~Petre Nemoianu – Pagini uitate, re-editate de Alexandru Nemoianu

PETRE NEMOIANU – O RESTITUIRE

Petre Nemoianu a fost nasul meu si unchi.Familia Nemoianu este originara din Oltenia,Valcea,comuna Nemoiu.In veacul XVII au emigrat in Banat,in Caras,comuna Petrila. S-au alcatuit doua “ramuri”. Una ,”carturareasca”(din care “cobor”) si alta “taraneasca” din care “coboara” Petre Nemoianu.
Relatia a fost stransa,Petre Nemoianu era var”al doilea” cu bunicul meu patern,doctorul Nemoianu din Mehadia.
Erau trei frati,Constantin(ramas “taran), Petre Nemoianu si Iosif Nemoianu(doctor pediatru bun in Caransebes si Timisoara,tatal pianistei Steluta Camenita si al Profesorului de inginerie Constantin Nemoianu).
Petre Nemoianu era nascut ,cred in 1882. A facut liceul la Kecskemet si facultatea de drept la Budapesta. In anii razboiului prim a fost prizonier la Rusi,un lagar de langa Kiev si a scris doua carti despre asta,”Prizonier la Rusi si rob la Unguri”,si apoi “Prima Alba Iulia”(despre regimentul de voluntari Romani din lagare rusesti inrolati in Armata Romana ,la Iasi,in 1917).A fost bun prieten cu Octavian Goga.Dupa razboi a fost avocat in Bucuresti, intemeietor al “Sindicatului exportatorilor de animale” si politician National-Crestin (Goga).A fost deputat si Prefect de Severin(Lugoj) si in doua randuri ministru al agriculturii in guverne Antonescu.Din aceasta pricina a fost judecat si condamnat drept “criminal de
razboi” si a murit in Aiud in 1952.Ulterior sotia lui Sylvia,l-a reanhumat in Timisoara.( Sotia lui a figurat si in ceva episoade din “Memorialul Durerii”).A publicat numeroase articole si studii de economie si sociologie dar si pagini literare si “amintiri”. Lui i-ar apartine formularea ,”nu am avere dar am doua mii de ani de vigoare taraneasca”.
A fost mentorul tatalui meu si nasul parintilor mei la casatorie si al meu si al fratilor mei.
(Interesant ,eu am fost singurul pe care la botez el m-a tinut in brate si se spune ca ar fi spus,”nadajduiesc ca va fi un bun Roman”.)

ALEXANDRU NEMOIANU , SUA

____________________________________________________________________________________________

AMINTIRILE UNUI MORT

de PETRE NEMOIANU

Mortul prezumat este cel ce semnează aceste rânduri şi care, din mila cerului, a ajuns să comemoreze personal un sfert de veac de la trecerea lui la cele eterne.

În primăvara anului 1918, s-a comunicat în satul meu din Banat că am fost împuşcat.

Eram cel dintâi dintre cei trei feciori ai lui Costa a lui Moş Avram Nemoianu, aflaţi pe front, care fusese declarat mort şi faţă de această veste oficială, bieţilor mei părinţi nu le rămăsese altceva de făcut de-cât să mă prohodească cu toate formele moştenite din bătrâni. Au invitat deci pe consăteni la pomană mare – căci murisem în plină tinereţe, la 28 de ani, – au dăruit unicul meu costum rămas acasă unui tânăr sărac, mi-au slobozit apă – cum se spune în partea locului – au despicat un băţ de la alun la un capăt şi au fixat în crăpătură un ban de aramă, simbolizând toiagul meu pe drumul cel fără de întoarcere ce trebuia să-l plătesc drept vamă la trecerea râului ce desparte cele două lumi. Au urmat apoi parastasele obişnuite, la opt zile, la patruzeci de zile, la şase luni, după care, lăudat fie Domnul, am înviat din morţi…
Am pornit din Iaşi cu alţi zece camarazi bănăţeni pe la mijlocul lui noiembrie 1918, cu cea dintâi garnitură de cale ferată ce plecase spre Bucureşti. Ar fi deplasat să scriu acum impresii tardive asupra Capitalei pe care atunci o văzusem pentru întâia oară şi în care am ajuns cu ocolul Siberiei. Dar nu pot să mă abţin a vă spune că am tras la hotelul Splendid, care pe vremea aceea avea numai două etaje şi am plătit camera cu 11 lei pe zi, ieftinătate care nu poate reveni, după cum nu se va întoarce nici tinereţea noastră.

Trecând după câteva zile pe teritoriul Banatului, ocupat de franco-sârbi, în tren am întâlnit numeroşi delegaţi oare se grăbeau cu multă isteţime, cu mari greutăţi şi cu mare îndrăzneală spre Alba-Iulia, constatare oare schimbase multe credinţe politice eronate cu care plecasem din Capitala Moldovei.

Ţinta mea fiind să sosesc cât mal curând în sânul familiei, de care mă despărţisem cu patru ani în urmă, mi-am continuat fără întrerupere drumul spre Biserica-Albă. Am tras pentru câteva ceasuri la o familie nemţească unde îmi lăsasem un costum de vară şi un pardesiu, pe care le-am îmbrăcat cu plăcere, deşi eram în pragul iernii, şi am pornit voiniceşte pe jos spre satul meu natal
Distanţa de circa 20 de km. am străbătut-o în mai puţin de cinci ceasuri. Când mijea de seară şi împuşcăturile începuseră să răsune din toate părţile satului – în semn că e revoluţie – eu coboram printre gardurile râpoase ale Petrilei. Alegând acest drum direct am evitat străzile şi am intrat pe poarta casei noastre fără să mă fi văzut cineva. În tinda casei, o nepoată de patru ani văzându-mă o rupse la fugă fără să mai apară în ochii mei. Intrând în casă îl zării pe Moşu Costa care stătea pe un scăunel după cuptor şi curăţa ştiuleţi de cucuruz, iar mama se învârtea împrejurul mesei. In clipele ce trecură din tindă şi până în casă, eu n-am auzit nici un cuvânt din partea lor şi ei nici măcar nu observaseră prezenţa mea. Rostind eu glas puternic şi voios „bună seara”, Moşu Costa se ridică de pe scăunel, vărsând cucuruzul pe podeaua casei, o tuli pe uşă în stradă chemând pe popa Gheorghe şi pe toţi vecinii pe care ia putut găsi în pripă, să vadă şi ei dacă nu cumva a avut vreo nălucire, iar mama căzu neputincioasă pe laviţa patului. Numai după ce popa Gheorghe m-a îmbrăţişat şi m-au pipăit vecinii, abia atunci cel doi bătrâni au îndrăznit să se apropie de mine, tratându-mă ca pe fiul lor, iar nu ca pe o nălucă.
Multă vreme am crezut că rezerva şi îndoiala cu care m-au primit, se datora emoţiei şi surprizei provocată de neaşteptata mea apariţie. Abia după moartea părinţilor mei cineva mi-a destăinuit cele întâmplate cu şase luni înainte de venirea mea şi atunci mintea mea a început să vadă clar. Câtă vreme erau în viaţă, un consemn general l-a oprit pe toţi să vorbească.
Datorită prohodului meu făcut prea de vreme, când unul din fraţii mei şi-a lăsat aevea viaţa în munţii Albaniei, părinţii mei l-au jelit zece ani împliniţi, fără a îndrăzni a-i face formele creştineşti de înmormântare. Această aşteptare prelungită fusese înlesnită şi de administraţia românească, care nu s-a grăbit să le comunice lor trista veste, ci după ştiriciri atente m-a găsit pe mine la Bucureşti, predându-mi mie puţinele lucruri rămase de la el. Iar eu, la rândul meu, am urmat consemnul tăcerii al consătenilor mei, dându-mi seama că, fără nădejde, omul nu poate trăi.
Şi astfel prohodul creştinesc al bunului meu frate s-a săvârşit deodată cu acela al părinţilor, în momentul când recunoaşterea formală a dispariţiei lui nu mai putea să zguduie fiinţa celor ce i-au dat viaţă.
Iar eu, mortul prezumat de-acum un sfert de veac, mă gândesc cu adâncă emoţie la aceste întâmplări din viaţa mea şi mă rog fierbinte Celui Atotputernic, că dacă mi-ar fi sortit să mor cu adevărat de moarte fortuită, – pe care erau gata să mi-o acorde cu atâta generozitate foştii mei stăpânitori politici, – sunt gata să mă supun în orice clipă, dar cu condiţia ca să nu se întâmple tot pe frontul românesc, de partea unde mă chemase, acum un sfert de veac şi mai bine, supremul vis al tinereţii mele.
Bucureşti, 25 decembrie 1943

CUM L-AM CUNOSCUT PE OCTAVIAN GOGA

Cel dintâi contact spiritual cu Octavian Goga l-am avut în anul 1911, ca student al Universităţii maghiare din Cluj. Oraşul acesta adăpostea, pe vremea aceea, mai multe sute de studenţi români, care împărţindu-şi timpul între cursuri, masa de biliard şi Mensa Academică, duceau o viaţă lipsită de orice elan mai nobil, tineresc şi românesc.Ochiul pătrunzător al poetului a băgat de seamă această viaţă fără orizont şi fără rost mai înalt şi în coloanele „Tribunei” din Arad publică articolul „Copiii nimănui”, care a stârnit în opinia publică românească de pretutindeni un ecou foarte puternic şi pe care l-am putut înregistra noi înşine.Mai întâi, s-a trezit din amorţeală mănunchiul de intelectuali români din Cluj, care de îndată a reînviat vechea „Casina Romană”, primind în sânul ei şi pe studenţi ca membri ajutători; s-a sesizat marele mecenate Vasile Stroescu, trimiţând suma de zece mii de coroane aur pentru înjghebarea unei biblioteci româneşti; în iarna următoare s-a inaugurat un ciclu de conferinţe cu subiecte istorice sau ştiinţifice; editorii din Vechiul Regat ne-au trimis mai toate revistele ce apăreau pe vremea aceea; de la această dată studenţii s-au înşiruit în ritmul politicii şi culturii româneşti, devenind din „copii ai nimănui” copiii Neamului…

Cât de adânc s-au tipărit toate acestea în mintea mea, se vede din faptul că, după ani de zile, la 8 iunie 1916, scriind din Siberia unui prieten din Bucureşti şi căruia zugrăvindu-i viaţa-mi amărâtă de prizonier din Krasnoiarsk, adăugam că „pe Octavian Goga îl salută Copiii Nimănui”…
În „Garnizoana din Siberia” a ungurilor aveam aceleaşi nevoi sufleteşti ca şi în citadela maghiarismului de altădată. Salutându-l pe Octavian Goga, apelam la dânsul să ne scrie şi de data aceasta un articol, în al cărui efect nu ne îndoiam câtuşi de puţin.
În tot acest timp pe Octavian Goga nu l-am cunoscut personal. Această fericire mi-a fost dată cu doi ani mai târziu, în primăvara anului 1918, la Iaşi.
Pe această vreme, Legaţia franceză din Iaşi era preocupată de nevoia de a restabili legătura cu misiunea militară din Moscova, izolată acolo din cauza ocupării Ucrainei de către austro-germani şi a întronării bolşevismului la Moscova şi în restul Rusiei. În acest scop, Legaţia franceză a trimis o serie de curieri aleşi din rândul voluntarilor ardeleni care ştiau ruseşte, dar fără rezultat. Interesul politic şi militar fiind foarte mare, iar încercările nereuşite, aceasta se răsfrângea oarecum neplăcut asupra ardelenilor, ceea ce l-a făcut pe Goga să trimită pe cheltuială proprie pe cineva mai norocos care să ducă la îndeplinire misiunea, reabilitând în acelaşi timp pe cei care n-au reuşit.
Cam pe această vreme sosisem şi eu de la Kiev, pe care l-am părăsit după intrarea austro-germanilor în acest oraş. Făcându-mi apariţia la Hârlău, unde era sediul principal al regimentelor de voluntari ardeleni, am atras asupra mea atenţiunea unui ofiţer francez care ne vizita din când în când, prin costumul meu eminamente rusesc, întrebându-mă dacă sunt rus. Dându-i explicaţiile cuvenite m-a chemat la Iaşi şi a treia zi eram în drum spre Moscova, iar după două săptămâni din nou la Iaşi, având în buzunar răspunsul generalului Lavergne, şeful misiunii militare franceze din Moscova.
Am sosit la Iaşi într-o după-amiază de primăvară târzie şi mă plimbam pe strada Lăpuşneanu în căutarea prietenilor. După vreun ceas, două, primesc de la Octavian Goga, care stătea la marele Hotel Traian, un mesaj să trec neapărat pe la dânsul. Şi după un sfert de ceas iată-mă în camera de hotel, faţă în faţă cu purtătorul de stindard al românilor ardeleni, cu cel ce ne adoptase sufleteşte pe vremea studenţiei noastre.
Timp de un ceas a trebuit să-i povestesc mersul călătoriei până la Moscova şi înapoi. M-a ascultat cu un interes viu pentru ca. terminând, să-mi adreseze un potop de întrebări foarte amănunţite cu privire la austrieci, unguri, germani şi ruşi. Rostul acestor întrebări l-am înţeles abia mai târziu, când am aflat că şi dânsul pornise pe acelaşi drum pentru a se duce în Franţa. Apoi ne-am înţeles că, a doua zi să mergem împreună la generalul francez.
A doua zi dimineaţa, iată-ne amândoi în Biroul Ataşatului militar francez. Transmiţându-i scrisoarea cifrată, generalul era în cunoştinţa răspunsului pe care-l adusesem. Mi-a strâns cu căldură mâna, rostind câteva cuvinte bune la adresa mea şi a românilor subjugaţi, la care nu m-am aşteptat pentru un serviciu simplu de curier, fiindcă abia după această convorbire am aflat că eu eram al şaselea care avusese aceeaşi misiune. În jena mea firească mi-am întors capul spre Octavian Goga. Ochii lui erau înrouraţi şi îmi zâmbea prieteneşte. Părăsind biroul Ataşatului militar francez mi-a strâns şi dânsul mâna, ne-am despărţit şi nu ne-am mai întâlnit până în România întregită.
Dar discreţii stropi de rouă pe care i-am surprins în ochii lui mari, deschişi şi blânzi, au avut darul să cârmuiască paşii mei timp de douăzeci de ani împliniţi, deoarece am înţeles că, bucuria şi tristeţea lui nu erau niciodată pentru sine, ci totdeauna pentru alţii.
Acum, ochi lui Octavian Goga s-au închis pentru vecie. De aici încolo ei nu vor mai putea plânge pentru durerile şi idealurile noastre, ale celor mulţi. În schimb ne-a venit nouă rândul să plângem pe unul singur şi Doamne, greu ne este!…

PETRE NEMOIANU