acest caz s-a implicat preşedintele român, Nicolae Ceauşescu. Cazul a atras de asemenea atenţia vice-preşedintelui George Bush şi fostului secretar de stat, Alexander Haig.

Andrei Coler este fratele norei mele, Luminitza Coler Shapp, căreia i s-a refuzat mai înainte dreptul de a emigra în Israel. Viza i-a fost blocată de Leonte Răutu, socrul fratelui ei, pe atunci un puternic şi influent membru al Biroului Politic, şef al Academiei Partidului Comunist. În aug. 1981, când Andrei Coler şi familia şi-au manifestat dorinţa de a emigra, Răutu încă deţinea aceste funcţii. Implicarea lui în acest caz este crucială. De 18 luni el a anulat eforturile fiicei sale, ale ginerelui său şi ale fetiţei lor de 4 ani de a pleca din România. În apr. 1981, Răutu a avut o audienţă la preşedintele Ceauşescu şi de atunci toate deciziile privind Răutu şi familia Coler au fost luate direct de preşedintele român. Ca urmare:

1. Familia Coler a fost evacuată din casa lui Răutu.

2. Răutu a fost demis din Biroul Politic şi din postul de la Academia de Partid.

3. Într-un discurs recent, preşedintele Ceauşescu a caracterizat situaţia lui Răutu şi a familiei Coler ca fiind o ruşine publică.

4. Drept rezultat, Andrei şi Elena Coler şi-au pierdut serviciile şi, de mai multe luni, nimeni nu mai îndrăzneşte să-i angajeze. În sfârşit, numai la intervenţia lui Ceauşescu şi-a găsit Andrei Coler alt servici.

Cei doi Coler sunt oameni de rând; ei n-au avut niciodată posturi de vârf. Nu există motiv legal sau logic pentru a li se refuza dreptul de emigrare în USA. Cu toate acestea, în ultimele 14 luni au primit trei refuzuri la cereri şi la un apel. Niciodată nu s-a dat familiei Coler sau autorităţilor americane o justificare pentru această procedură ilegală. Un astfel de dispreţ pentru drepturile umane de bază este şi a fost politica activă a guvernului român. Va continua să fie aşa fiindcă românii aşteaptă să li se acorde MFN din oficiu. Este timpul să le amintim că statutul MFN nu constituie dreptul lor natural ci un beneficiu care se acordă numai popoarelor care respectă acordurile de la Helsinki.

Este clar că România, în urma unui ordin venit direct de la preşedintele Ceauşescu, violează acordurile de la Helsinki. Cum am mai arătat, aici cu mine se află fiul meu Richard şi nora mea Lumi care vă vor oferi şi alte informaţii dacă aveţi nevoie. Şi fiindcă a venit vorba, fiul meu Richard a făcut o vizită familiei Coler în Bucureşti acum o lună şi a avut posibilitatea să discute cazul cu oficialii ambasadei americane din Bucureşti.

Domnilor, apreciez ocazia ce mi-aţi dat ca să vă prezint opinia mea în acest important caz. Dacă mai sunt alte chestiuni pe care onoraţii membrii ai Comitetului ar dori să le afle, atât eu, fiul meu cât şi nora mea sunt gata să vi le explice. Vă mulţumesc.

Cum se vede Milton Shapp nu prezintă situaţia reală a emigrărilor din România. Nu evreilor li se refuza dreptul la emigrare. Aceştia emigrau cu miile. Familia Coler nu primea paşaport pentru motivul (de familie) arătat mai sus. Dificultăţi foarte serioase la emigrare se făceau românilor, nu evreilor.

După depoziţia orală a guvernatorului Shapp, volumul expune declaraţia lui scrisă, o reiterare pe larg, pe mai multe pagini, a datelor de mai sus; copii în engleză de pe refuzurile primite de familia Coler; scrisorile în engleză ale familiei Coler către Congres; apoi depoziţiile în faţa aceluiaşi sub-comitet ale lui Richard şi Lumi Shapp. Celelalte pagini ale volumului cuprind zeci de declaraţii ale altor persoane, unele favorabile acordării statutului MFN, altele cerând anularea lui. Fapt este că guvernul american a reînnoit României statutul MFN. Cum am mai spus în altă parte, lovitura de teatru a venit când preşedintele Ceauşescu a refuzat, el, statutul pe de-a întregul când a constatat că prevederile lui sunt împovărătoare tocmai în domeniile unde România avea nevoie de ajutor, apoi a cerut românilor să facă un nou efort de a achita toate datoriile externe ale României.

ŞERBAN ANDRONESCU


Anunțuri