~Ionuţ Ţene: Introducere istoriografică – 1944-1948

Introducere istoriografică. 1944 – 1948

Istoriografia instaurării comunismului în România a cunoscut sinuozitatea schimbărilor politice şi prefacerilor ideologice. Abordarea tranziţiei la comunism are valenţe complexe şi abordări diferite pornind de la spaţiul şi unghiul din care a privit istoricul, şi nu numai, această prefacere tragică a societăţii româneşti. Pentru mulţi istorici din ziua de azi este încetăţenită ideea că analiza instaurării comunismului românesc aparţine numai perioadei post-decembriste, când e adevărat s-au descătuşat, în libertate, energiile unei cercetări ştiinţifice obiective asupra comunismului, coroborate cu deschiderea arhivelor. Toate acestea au culminat în anul 2006 cu Raportul „Tismăneanu” prezentat de preşedintele Ţării în Parlament şi în care comunismul a fost condamnat în mod oficial şi fără drept de apel. Totuşi nu trebuie eludate din analiza comunizării, excepţionalele studii ale exilului românesc, dar şi an umite „scăpări”, din ghearele cenzurii comuniste, a unor frânturi de adevăruri în revistele de specialitate şi, mai ales, în literatura vremii, publicate în special în anii „70 şi „80.
Consider că termenul de tranziţie la comunism, în anii 1944 – 1948, ca exhaustiv, cuprinzând cel mai bine aceea frământată perioadă în care românii şi-au pierdut libertatea şi independenţa în sunetul şenilelor unei puteri străine. Este un ciclu, care din punct de vedere istoric este în antiteză cu perioada tranziţiei din anii „90 de la comunism la democraţiei, când românii şi-au câştigat libertatea, suveranitatea şi dreptul de a construi o societate de piaţă liberă, compatibilă normelor de integrăre în Uniunea Europeană.
În copilăria şi adolescenţa mea, trăind tragedia socială a „obsedantului deceniu”, când mizeria economică ajunsese la cote alarmante de subnutrire a unei naţiuni, iar cultul personalităţii a atins cote groteşti, singura „evadare” din întuneric era ascultarea postului de radio „Europa Liberă” şi căutarea de „şopârle” în textele literare. Atunci am descoperit „oralitatea” supravieţuitorilor „Canalului Morţii”, orele de istorie românească a lui Vlad Georgescu sau fascinantul roman „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda, în care se demasca – e adevărat într-un mod literar -, sechelele brutale ale instaurării comunismului. Şi George Călinescu, cu „Bietul Ioanide”, – aprobat de Gh. Gherghiu Dej să vadă lumina tiparului -, surprindea această tranziţie a unei societăţi burgheze muribunde ajutată prea repede să moară de către hăitaşii unei noi „ere „ de distrugere şi transformare. Naţional-comunismul anilor şaptezeci încerca să se legitimeze prin criticarea unor abuzuri ce nu erau ale sistemului comunist, ci ale unora dintre cei care l-au aplicat. regimului comunist. Tot în anii şaptezeci, protejatul regimului comunist, Dinu Săraru, publica în stilul caragialia n „o revoluţie cu voie de l a poliţiune”, romanul „Nişte Ţărani”, care demasca voalat abuzurile unor comunişti în satul românesc şi excesele cooperativizării. Era o perfidie politică a unui regim în plină criză de legitimitate în faţa poporului. În timpul acesta apărea în Occident, celebra carte a lui Ion Cârja, „Canalul Morţii”, care demasca într-un crud stil naturalist crimele instaurării comunismului în România şi depunea mărturia vie a zecilor de mii de morţi din toate straturile sociale în construcţia canalului de exterminare Dunăre – Marea Neagră. Cartea a avut un ecou deosebit în Occident fiind alături de „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţin un document al demascării naturii criminale a regimului comunist.
O parte a istoriografiei străine s-a mobilizat pentru a dovedi maşinaţiunile şi genocidurile politice orchestrate de către partidele comuniste. Un promotor curajos al acestui stil istoriografic a fost un istoric care a avut legături cu România , Hugh Seaton Watson, cu a sa car te, „The East European Revolution”, Londra: Methuen, 1950. Acest istoric a reuşit să coroboreze instaurarea comunismului şi preluarea puterii de către partidele comuniste, în Europa de Est, după un plan asemănător şi pus la punct de Moscova, odată cu înaintarea tancurilor Armatei Roşii. Toate planurile comunizării aveau o reţetă asemănătoare. Se creau în jurul partidelor comuniste, largi coaliţii de partide disidente şi asociaţii, aşa zis „democrate”, într-un front comun, care se contopeau în partidul comunist după preluarea puterii de către nomenclatura kominternistă.
O altă carte care a demascat brutalitatea şi manipularea comunistă în anii 1944 – 1948 a fost cea a lui Ghiţă Ionescu „Comunismul în România”. Lucrarea era şi o radiografie a regimului comunist dedicată publicului occidental, în special cel anglo-saxon. Erau acte de curaj într-o perioadă în care comunistul Nicolae Ceauşescu era „vedeta” primită la cele m ai înalte Case Regale Europene şi de către preşedinţii americani şi francezi. Ghiţă Ionescu a demascat şi perfidia Marilor Puteri, care şi-au împărţit sferele de influenţă pe spinarea poporului român, iar S.U.A. şi Marea Britanie au închis ochii la abuzurile comuniştilor manevraţi de Moscova. „Comuniştii nu aveau însă, în mod evident, nici o intenţie de a respecta aranjamentul de la Moscova [adoptat la Conferinţa miniştrilor de Externe ai Statelor Unite, Angliei si Uniunii Sovietice din decembrie 1945 – n. n.]. Deşi Partidele Ţărănesc şi Liberal au primit permisiunea de a-şi tipări ziarele, distribuirea lor a fost sabotată. Bătăuşi au invadat întrunirile opoziţiei politice şi îi loveau cu sălbăticie pe participanţi; arestările s-au înmulţit, protestele Statelor Unite şi Angliei au fost ignorate pur si simplu. Guvernul nu a putut ţine nici măcar alegeri falsificate până când nu a intimidat şi sfărâmat cât mai mult opoziţia.
Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. Centrele elect orale au fost aşezate în fabrici şi cazărmi, unde agenţii F.N.D. au putut exercita o presiune directă asupra muncitorilor şi soldaţilor. Listele electorale au fost întocmite în grabă, astfel încât nu s-a putut face nici un control asupra erorilor. Femeilor li s-a dat dreptul de vot pentru prima dată, iar fasciştilor, membrilor Gărzii de Fier şi celor care din propria lor voinţă luptaseră împotriva aliaţilor li s-a luat dreptul de vot… În ajunul alegerilor, aliaţii occidentali au protestat încă o dată împotriva acestor practici, însă guvernul Groza a respins aceste proteste, de vreme ce URSS nu li se alăturase, adăugând că Statele Unite şi Anglia se faceau vinovate de un nejustificat amestec în treburile interne ale României. La 19 noiembrie 1946, poporul român s-a prezentat la vot în nişte alegeri în care toate mijloacele de furt, violenţa şi lipsa de scrupule ce s-au vazut vreodată în Balcani au fost utilizate din plin”.
Rezultatele acestei adevarate crime politice, îndreptate împotriva fiinţei neamului românesc, se cunosc. Fro ntul Partidelor Democrate (comunistii împreuna cu „tovarăşii de drum”) – 347 de mandate, Naţional Ţărăniştii – 33 şi Liberalii – 3! România avea un Parlament aşa cum şi-l dorise Andrei Ianuarevici Visinski!
La 29 iulie 1946, dându-se curs hotărârilor luate la Conferinţa de la Potsdam, se deschid lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, la care urma să se stingă starea de razboi între cele 22 de naţiuni, în frunte cu Statele Unite, Anglia, Uniunea Sovietică şi Franţa, învingatoarele din cel de-al doilea razboi mondial, şi statele foste satelite ale Germaniei. Delegaţia română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, însoţit de un număr surprinzător de mare de experţi diplomatici şi economici din Vechiul Regim. Această situaţie reflectă jalnica lipsă de specialişti a Partidului Comunist în acea perioadă, însă, în acelaşi timp, compoziţia delegaţiei fusese cu grijă întocmită de guvernul Groza pentru a înce rca să convingă delegaţiile occid entale şi guvernele lor că delegaţia României nu e doar un exponent al Moscovei. În cursul întâlnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg (care găzduia Conferinţa) a fost activă şi o delegaţie neoficială a exilaţilor români. Ei au ridicat unele chestiuni speciale şi au distribuit diferite memorii, care erau necesare, deoarece delegaţia guvernamentală română nu putea lupta pentru interesele ţării în nici o chestiune care venea în conflict cu interesele Uniunii Sovietice”.
Nicolae Baciu, un exilat pasionat de istorie, a scris o carte, „Yalta şi crucificarea României”, pe aceaşi tematică a „trădării” Occidentului faţă de comunizarea României. Aceste cărţi apăreau în contextul real politicului occidental faţă de regimul comunist românesc, care mima independenţa faţă de Moscova, mai ales după scena balconului din august 1968, când Nicolae Ceauşescu a refuzat Tratatul de la Varşovia să invadeze Cehoslovacia. „România a fost tratată cu o sev eritate mai mare decât alte tări ale Axei. Condiţiile Tratatului de Pace sunt mai aspre decât cele din Convenţia de Armistiţiu. Tratatul de Pace era un tratat de vasalitate, de totală înfeudare Uniunii Sovietice. Toată lumea uitase principiile Chartei Atlanticului, de Declaraţia Drepturilor Omului şi de alte asemenea prostii retorice. Principiile au fost aruncate la lada de gunoi. Dreptul la autodeterminare al poporului român a fost subordonat intereselor de securitate ale Rusiei şi «necesităţii de a avea guverne prietene de-a lungul fruntariilor». «Cobeligeranţa», care ar fi permis României să aibă un tratament mai favorabil şi care a fost exprimată în Convenţia de Armistiţiu, n-a fost recunoscută, deşi 20 de divizii româneşti, întreaga aviaţie şi întreaga flotă au luptat eroic alături de Aliaţi, până la sfârşitul războiului. Cu toate că armata română a suferit pierderi înfiorătoare (circa 50% din efectivele sale), condiţia de cobeligeranţă nu i-a fost recunoscută. Mai mult, soarta p rizonierilor români, peste o juma tate de milion de oameni, siliţi să accepte condiţii de muncă mai barbare decât ale ocnaşilor, nu a fost reglementată. Imensa masă a prizonierilor devenise un instrument de şantaj în mâinile Uniunii Sovietice.
Când s-a fixat volumul despăgubirilor, nu s-a ţinut seama de situaţia disperată a României şi nici de tot ce luaseră ruşii timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite cu întreţinerea armatei şi funcţionarilor sovietici în România. Cifra de trei sute de milioane de dolari reprezenta o falsificare grosolană. În realitate, cu tot ce au luat şi au primit trupele de ocupaţie, cifra reparaţiilor se apropie de doua miliarde de dolari, aşa cum a subliniat delegatul american Willard Thorp.
În privinţa clauzelor politice, Tratatul de Pace pomenea despre organizaţii de tip fascist, ca şi de pedepsirea criminalilor de război, fără să se dea nici cea mai mica definiţie juridică cu privire la aceste noţiuni şi fără să fie stabilită o instanţă de supraveghere sau de recurs. Aceste clauze erau puse în aplicare de guvernul Groza, guvern denunţat ca nereprezentativ, arbitrar şi abuziv de către Aliaţi.
Problema Basarabiei si Bucovinei, străvechi provincii româneşti, nu a fost ridicată decât în Memoriul întocmit de Grigore Gafencu. Guvernul român n-a îndrăznit nici măcar să pomenească despre ţinutul Herţei. Pentru el problema fusese rezolvată însă din 1924, când, la Congresul Partidului Comunist, Ana Pauker declarase că Basarabia e pământ rusesc”.
Dar perioada istoriografică cea mai fecundă a analizării şi deconspirării comunismului ca regim totalitar este ce de după Revoluţia din Decembrie 1989, care a descătuşat zăgazurile arhivelor şi minţile istoricilor, care nu mai erau supuşi cenzurii. Criticul literar din exilul parizian, Virgil Ierunca a publicat la nou înfiinţata editură bucureşteană „Humanitas”, în 1990, o carte celebră „Fenomenul Piteşti”, în care diseca cu minuţiozitate chirurgicală perversitatea reeducării de la Piteşti. Ai ci victimele regimului comunist, foşti legionari conduşi de studentul Ţurcanu, deveneau reeducaţi marxişti şi torţionari diabolici pentru ceilalţi deţinuţi politici, colegi de celulă. Era o metodă de perversiune psihologică după modelul sovietic. Victimele deveneau torţionari şi invers într-o sarabandă a dezumanizării totale. Până la urmă chiar şi comuniştii au desfiinţat acest sistem diabolic al reeducării, încheind „afacerea murdară” cu un proces şi executarea lui Ţurcanu. Drumul spre libertate şi exprimarea adevărului a fost sinuos. Accesul la arhive era în continuare îngrădit mulţi ani după 1990. Intrarea în arhiva Serviciului Român de Informaţii se făcea numai cu acceptul personal semnat de şeful serviciului, Virgil Măgureanu. Nu pot să uit ce greu un coleg de la Facultatea de Istorie din Cluj a obţinut semnătura lui Măgureanu pentru a studia arhiva SRI pe probleme de istorie contemporană. După ce a obţinut-o ne-a arătat mândru hârtia semnată de Virgil Măgureanu şi ne-a invitat s-o cinsteasc ă la o bere la cea mai în vogă te rasă de atunci printre studenţii clujeni. Abia după anul 2000 când s-a înfiinţat C.N.S.A.S. s-a permis treptat accesul la arhivele fostei Securităţi comuniste dezvăluindu-se multe secrete ale instaurării regimului totalitar. Bătălia pentru adevărul istoric despre comunism a fost graduală, publicându-se treptat cât mai multe documente ce compromiteau dictatura proletariatului. Directorul de la începutul anilor 2000, istoricul Gheorghe Onişoru, având accesul direct la documente, a publicat numeroase studii despre comunismul românesc. În jurul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” de la Iaşi s-a creat o şcoală istoriografică specializată pe comunismul românesc. Dintre autorii ieşeni şi cărţile lor îi amintim: Gheorghe Onişoru, Instaurarea regimului comunist în România, Ed. CNSAS, Bucureşti, 2001; Alexandru Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, Institutul European, 2000; Alexandru Zub şi Sorin Antohi, Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România, Iaşi, Polirom , 2001; Gheorghe Onişoru, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Bucureşti, 2001; Alexandru Zub şi Flavius Solomon, Sovietizarea în România şi Cehoslovacia. Istorie, analogii, consecinţe. La Iaşi se publică „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol” (AIIX), care reprezintă principala revistă editată de Institut, tipărită sub egida Academiei Române. Apărută încă din anul 1964, cu titlul „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol” (AIIAI) şi devenită între timp una din cele mai prestigioase reviste de specialitate din România, graţie studiilor publicate şi a eforturilor redactorilor săi (Ion Caproşu, Leon Şimanschi), ea îşi datorează actualul nume reorganizării survenite la nivelul instituţiei în anul 1990. Chemat să dea expresie liniilor programatice adoptate de Institutul „A. D. Xenopol”, curând după schimbările din decembrie 1989, „Anuarul” şi-a să redea istoriografiei româneşti demnitatea ştiinţifică şi morală, necesar ă cercetării şi prezentării trecu tului nostru, în conformitate cu adevărul ştiinţific, ferit de ingerinţele politicului. Aceşti istorici au reuşit să sinteza între memorie şi arhive, ca izvor al radiografierii comunismului. Pe această direcţie metodologică tradiţională a abordării istoriei comunismului românesc au continuat şi Institutele şi Facultăţile de Istorie din Cluj şi Bucureşti. La Cluj au apărut lucrările lui Virgil Ţârău „Alegeri fără opţiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centru şi Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial”, Ed. Eikon, 2005; „Strategii în politica de colectivizare în regiunea Cluj: Studiu de caz: raioanele Aiud si Turda!, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (eds.), „Taranimea şi puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România 1949-1962″, Polirom, 2005. Un alt istoric clujean, Vasile Puşcaş, care s-a specializat, continuându-l pe Stelian Neagoe, în istoria comunizării Universităţii clujene între anii 1944 – 1948. Is toricul clujean a demontat mecani smele comunizării lumii universitare clujene în lucrarea, „Universitate, societate, modernizare: organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj” (Ed. Eikon, 2003). Dar cea mai mare contribuţie a istoriografiei clujene privind istoria instaurării comunismului în Ardeal a adus-o Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca, creat la iniţiativa şi în jurul istoricului Doru Radosav. Înfiinţat în 1997, cu sprijinul unei Universităţi americane, a adus prima oară în câmpul cercetării istoriografice româneşti – fiind primul institut de acest fel din Europa de Est – noi metode de abordare a faptului istoric bazate pe memoria orală a supravieţuitorilor comunismului. La noi au existat teoretizări ale memoriei istorice, încă înainte de 1989, la istoricul ieşean Alexandru Zub. Institutul de Istorie Orală a publicat şi un Anuar, care reuşeşte să publice şi să promoveze tineri istorici. S-a reuşit o coroborare fericită între memoria orală şi sursele arhivis tice. S-a dovedit că izvorul isto ric sau documentul poate fi viu şi palpabil supus interogaţiei directe a istoricului. Totuşi meandrele memoriei pot fi sinuoase, iar lacunele ei lasă goluri informaţionale pentru istoric. De aceea, documentul oral trebuie confruntat cu cel scris sau arhivistic. La Bucureşti, în perioada post –decembristă, s-a format o şcoală istorică demitizantă în jurul istoricului Lucian Boia, care a reuşit să insufle un spirit nou, câteodată aproape de negaţie, în abordarea istoriografică. A coordonat celebrul volum, creator de şcoală şi direcţie istorică, „Miturile comunismului românesc” (Editura Nemira, 1998). Acest spirit critic, aproape maiorescian, a dinamitat metoda clasică de abordare a faptului istoric propunând o analiză chirurgicală asupra comunismului românesc.
În perioada post-decembristă s-au afirmat trei istorici femei, care s-au impus prin excepţionale anchete şi investigaţii orale, precum şi prin interviuri cu foşti deţinuţi politici şi nomenclaturişti ai regimului comunist. Smaranda Vultur, Lavinia Betea şi Ruxandra Cesereanu au adus un spirit proaspăt în interpretarea faptului istoric prin ochii subiectivi ai martorilor evenimentelor. Smaranda Vultur este doctor în litere şi conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara şi coordonează Grupul de antropologie şi istorie orală a Fundaţiei a Treia Europă. Ea a publicat o carte document „Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan. 1951 – 1956″ (Editura Amarcord, Timişoara, 1997), în care reconstruieşte lumea satelor de deţinuţi politici cu domiciliu obligatoriu. Aceste sate în care au locuit Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu au devenit centre de rezistenţă morală.
Tot despre oralitatea epocii s-a ocupat şi clujeanca Ruxandra Cesereanu – specializată pe memoria concentraţionară – „Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional”, Ed. Polirom, 2006.
Totuşi Lavinia Betea cu cercetarea exhaustivă în arhivel e serviciilor secrete asupra vieţ ii lui Lucreţiu Pătrăşcanu, reuşeşte să ne explice mecanismele puterii comuniste la instaurarea ei în România. Cartea „Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist”,(Ed. Curtea Veche, 2006) arată clar resursele sovietice ale puterii comuniste din România.
Născut în 1900 într-o familie de intelectuali, Lucreţiu Pãtrãşcanu devine de foarte tânăr comunist şi de foarte tânăr îşi atrage din partea propriilor tovarăşi, în majoritate de origine umilã. Pe de o parte prin anvergura lui intelectualã, pe de alta prin firea orgolioasã şi independentã. Arestat, după un model tipic lagărului socialist, de proprii tovarăşi în 1948 – şi datorită discursului cu tentă naţionalistă ţinut la Cluj în iunie 1946 – Lucreţiu Pătrăşcanu este supus din dispoziţia lui Dej unei anchete de o duritate extremã, care durează şase ani, la capătul căreia este condamnat la moarte şi executat, în aprilie 1954, adică la un an după moartea lui Stalin. Tragedia lui, ilustr ativã până la detaliu pentru adevărul cã revoluţia îşi devorează nu doar copiii ci şi părinţii, este reconstituitã pas cu pas, cu mijloacele unui istoric şi ale unui romancier. Pentru a restitui, uneori pe zile şi ore, acest destin exemplar, Lavinia Betea a parcurs peste cincizeci de mii de pagini de arhive, zeci de volume de memorii şi a intervievat ea însăşi bătrâni activişti de partid, foste victime, foşti călăi. Lucreţiu Pătrăşcanu este, dintre liderii comunişti din Europa de Est victime ale unui proces spectacol, singurul care nu s-a supus scenariului de a-şi mărturisi toate crimele şi de a afirma atotputernicia partidului şi credinţa în el, cu o clipã înaintea morţii. Pătrăşcanu a dezvăluit în ultima clipã mecanismul ucigaş, după ce, ca militant ilegalist şi apoi ca ministru al justiţiei comuniste, îl pregătise. Cartea este rezultatul a multor ani de cercetări în arhivele SRI şi CC a PCR. De altfel Lavinia Betea completează, încă puţin ii istorici care s-au ocupat până în prezent de instaurarea comunismului în Ardealul de Nord. A ştiut să facă o radiografie a activităţii lui Pătrăşcanu la Cluj din vara lui 1946, fapt ce i-a atras moartea şi ratarea în anii 50 a unui comunism naţional cu tentă intelectuală. „Anul 1946, când Pătrăşcanu susţine incriminata cuvântare de la Cluj, este un timp care electrizează spiritele în Ardeal. Conferinţa de Pace de la Paris, unde se decide apartenenţa provinciei si alegerile electorale, da bătaie de cap tuturor politicienilor. În plus, ţara era ocupată de trupele sovietice, iar economia „plătea” datoriile de război.
Vara lui 1946 este un timp de pregătire a alegerilor electorale. La greutăţile de după război se adăugaseră efectele dezastruoase ale secetei. Războiul se terminase, dar izbucniseră neînţelegeri între Aliaţi, fapt ce alimenta speranţele politicienilor ca raporturile de forte se vor regla in favoarea anglo-americanilor. Armatele sovietice staţionau in România ca armate de ocupaţie, iar romanii aveau de suferit in multe feluri din cauza lor. In acelaşi timp, populaţiei nu-i puteau fi trezite resentimentele dorite împotriva „criminalilor de război”: armatele germane fuseseră armate aliate pentru ei, iar generalii romani care fuseseră acoperiţi de laude pentru campania din Est nu puteau fi discreditaţi pentru „crimele înfaptuite în Uniunea Sovietica”.
În 28 mai 1946 au loc „incidentele de la Cluj”, când, în urma unor demonstraţii naţionaliste ale studenţilor români, căminele lor sunt atacate de muncitori maghiari de la fabrica Dermata. Periculosul conflict este stins în acel moment de o patrulă sovietică. În atmosfera tensionată a oraşului, la 5 iunie soseşte ministrul de Interne Teohari Georgescu, care stabileşte ca vinovaţi incitatorii din partidele liberal şi ţărănesc şi pe profesorii universitari care i-au educat prost pe studenţi.
La trei zile distanţă de vizita lui Teohari Georgescu (ale cărui opinii vor fi larg propagate de presa maghiara), Lucreţiu Pătrăşcanu (subliniindu-si c alitatea de profesor universitar) va susţine, <<în numele guvernului român>>, faimosul sau discurs. Remarcabilă din lectura lui este maniera tranşantă de exprimare a unor opinii care electrizau atmosfera timpului si locului. Relevant este, de asemenea, talentul oratoric al vorbitorului. Ideile sale principale vor apărea subliniate de presa, care ia act de senzaţionalul momentului si evenimentului. <<Transilvania a aparţinut şi va aparţine României nimeni n-are drept să pună în discuţie graniţele noastre>>; <<revizionismul de azi al guvernului maghiar îl continua pe cel de ieri>>; <<a cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne>>; <<poporul român este un popor înţelegător>> – sunt câteva dintre ideile exprimate de Pătrăşcanu cu acest prilej. Încheiate cu nepotrivitul final (in raport cu practicile discursive comuniste unde nu se vorbeşte decât la persoana a doua, plural): <<în numele guvernului si al Partidul ui Comunist mă ridic împotriva sc himbărilor de frontieră>>… Revenit la Bucureşti, va fi criticat pentru cele spuse. Intre prieteni, Pătrăşcanu credea că Vasile Luca fusese instigatorul <<care îi susţine pe ungurii care vor sa facă Stat în Stat>>.
Pătrăşcanu nu ştia însă că mai ostili decât maghiarul Vasile Luca îi sunt tovarăşii români Emil Bodnăraş şi Teohari Georgescu. Încă de la primul sau discurs susţinut la Cluj, în urma cu un an, in preajma lui apăruse <<un admirator>>, Nicolae Betea, care in numele preţuirii ce-o avea pentru ministrul Justiţiei îl instiga să acutizeze notele naţionaliste ale discursurilor. Betea este cel care-i procura documentaţia discursurilor sale şi îl însoţeşte pretutindeni „ca prieten”.
Mult după arestarea sa, Pătrăşcanu află că Betea, agent al serviciilor speciale sovietice, fusese „plantat” de Bodnăraş pe lângă el cu misia de informator si provocator. Din declaraţiile altor ofiţeri din serviciile speciale, reiese şi că, din ordinul lui T eohari Georgescu, Pătrăşcanu înce puse a fi urmărit încă după prima sa cuvântare susţinută la Cluj.” (Lavinia Betea, 1946 – vara fierbinte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Jurnalul Naţional, 2 august 2006, p. 10).
Până în prezent există o insuficientă cercetare asupra instaurării comunismului în arealul Ardealului de Nord, o regiune ieşită de sub ocupaţia maghiaro-horthystă şi controlată câteva luni de către comandamentul sovietic. Abia după instalarea guvernului dr. Petru Groza la 6 martie 1945 s-a reintrodus administraţia românească. În acest context dificil a existat un conflict deschis între elemente ale minorităţii maghiare trecute la comunism şi forţe româneşti ce activau în partidele istorice şi care doreau revenirea la modelul democratic interbelic. Sub conflictul politic între comunişti şi democraţi mocnea unul mai adânc, inter-etnic. În perioada comunistă s-a încercat, în numele „prieteniei între ţările frăţeşti” să se oculteze acest conflict etnic. Abia în anii optzeci, prin l iteratură, s-a vorbit despre conf lictul dintre studenţi şi comuniştii, majoritari de etnie maghiară şi alogeni, şi despre asaltul muncitorilor de la fabrica Dermata asupra Căminului studenţesc „Avram Iancu”. În anul 1983 vedea lumina tiparului la Editura clujeană „Dacia”, romanul lui Romulus Zaharia „Ademenirea”. Acest roman al unui student al acelor vremuri care vorbea pentru prima oară despre acest conflict între studenţi şi comunişti şi despre epurarea profesorilor de la Universitatea „Regele Ferdinand I” a creat un imens scandal în epocă. Cartea a fost dată la topit sau trecută la fondul secret în biblioteci. Totuşi, cei care au păstrat-o au povestit la prieteni despre ea sau a circulat în copii xerox.
De fapt, un pasaj din controversatul roman istoric Ademenirea de Romulus Zaharia ne conturează clar dreptul la tăcere al studenţilor după înfrângerea grevei din 1946. „În Nordul Transilvaniei, guvernul reînfiinţase 24 licee româneşti şi pentru celel alte naţionalităţi 27 şcoli medii , 690 şcoli primare. Douăzeci şi cinci de mii de elevi şi şase mii nouăsute de studenţi alcătuiau lumea şcolară în acest colţ de ţară. Iar la congresul tineretului democrat, care se desfăşura la Braşov (1300 delegaţi), primul ministru vorbise de un miraculos tablou, tineretul încadrat într-o singură organizaţie «menită să cuprindă întreg tineretul, fără deosebire de naţionalitate, religie sau credinţă politică”. Nici după această mărturisire caldă resentimentele «bătrânilor utecişti» nu aveau să se stingă.
«Uniunea Sovietică nu poate lua în serios asigurările de prietenie ale Marelui Sfinx şi ale clicii sale» – afirmă Grai Nou, analizând ultimele discursuri ale acestuia şi asta pentru că făţărnicia şi duplicitatea politică nu le sunt deloc străine, vizându-l, fireşte, pe agrarianul Pantelache Tăun.
Frontul democratic universitar pregăteşte un vast program de reorganizare a vieţii studenţeşti. Vrea să ajute la încadrarea tinere tului studios în marea luptă de r efacere a ţării. Anul universitar va începe normal. Studenţii, ca să-şi poată lichida examenele, vor avea două sesiuni; celor di anii i şi III li se acordă trei sesiuni de examene, una de sfârşit de an şi două pentru restanţe. Pentru studenţii cu cel mult două restanţe, se presupune că se va acorda o sesiune în februarie.
Iată, deci, şi «reorganizarea>>.
Dar numărul studenţilor din anul I de la medicină nu va depăşi 200. Se vor ţine cursuri pregătitoare pentru lucrări de histologie. Facultatea de fizică şi chimie se va împărţi în două facultăţi distincte. Va lua fiinţă anul IV al secţiei farmacie pe marginea facultăţii de Medicină, iar la Facultatea de Litere, limba latină, inutilă, avea să fie înlocuită.
Doamne! Cine?…
O mare victorie pentru studenţi sau o mare înfrângere? se întreabă Iozom. Se rânduia totuşi o activitate normală, condiţionată fireşte de o viaţă studenţească ce se cerea reglementată temeinic după atâtea frământări. Se cerea doar să se asigure studenţimii to ate condiţiile de studiu, locuinţă, hrană, cărţi. Dacă ne gândim bine, era o mare victorie. Nici nu urmăriseră altceva. Ceruseră şi reorganizarea oficiului universitar, îmbunătăţirea hranei la cantine printr-o aprovizionare mai din vreme şi mai ştiinţifică, spuneau ei, dar şi amenajarea în clădirea unui fost liceu a noului cămin studenţesc; înfiinţarea filialei «Casa Învăţătorului»; înfiinţarea unei filiale a cooperativei «Solidaritatea studenţească»; în sfârşit, o activitate serioasă se cerea şi oficiului de editare şi litografiere a cursurilor. Mai conta înlocuirea limbii latine, pe lângă aceste importante şi vechi aspiraţii, în sfârşit, dobândite?
Doctorul Balcea notează, după spusele lui Iozom, azi, sâmbătă, zece august, de ziua apostolului Lavrentie, că greva ar fi fost o mare victorie pentru studenţi…
Sau poate o ocazie pierdută? se întreabă gânditor medicul alienist. Şi completează cu propriile sale reflecţi unele gânduri ale lui I ozom. «Va trebui să tacă, d e acum înainte, această studenţime? Situaţia nu ar fi fost bună, dar nici fără precedent.» Iozom se arătase îngrijorat. El spuse: «Numai că de astă dată ţara trebuie proiectată din vreme, pentru mulţi ani.» Şi că ar fi fost necesare unele prospecţii. Dar ce semnificaţie dădea Iozom acestei proiectări în viitor?” (Romulus Zaharia, Ademenirea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 399). Chiar şi în comunism, situaţie favorizată şi datorită tensionării situaţiei din anii optzeci între Ungaria şi România, frânturi de adevăr a fost permis să apară şi ca o manipulare de către PCR a sentimentului naţionalist a românilor din Ardeal.
Din păcate, nici după 1989, istoriografia ardeleană nu s-a grăbit să abordeze dificila şi complexa paradigmă a instaurării comunismului în nordul Ardealului, poate şi datorită unor sensibilităţi seculare la românii şi maghiarii, care trăiau împreună aici de sute de ani. Abia în 1993, s-a publicat în Anuarul Institutului de Istor ie Cluj un studiu a lui Liviu Ţâr ău, „Dezvoltarea structurilor de putere ale PCR în judeţul Cluj, 1945 – 1946″. Era un studiu introductiv despre o situaţie politică controversată, dar fără să se aprofundeze şi problematica etnică a momentului. În 1996, la 50 de ani de la atacul muncitorilor maghiari de la fabrica Dermata asupra Căminului studenţesc „Avram Iancu”, arhepiscopul ortodox al Clujului, Valeriu Anania, fostul preşedinte de atunci al Centrului studenţesc „Petru Maior” publica o broşură în stilul memoriilor, intitulată, „Clujul universitar al generaţiei 1946 în memoriile lui Valeriu Anania”, supliment al revistei „Renaşterea”. Memoriile mustesc de savoarea detaliilor unui martor ocular al evenimentelor, dar ca orice memorii sunt subiective şi prezintă viziunea personală a autorului asupra întâmplărilor. Pentru prima oară se evidenţiază sprijinul acordat de către autorităţile comuniste elementelor muncitoreşti maghiare de a lovi în stud enţii români, văzuţi ca exponenţi i politici ai partidelor istorice democrate. Pe această linie de abordare, dar şi cu documente din arhive, am publicat în 1999 o carte „Manifestaţii anticomuniste la Cluj în 1946″,(Editura Napoca Star, 1999), în care am evidenţiat rezistenţa elementului studenţesc la comunizare, prin curajul afişat în lupte de stradă într-un moment când comuniştii controlau deja administraţia şi poliţia.
Istoricul clujean Ioan Silviu Nistor a dezbătut într-un capitol din cartea, „Civilizaţia română modernă şi unitatea naţională” (Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2001) rolul administraţiei militare sovietice din toamna lui 1944 şi iarna lui 1945 în sprijinirea comuniştilor locali de a prelua puterea. S-a evidenţiat teza că unde a pus piciorul soldatul sovietic acolo s-a instaurat comunismul. De fapt comandamentul sovietic local a predat puterea reprezentanţilor FND-ului controlat de către comunişti.
Bazată pe interviuri, cartea jurnalistului clujean Constantin Mustaţ ă, „Student la Cluj. Senior ii” (Editura Studia, 2001) aduce la cunoştinţa unui public larg mărturiile studenţilor generaţiei din 1946, care au trăit începutul comunismului, prin violenţă şi incitare inter-etnică de cătr autorităţile locale pro-sovietice. Subiectul a fost pe larg dezvoltat şi prin studierea arhivelor secrete de către istoricul Petre Ţurlea în lucrarea „Studenţimea Română din Cluj 1944 – 1946, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006. Această carte deconspiră rolul serviciilor secrete de atunci, care fiind subordonate comuniştilor, au manipulat evenimentele în defavoarea studenţilor şi a partidelor istorice, deşi România era, încă, Regat, în frunte cu Regele Mihai I.
Istoriografia română despre anii instaurării regimului comunist în ţara noastră a fost supusă de-a lungul ultimelor decenii meandrelor politicii. Cu toate acestea istoricii au reuşit, cu ajutorul memoriei martorilor vremii, dar şi a forţării universului aproape concentraţionar în care se află arhivele noas tre să ne ofere o radiografie obi ectivă asupra unei epoci negre din istoria poporului român, când ne-am pierdut libertatea şi independenţa. Totuşi istoricii au reuşit să evidenţieze fapte şi atitudini demne de rezistenţă la comunism, care pentru noi astăzi sunt repere morale şi ne dau speranţă.

Ionuţ Ţene