NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~ Contur în oglindã, în şase ipoteze: Paul Lahovary Aprilie 4, 2007

Paul del Perugia

O capodoperã de istorie sacrã

Forma, înainte de toate, seduce printr-un fel de exotism istoric în care cititorul plonjeazã imediat. „Mesure d’une ombre” este o mare povestire, plinã de acţiune şi de vis, de luminã şi de noapte, de violenţã şi de tandreţe, un tablou pe jumãtate istoric, pe jumãtate fabulos, cu acces miraculos în lumea redempţiunii, o capodoperã de emoţie sacrã, de tact spiritual, de pudoare sufleteascã, un fruct definitiv savuros al spiritului latin şi al pasiunii greceşti, o creaţie pentru mine — de neuitat. Imaginaţia şi temperamentul de mare scriitor ale lui Paul Lahovary completeazã ceea ce realitatea nu a încheiat, ceea ce aşteptãm sã întrevedem şi sã atingem înainte de a muri.

De multã vreme, puterea multiformã a vieţii a hrãnit viaţa interioarã a autorului ceea ce îi dã, astãzi, puterea de a stãpâni real şi ireal şi, în acelaşi timp, de a face credibil ceea ce se spune. Stilul sãu, cu rezonanţã rarã şi ermeticã, este un foarte potrivit instrument pentru a ne conduce pânã la limita unde istoria se întâlneşte cu poemul, la limita realitãţii superioare, angelice, al cãrui fruct îl poartã.

1977

Jean-Francois Charpal

„Mãsura unei umbre”

Anotimpul premiilor nu fixeazã fãrã riscuri atenţia publicului asupra unor titluri ale cãror merite, dupã câţiva ani, ar putea sã fie mai scãzute. Nimeni nu ne vorbeşte încã despre o carte care nu aparţine acestei categorii. Ea a fost publicatã la Stockholm şi deschide excepţionale perspective asupra resurselor oferite, chiar în strãinãtate, de marile tradiţii literare franceze; este vorba de un roman, scris cu o panã mãiastrã, într-o francezã deopotrivã ri-guroasã şi sclipitoare. Stilul ei dã viaţã unei teme legendare medievale şi prin „medieval” trebuie sã înţelegem cuvântul în sensul pe care îl cunoaştem dar, în acelaşi timp, în culoarea şi în proximitatea tradiţiei bizantine.

Paul Lahovary situeazã romanul sãu într-o Românie ţâşnitã din profunzimea viselor, între cãderea Bizanţului şi secolele când cruciadele treceau peste Europa Centralã. Pentru a însufleţi povestirea, el face apel la resursele francezei cele mai moderne, simplã şi precisã, dar, în acelaşi timp, cu întorsãturi sintactice ale cuvintelor legate de un idiom care s-ar fi putut folosi ipotetic.

Rezultã, pentru cititor, într-un univers de legendã un decalaj premeditat în timp cãci Paul Lahovary plaseazã cu siguranţã viziunea lui personalã a destinului nostru. Şi, în timp ce el ne antreneazã prin impecabila desfãşurare a povestirii, ne propune fondul adevãrurilor proprii marilor scriitori de culturã francezã.

Nu putem indica aici decât tema centralã ca sã nu dezvãluim miraculosul: un arhitect-zidar, dupã multe încercãri şi cãlãtorii din Bizanţ şi Valahia, dupã realizãri artistice şi de mare spiritualitate, sfârşeşte — pentru a putea termina perfect biserica, mãreaţã, ce o ridica — prin a închide o fiinţã vie în însãşi construcţia ce zideşte. Indicaţia temei face abstracţie de caracterul încântãtor al descrie-rilor, de puternicele priviri aruncate asupra lumii noastre interioare, asupra bogatelor notaţii ce compun ţesãtura somptuoasã şi mişcãtoare a acestei opere.

„Mãsura unei umbre” este o carte pe care o vom pãstra la îndemânã. Din Stockholm ne soseşte aceastã revelaţie care ne spune cã în strãinãtate se publicã şi se ştie sã se scrie încã într-o tradiţie deopotrivã vie şi savantã. Prin punerea în operã a marilor teme clasice, Paul Lahovary ştie sã ne emoţioneze şi sã ne instruiascã în mod profund asupra strãfundurilor fiinţei noastre. Trebuie sã-i mulţumim cã a scris o carte care nu va îmbãtrâni.

Trad. Artur Silvestri

1977

Virgil Cândea

Un roman cu o sobrietate de cronicã

Recent a apãrut în Suedia unul dintre cele mai bune romane istorice româneşti şi, incontestabil, cel mai frumos omagiu istoric fãcut lui Vlad Ţepeş. Opera este scrisã, cum ne şi aşteptam, de un român: Paul Lahovary, prozator emerit cunoscut pentru o altã creaţie de înaltã clasã şi de puternicã vibraţie spiritualã româneascã: „Vântoasele”. Pentru cã doar un compatriot al lui Vlad Ţepeş ar fi putut sã compunã în onoarea sa o povestire cu expresie modernã (dar atât de contemporanã prin spiritul şi înţelegerea eroului), manierã în care sunt prezentate, prin adaptarea atât a istoriei cât şi a miturilor, toate elementele capabile sã nSe restituie statura legendarã a lui Vlad Ţepeş.

Dupã o întreagã literaturã consacratã acestuia — una dintre cele mai bogate bibliografii dedicate unui domnitor român, o literaturã care merge de la studii erudite pânã la fanteziste şi chiar triviale „istorii cu vampiri” publicate pânã în zilele noastre, lectura romanului scris de Paul Lahovary constituie nu doar o delectare ci, mai mult chiar, o purificare. Ceea ce captiveazã este stilul concis, de o sobrietate de cronicã, fãrã o metaforã inutilã, fãrã un singur cuvânt impropriu, fãrã o singurã situaţie anacronicã, fãrã un singur detaliu fals.

Paul Lahovary asociazã în ţesãtura romanului figura legendarã a lui Ţepeş şi a aceleia, tot atât de legendarã (şi, de asemenea, cu Faptã realã şi magnificã) a Meşterului-zidar Manole. Un artificiu cronologic admis: acela de a substitui domnitorului Neagoe Basarab, personalitatea unui Domn — luptãtor anterior; unul asociat în mod fericit cu celãlalt, douã secvenţe încãrcate de cea mai puternicã semnificaţie în istoria românã din secolele XV şi XVI, traducând rezistenţa armatã anti-otomanã (victoriile lui Vlad Ţepeş) şi rezistenţa spiritualã (construcţia Mãnãstirii Argeşului).

Bineînţeles cã nu voi putea rezuma aici romanul lui Paul Lahovary. Noi cunoaştem foarte bine legenda Mãnãstirii Argeşului şi epopeea lui Ţepeş. Dar le regãsim în toatã ambianţa acestei cãrţi, a acestei mari cãrţi şi ar fi pãcat sã smulgem ceva din plãcerea de a o citi.

1977

Paul Jolas

„Calea Regelui”

„Calea Regelui” este aceea pe care o descoperã Chiara Organista, care se refugiazã în Muntele Resegona, din Italia, pentru a scãpa de Poliţia fascistã care o tracaseazã din toate pãrţile. Chiara vrea sã-i gãseascã pe partizanii despre care ştie cã întreprind acţiuni de commando. Aceasta este, rezumatã, istoria familiei Organista, ajunsã în Italia.

Povestitorul care ar dori sã studieze „Soluţia definitivã” a problemei evreieşti în Italia adoptã aici metoda utilizatã deja de scriitori foarte diferiţi precum Montesquieu, Théophile Gautier sau Gide: re-veleazã manuscrisul cu istoria familiei, definit de unul din membrii sãi, abatele Gabriel Organista.

Pãtrundem, astfel, în universul ororii, al suferinţei absolute şi al disperãrii, Svastika, într-o Polonie invadatã unde mii de inocenţi au plãtit cu viaţa frenezia totalitarã care apãruse în Germania celui de-al doilea rãzboi mondial. Judith Gastfrayd, logodnica lui Francesco Organista, ar trebui sã ajungã în Elveţia dar este arestatã şi deportatã. Soţia comandantului lagãrului, Hannelore Richter, se împrieteneşte cu ea şi face eforturi pentru a o salva de la experienţele de vivisecţie; va reuşi, dar Francesco Organista, care se dã drept nomad, o va regãsi pe logodnicã în ultima clipã, când aceasta sfârşeşte sub loviturile unei deţinute demente care îi taie gâtul cu o lamã de ras. Cititorul nu va putea sã iasã netulburat din lectura acestei cãrţi halucinante, unde realismul se îmbinã cu fantasticul şi în care voinţa de a trãi depãşeşte ororile unei epoci nemiloase. Ar fi fãrã rost sã aşezãm între paranteze acest moment de istorie în timpul cãruia omul a arãtat cã este capabil de toate excesele, în toate domeniile.

Un stil ferm, incisiv, o frazã adesea la limita unei constatãri de clinician, o aptitudine de a revela simbolul, dau acestor pagini o marcã de calitate şi grandoare. Ceea ce era la început doar un jurnal, a devenit o epopee.

Trad. Artur Silvestri

1990

Dimitrie Grama

„O fire sensibilã, de poet”

Prima Societate a românilor din Scandinavia a fost întemeiatã prin 1970-1971 la Stockholm din iniţiativa advocatului Valentin Toca, inginerului Traian Encica şi a mea, eu fiind pe atunci titrat în Geologie (Master of Science la Faculty of Science, University of Stockholm) şi student la Medicinã la Institutul Karolinska (cel care hotãrãşte printre altele cui sã-i fie acordat Premiul Nobel în medicinã). Dîndu-ne seama cã o mare parte din „fugitivii” români nu prea aveau nici cunoştiinţe de limbi strãine şi nici cunoştiinţe legate de procese practice sau chiar juridice de emigrare, ne-am luptat sã înfiinţãm aceastã Societate Romanã care sã fie oficial înregistratã la oficialitãţile suedeze, care la rîndul lor îndemnau romanii dezorientaţi sã vinã la „Asociaţia Dacia” dacã aveau nevoie de contacte, ajutor etc.

Bine, dupã un timp s-a dus vestea cã existãm şi încet, încet au început sã vinã şi români stabiliţi în Suedia de mult timp, adicã de dinainte de 1947-48. Printre aceştia îmi amintesc de un bãrbat atunci la vreo 65-70 de ani, foarte jovial şi foarte vital, care venea din familia Cantacuzinilor şi pe care ceilalţi emigranţi bãtrîni îl numeau Prinţul Cantacuzino. Nu mi-am permis niciodatã sã-l întreb în ce mod era sau nu prinţ, dar dacã oameni ca Dl. Paul Lahovary şi Magda Manu Ljungberg îl numeau aşa, trebuie sã fi fost adevãrat.

Pe Paul Lahovary l-am cunoscut mai bine şi l-am apreciat mult pentru inteligenţa lui vie, integritatea şi sufletul lui generos de român (dar, dupã cum cred cã ştii, era şi el mai mult aromân). Mi-a spus cã era verişor cu Prinţesa Bibescu şi cã fusese Consul al României în Suedia pînã la venirea comuniştilor. Şi lui probabil, ca multor altora care nu s-au vândut noului regim, infiltratorii guvernului comunist, care bine-nţeles erau şi ei „fugiţi”, i-au scos tot felul de vorbe cã ar fi spionul Ambasadei Române, încercând sã-l defãimeze aşa cum au încercat cu mulţi alţi români de speţã din West.

Pentru Lahovary, care era şi o fire sensibilã de poet, aceste false învinuiri i-au deschis o ranã adîncã în suflet, ranã care nu s-a vindecat pînã la moartea lui, în 2001. Ba chiar şi copiii lui, mai ales cele douã fete, Olenca şi Dominique, au suferit din aceastã cauzã nejustã. Sper din tot sufletul sã-l revendicãm şi cuvîntul lui scris sã reaparã în România. Dacã noi nu vom face nimic, nimeni nu va face, pentru cã asta este de obicei

soarta celor plecaţi, ei nu se pot apãra împotriva celor cu „musca pe cãciulã” care, ciudat, au o cotinuitate dintr-un regim în altul şi cãrora le lipseşte tãria sã spunã: „domnule, am greşit, n-am ştiut mai bine, dar sunt dispus sã aflu adevãrul şi sã-l apãr”. Asta nu, mai bine îi dãm uitãrii pe toţi cei care ne-ar da vreun sentiment neplãcut. Ce laşitate!!

(din „Secretul Întocmirii Artur Silvestri în dialog cu Dimitrie Grama” — 2005)

Prof. Peter Cornell

„Un om de o vastã culturã”

Scriitorul, advocatul şi traducãtorul Paul Dumitru Lahovary, din Bandhagen, un cartier al Stockholmului) a decedat la 91 de ani. Familia apropiatã sunt copiii Olenka, André, Catrine şi Dominique, cu familiile respective. Paul Lahovary s-a nãscut în Bucureşti. În 1943 el a venit în Suedia ca Diplomat şi s-a cãsãtorit cu Ulla Mariana Engberg.

Imediat dupã cãderea dictatorului Ceauşescu, Dagens Nyheter (cel mai mare ziar din Suedia) a dedicat câteva pagini din editorial despre bogata şi înfloritoarea viaţã culturalã din România interbelicã, o culturã care, mai târziu, a funcţionat în exil. Aici, în aceste pagini de duminicã din Dagens Nyheter a colaborat Paul Lahovary cu amintiri din vechiul Bucureşti, numit „Micul Paris”. El a povestit despre animata viaţã culturalã de atunci, la care el a participat activ, despre multele reviste de literaturã şi culturã şi despre minoritãţile etnice din Bucureşti. Îmi aduc aminte detalii ciudate pe care mi le-a povestit, aşa cum ar fi cã birjarii din Bucureşti aparţineau unei vechi secte ruse de castraţi.

Paul Lahovary a venit în Suedia în timpul rãzboiului, atunci când România şi Germania Nazistã au semnat un pact de alianţã. El era jurist şi diplomat şi, ca mulţi alţi români din vremea aceea, era educat în Franţa. Aparţinea aristocraţiei române şi printre rudeniile lui se afla prinţesa şi scriitoarea Marthe Bibescu, care împreunã cu fraţii ei, şi alţi români ca Anna de Noailles, fãceau parte din cercul lui Marcel Proust. Paul Lahovary a fost el însuşi traducãtor şi scriitor în românã şi francezã, publicând poezii şi mai multe romane care au fost lãudate de presa internaţionalã. În romanele sale, scriitorul redã o ţinutã moralã care se bazeazã nu numai pe cunoştinţe personale (sau talent) ci şi pe o istorie dramaticã frutunoasã, de care noi aici, în Suedia, am fost scutiţi.

„Mesure d’une ombre” se petrece în evul mediu haotic din Balkani în timp ce remarcabilul roman „Chemin du roi”, publicat în Franţa în 1990, descrie câteva destine precise de evrei şi partizani în Italia fascistã. Aici el ţese împreunã istoria contemporanã cu motive biblice şi mitologia „Graalului”, un realism fantastic şi o prozã clarã care se aseamãnã cu aceea a lui Julien Gracq sau a lui Alain Fournier în „Le Grand Meaulnes”.

Neamul Lahovary se trage din Constantinopolul evului mediu şi Paul şi-a trasat originile ramurii lui pe insula Naxos, unde un strãmoş a fost cardinal. La bãtrâneţe Paul Lahovary s-a reîntors la origini şi bunã parte din an o petrecea pe insula Naxos, unde s-a şi „rebotezat” în biserica greco-ortodoxã.

În Suedia el a dus o viaţã liniştitã şi retrasã, în unul din cartierele mãrginaşe ale Stockholmului. Mi-l amintesc pe Paul Lahovary ca pe un om cu o culturã vastã şi întotdeauna m-am bucurat de intelectul lui ascuţit, de umorul lui, de o mare cãldurã sufleteascã ascunsã în timiditate.

Trad. Dimitrie Grama

Anunțuri