~Lucia Olaru Nenati: Oameni ai energiilor luminate

Ţinutul Botoşanilor este celebru prin pleiada de personalităţi intrate în conştiinţa naţională şi universală. Dar toate acestea s-au realizat în alte zări, după ce-au plecat din Botoşani. Însă aici au trăit şi oameni care şi-au asumat destinul de-a rămâne în acest loc, deşi ar fi putut trăi în metropole consacrante, făcînd aceasta în mod conştient spre a ridica obştea locală către marea cultură, atât cât le-a stat în putinţă, ca să şteargă cât mai mult acele diferenţe, prăpăstioase şi mult clamate, dintre centru şi provincie, să scoată, prin dinamismul lor neobosit şi superior, Botoşanii de pe lista locurilor unde nu se întâmpla nimic, ridicându-l către o viaţă culturală de invidiat. Prin atitudinea şi faptele lor ei preced şi chiar conştientizează cu mai mult de un deceniu ceea ce s-a numit conceptul de localism creator, formulat în anii 30 de către marele profesor Al. Dima şi salutat cu entuziasm de către Mircea Eliade. Ei suferă însă, în posteritate, reversul acestei condiţii de animatori locali: quasianonimatul, deşi efortul lor a nu a fost mai prejos decât al celor plecaţi de aici către scena mare a naţiunii, deşi calităţile lor i-au pus, nu o dată, în centrul stimei şi preţuirii celor din jur, ba chiar au demonstrat că, prin meritele şi prin charisma lor irezistibilă, ar fi putut accede uşor la poziţii sociale invidiabile, chiar pe plan naţional, dacă i-ar fi interesat politica ori alte pîrghii de propulsare, existînd o sumedeie de probe în sprijinul acestei aserţiuni.
Asemenea oameni au propagat, imediat după marea Unire din 1918, un climat energetic special, un adevărat focar cultural şi de conştiinţă naţională aici, la Botoşani, animaţi fiind de idealul consolidării prin cultură şi spiritualitate a acestei uniri teritoriale. Antrenînd în jurul lor forţe culturale din tot nordul întregit prin unire, din Bucovina istorică, din Basarabia, întreţinînd legături de suflet şi de informaţie cu mediul cultural al întregii ţări, într-un efort conştient de sincronizare, ei au situat Botoşanii într-un con de lumină al acelui timp ce poate fi numit dimineaţa aurorală a destinului istoric românesc, începutul celei mai faste perioade a istoriei noastre, din toate punctele de vedere, epoca interbelică. Numele acestor oamenii sunt numeroase, ei constituind o adevărată grupare de idealişti ai vremii: Constantin Iordăchescu, Tiberiu Crudu, Emil Diaconescu, Dumitru Furtună, N.N. Răutu, preot Toma Chiricuţă, Constantin Oprescu, A.I. Gheorghiu, I.V. Luca şi alţii, pentru care nu ar ajunge tomuri întregi spre a le descrie şi aprecia faptele aşezate la temelia propăşirii culturale a acestui ţinut. Dacă despre Tiberiu Crudu ori Dumitru Furtună s-au mai făcut demersuri de iluminare a activităţii lor meritorii, (precum cele realizate prin osîrdia lui Gh.Macarie), fără a o epuiza însă în toate semnificaţile sale în plan naţional, despre ceilalţi se ştie mult prea puţin de către opinia publică actuală, deşi cercetătorii istoriei locului, precum Ştefan Ciubotariu, Ionel Bejenaru şi alţi şi-au făcut datoria, în a consemna aspecte din activitatea lor.
Poate cel mai spectaculos exemplu de discrepanţă dintre meritele şi valoarea sa şi recunoaşterea şi preţuirea lor postumă, chiar locală, nu numai naţională, îl oferă personaliatea lui Constantin Iordăchescu. Arealul său de manifestare care îi dă dreptul la această preţuire este vast şi monografierea lui depăşeşte posibilităţile unui articol, reclamînd spaţiul unei cărţi. Pînă cînd Dumnezeu ne va ajuta să dăm la lumină o astfel de carte, ne mărginim aici la a spicui doar ceva din această consistentă substanţă. Acela pe care Ştefan Ciubotaru îl numeşte pe bună dreptate “cea mai proeminentă figură a învăţământului primar botoşănean din toate timpurile, prin activitatea sa profesională, culturală şi socială,(…) omul care a înmănunchiat toate atributele dascălului ideal”1, Constantin Iordăchescu, nu a fost numai atît, deşi acest statut încă ar fi suficient ca să–i aşeze numele pe frontispicul unei şcoli, străzi, sau statui în Botoşani. El a fost mult mai mult de atît : a fost unul dintre cei mai talentaţi, harnici şi virulenţi jurnalişti de conştiinţă ai locului şi nu numai, legîndu-şi numele, alături de Emil Diaconescu şi alţi “tineri cu ochi luminaţi” de prima revistă apărută imediat după război (la 5 ianuarie 1919), nu doar în Botoşani, ci în toată această parte de ţară, Junimea Moldovei de Nord, aceasta apărînd cu o lună înaintea Însemnărilor literare ieşene (2 februarie 1919), considerată a fi fost “prima trezire literară după fumul negru al războiului şi bubuitul tunurilor care înăbuşiseră orice mişcare literară”2, drept care G.Topîrceanu salută confratern iniţiativa jurnalistică botoşăneană. El a mai fost autorul primei cărţi dedicată cinematografului în România, Cinematograful şi educaţia, în 1912, pe cînd acestă artă, încă fără componenta ei sonoră, abia apăruse în ţară şi la Botoşani, căreia-i detectează, vizionar, atît virtuţile enorme cît şi consecinţele negative. El este fondatorul primului muzeu botoşănean, dedicat lui Nicolae Iorga şi mult preţuit de marele istoric, cu care, de altfel, fost în legatură şi pe care l-a apreciat entuziast adesea în articolele sale. El este colecţionarul competent care a donat Academiei Române un stoc de obiecte culturale inestimabile, valori de patrimoniu ce formează azi acolo, un fond documentar intitulat Donaţia C. Iordăchescu, Botoşani. El a fost şi un extraordinar dinamizator al vieţii obşteşti a breslei didactice botoşănene, legîndu-şi numele de Revista şcolii, pe care a condus-o mult timp, considerată la un moment dat, cea mai bună publicaţie didactică din ţară, dar şi de propăşirea Casei Corpului Didactic botoşănean, a altor instituţii şcolare, dar şi pe plan naţional, fiind liderul necontestat al asociaţiei judeţene a aceste bresle, ca şi reprezentantul ei pe plan naţional, peste măsură de apreciat în această ipostază, fiind şi un orator neegalat, reuşind să impună prin campaniile sale de apărare a drepturilor oamenilor şcolii, chiar unele texte normative generale, nu fără pătimiri, precum aceea de-a apare între baionete, pe banca acuzaţilor, nevinovat, la tribunal. El a contribuit substanţial la întărirea organizaţiei naţionale a personalului didactic, pînă la a deveni, la vremea aceea, a doua ca forţă de breaslă pe ţară.
El este şi autorul unei prime Istorii a Românilor în date, a uneia dintre primele Sinteze a cunoştinţelor de bacalaureat, lucrare valoroasă şi utilă, epuizată rapid în două ediţii, deşi el nu era profesor, ci institutor, precum şi a unei piese de teatru în versuri, Bon de talpă, o satiră a corupţiei veşnic actuală, plină de savoare şi ritm, încă nejucată pe vreo scenă. El este acela care a dat semnalul energic al reconsiderării lui Macedonski încă din timpul vieţii acestuia, publicîndu-i la Botoşani şi la Bucureşti scrisorile de recunoştinţă şi uşurîndu-i astfel sfîrşitul, drept care a fost salutat cu entuziasm de Gala Galaction ca un pionier al preţuirii marelui poet; el a tranşat primul, în mod corect şi modern astăzi, şi cunoscuta chestiune literară a epigramei contra lui Eminescu. El a fost şi autorul unei prime micromonografii a lui Macedonski, printr-un serial publicistic început la Botoşani şi continuat îndelung la Bucureşti, în Adevărul literar şi artistic, unde a fost aproape trei ani colaborator permanent, prioritatea fiindu-i recunoscută parţial în domeniu de către istoricii literari de (mult) mai tîrziu ai lui Macedonski, precum Tudor Vianu sau Adrian Marino, care-i citează numele în studiile lor şi în istorii literare academice. Împreună cu dr. A. Bortkievici, un intelectual rus refugiat, Iordăchescu este autorul unui corpus masiv de traduceri din marea poezie rusă, credem că prima de această dimensiune, apărută tot publicistic, atît la Botoşani cît şi la Bucureşti, în aceeaşi prestigoasă publicaţie. Printr-un alt serial publicat tot în revista bucureşteană, el aprofundează primul şi consecinţele şi semnificaţiile literare ale exilului pe pamînt românesc a celor doi mari poeţi ai lumii, Ovidiu şi Puşkin.
Dar numele lui se leagă constant şi de promovarea personalităţii eminesciene prin multe modalităţi. Astfel, el este cel care a publicat pentru prima data cunoscuta mitrică de la Uspenia în Adevărul literar şi artistic, tratînd în mod peremptoriu chestiunea mult disputată a locului şi datei naşterii lui Eminescu, drept care numele lui este citat de 5 ori în cartea Viaţa lui Mihai Eminescu de G.Călinescu, la bibliografia de referinţă. În revistele botoşnene ale timpului şi nu numai, el scrie în repetate rînduri despre Eminescu, ducînd o adevărată campanie pentru cinstirea cuvenită a poetului şi lansînd ideea unei preţuri memorialistice a acestuia aici, la Botoşani, după modelul dat de ieşeni prin transformarea Bojdeucii lui Creangă în instituţie muzeală, primul muzeu literar din ţară. El publică, primul, textul extras din interogatoriul poetului în faţa instanţei juridice ieşene, în chip de nouă dovadă asupra locului şi datei de naştere a poetului, declarate chiar de poetul însuşi. În ziarul botoşănean Ştirea, Iordăchescu publică un articol din care se revarsă întreaga lui indignare faţă de actul demolării casei de la Ipoteşti din 1924, în genere, faţă de lipsa de preţuire cuvenită a poetului la Botoşani: “Ipoteşteni şi Botoşăneni! In ziua când se va comemora împlinirea a 40 de ani dela moartea lui Mihai Eminescu, puneţi strajă la intrarea satului ca să nu pătrundă în el oaspeţi străini, dacă vreţi să nu vă plesnească obrazul de ruşine!” Textul este semnalat şi republicat de către impenitentul eminescolog Leca Moraru de la Cernăuţi în Făt-Frumos, însoţit de următorul comentariu: “Cuvintele aceastea oare nu le-ai rostit dta, dle C.Iordăchescu, şi pentru autorii mormanului de moluz dela conacul Ipoteştilor?”
Adăugînd la lunga listă doveditoare a preocupărilor acestui om cu vocaţia pionieratului pentru propagarea efigiei eminesciene şi contribuţia sa, alături de Emil Diaconescu, marele istoric ieşean şi martir politic de mai tîrziu, la apariţia numărului festiv al revistei Junimea Moldovei de Nord din 1919, deosebit de complex, consistent şi valoros, conţinând şi el elemente de prioritate în aria eminescologiei naţionale, vom conchide că Iordăchescu este, alături de Tiberiu Crudu, şi un prim militant al instituţionalizării muzeale eminesciene la Botoşani.
Dar dincolo de toate aceste lucruri, enumerate incomplet în fuga condeiului, se degajă altceva, poate mai important decît toate acestea. În afară de ceea ce s-a scris în legătură cu Eminescu în Junimea Moldovei de Nord şi în Revista Moldovei şi chiar dincolo de ceea ce au făcut animatorii şi colaboratorii acestor publicaţii, C.Iordăchescu, Tiberiu Crudu şi ceilalţi, ca fapte concrete, active, pentru luminarea şi aprofundarea personalităţii eminesciene, pentru cinstirea şi propagarea acesteia, deziderate pe care le-au îndeplinit atât cât s-au priceput şi cît le-a stat în putinţă, a existat atunci un lucru mai profund şi poate, mai important; o anume prelungire afină a modului de gândire eminescian, a atitudinii lui în faţa vieţii şi lumii, a ceea ce se numeşte azi, sintetic şi expresiv, weltanschaung, a marilor probleme de conştiinţă individuală, culturală şi naţională, la modul cum le-a abordat Poetul; acea neodihnă creatoare mereu îndreptată spre un ideal, care a fost mereu al colectivităţii, al datoriei, al binelui general, epurat totalmente de orice interes ori strategie personală, de orice clientelism şi meschinărie, de orice dorinţă de parvenire şi, mai ales, de absenţa totală a compromisului ca manifestare de conduită. Mai mult decît propagarea literei eminesciene, acei oameni ai “energiilor luminate” (termen formulat de Iordăchescu) şi prin ei, acele instituţii culturale care au fost revistele şi întemeierile lor, au propagat spiritul eminescian, chiar şi atunci cînd nu se pomenea nicăieri, în mod expres, numele lui sau vreo sintagmă amintitoare de el. Păstrînd proporţiile şi mutatis mutandis, ei, oamenii, şi ele, instituţiile create şi dinamizate de ei, au fost ceea ce în viaţa religioasă se numeşte “biserica vie a lui Hristos”, biserica din suflete; ei au edificat o biserică laică vie a lui Eminescu, în Botoşanii acelui timp şi au propagat-o prin ucenicii lor elevi şi prin cititorii lor adulţi până în straturile capilare ale societăţii. De aceea ei nu trebuie lăsaţi să mai rămînă în uitare şi nerecunoştinţă de către cei de azi, căci la gloria şi substanţa tradiţiei acestui loc cultural fabulos se adaugă şi cei care şi-au îngropat aici existenţa, rămînînd şi făptuind în Botoşani lucruri de valoare, nu numai cei care s-au ridicat de aici, desăvîrşindu-şi opera în alte zări.