~Dr.Gh. Santau: Din ce cauza a fost exilat Ovidiu la Tomis ?

Studiul este pastrat la arhivele Bibliotecii “Mihai Eminescu” – Wollongong, N.S.W -Australia,
Bibliotecar – Ioan Miclau
_______________________________________
Marele poet latin PUBLIUS OVIDIUS NASO, s-a nascut la 20 martie, a anului 43 i.d.H. in localitatea Sulmo (Sulmona de azi), la circa 158 km de Roma, pe drumul ce duce spre Marea Adriatica.
In elegia autobiografiei el precizeaza ca se trage dintr-o veche familie de cavaleri. Facuse scolile epocii de atunci, mai pe urma a urmat scoala de retori si isi alese calea poeziei. Intreprinde calatorii de studii in Grecia, apoi a vizitat orasele de pe coasta Asiei Mici, a petrecut aproape un an de zile in Sicilia. Astfel de calatorii erau considerate pe atunci absolut indispensabile pentru toti tinerii romani, care voiau sa-si desavarseasca educatia literara si artistica.
Impresiile culese in timpul acestor calatorii au vazut lumina zilei indeosebi in lucrarile sale METAMORFOZE si FASTE. Printre operele sale se pot insira inca: AMORES si TRISTE. Dar, poezia este considerata singura ocupatie, iar gloria literara unicul scop in viata pentru Ovidiu.
E de subliniat ca el s-a impus de la inceput prin elegiile sale erotice. Ovidiu se face interpretul bucuriei de a trai. In anul 2 d.H, se publica si cartea a III-a din ARTA IUBIRII. Apoi revine la genul epic, indeosebi prin Metamorfoze.
Ovidiu nu este numai un poet al Italiei, ci si al romanilor, cel dintai cantaret al pamantului romanesc. El si-a trait ultima parte a vietii in exil pe pamantul tarii romanesti, in Dobrogea, vechea Scytia Minor. In acest timp, cat a mancat painea amara a exilului la Tomis (Constanta), unde a si murit si a fost inmormantat, el a descris in numeroase versuri din Triste si din Pontice, tinuturile, clima, populatiile si felul lor de a trai. Vietuind printre geti, stravechii locuitori ai Dobrogei antice, el le-a invatat usor limba si a scris un poem in limba getica.(Nicolae Lascu, Ovidiu, Constanta 1973, p.3-15)
Anul 8 d.H, reprezinta un moment crucial din viata lui Ovidiu. Spre sfarsitul acelui an Ovidiu este silit sa paraseasca Roma, fixandu-i-se ca resedinta micul port Tomis, pe coasta de apus a Marii Negre. Din punct de vedere procedural, pedeapsa nu era urmarea unei condamnari din partea vreunei instante judecatoresti, sau a unor dezbateri publice in senat. Se pare ca imparatul – caci de la el venea aceasta pedeapsa – avea tot interesul ca discretia cea mai riguroasa sa domneasca in jurul cauzelor care l-au determinat sa ia impotriva poetului o masura atat de dramatica. De aceea, el a preferat – cel putin asa rezulta din ceea ce spune Ovidiu – sa-l pedepseasca dupa o intrevedere intre patru ochi, cu reglarea, adica forma cea mai usoara de exil, poetul pastrandu-si drepturile civile si averea. In realitate insa poetul se simtea foarte aspru pedepsit, deoarece se vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estica a imperiului, intr-un teritoriu unde stapanirea romana inca nu era pe deplin consolidata; de aceea el intrebuinteaza deseori termenii, “exil” si “exilat”
Asupra cauzelor reale ale exilului domneste pana astazi un mister de nepatruns. Pana in zilele noastre, cercetatorii din toate tarile se straduiesc de aproape 2000 de ani sa aduca lumina in aceasta problema ramasa inca nelamurita.
Principala dificultate, de care s-au izbit toti cei care au incercat sa dezlege acest mister, consta in lipsa totala de marturii contemporane. Nici unul din documentele vremii nu pomeneste vre-un cuvant despre exilul lui Ovidiu. Nici chiar istoricii din perioada urmatoare, Tacit si Suetoniu, care au cercetat arhivele oficiale, nu ne dau nici o stire despre aceasta aspra pedeapsa a poetului.
Despre cauzele exilului poetul vorbeste in numeroase versuri din Triste si din Pontice. Dar, din felul cum prezinta, reiese in chip evident ca el cauta sa ascunda cititorului adevarul. Ori de cate ori vorbeste despre ofensa adusa imparatului, el o face in termeni voalati(mascati), folosind o frazeologie aleasa cu multa grija. In acest scop el invoca mai multe pretexte. Doar in scrisoarea adresata imparatului(v.207-210), el se opreste putin asupra motivelor care i-au adus condamnarea, folosind termenii de “carmen” si “error”, adica “poezia” si “greseala”.
In ceea ce priveste primul termen, se pare, din ceea ce spune in cateva elegii din Triste si din Pontice, ca Ovidiu se referea inainte de toate la Arta iubirii. Dar, din aluziile facute, se desprinde in acelasi timp si impresia ca aceasta scriere nu este pentru poet decat un motiv aparent, sub care se ascundea cauza reala. In orice caz, ea a putut avea un rol cu totul secundar.
Unii cercetatori au incercat sa dea termenului “carmen” un inteles mai larg, cuprinzand in conceptiunea lui intreaga opera a poetului, dat fiind ca el a dezvoltat cu predilectie episoade cu caracter erotic atat in Metamorfoze cat si in Faste, adica pana in preajma exilului.
La acestea s-a mai adaogat si felul cum sunt prezentate divinitatile in ultimele doua opere apare in flagranta contradictie cu planul de restaurare a vechilor credinte, initiat de Augustus.
Dar, dezorientarea si divergentele cercetatorilor sunt mult mai adanci in legatura cu continutul si semnificatia celui de-al doilea termen, “error”. Acesta cu atat mai mult, cu cat tocmai “greseala” a fost, dupa cat se pare, decisiva pentru trimiterea poetului in exil. Ovidiu, insusi recunoaste ca, pentru “greseala” lui, pedeapsa data de imparat ar fi fost prea blanda. Cu privire la natura acestei greseli, poetul da cateva indicatii atat in scrisoarea adresata imparatului, cat si in alte elegii din Triste si Pontice. El spune ca singura lui vina este de a fi vazut un lucru, pe care nu trebuia sa-l vada, ca, avand ochi, a fost fara sa vrea, martorul unei crime; in acelasi timp, el cauta sa minimalizeze aceasta greseala comisa fara voie, numind-o “nerozie”(stultitia sau naivitate-simplicitas)
In straduinta cercetatorilor de a identifica vina poetului, biografii, comentatorii, istoricii, filologii si istoricii literari au supus textul ovidian unor cercetari amanuntite, stabilind legaturi reale sau imaginare intre diferite pasaje, versuri sau termeni si lunecand adeseori spre interpretari arbitrare. Astfel au luat nastere o multime de ipoteze.
Fara a intra in discutia acestor ipoteze, ci pentru a arata mai curand complexitatea problemei si greutatile care stau in calea dezlegarii ei, autorul Nicolae Lascu considera utila o succinta trecere in revista a ipotezelor mai importante.
Versurile in care Ovidiu se considera vinovat pentru ca a avut ochi, au servit ca punct de plecare pentru trei ipoteze, potrivit carora exilul poetului este pus in legatura cu viata particulara a unor membrii ai familiei imperiale.
Una din acestea pune in cauza pe Augustus insusi; anume, s-a afirmat ca Ovidiu a fost exilat pentru ca ar fi fost martorul ocular al legaturilor incestuoase ale imparatului cu propria sa fiica, Iulia, cunoscuta si sub numele de Iulia Maior. O alta ipoteza a fost cladita pe versurile in care Ovidiu se compara cu Acteon, sfasiat de proprii sai caini, pentru vina de a fi vazut pe zeita Diana scaldanduse cu insotitoarele ei. De aici s-a propus ca poetul ar fi surprins pe insasi imparateasa Livia in baie, ceea ce ar fi atras asupra-i mania imparatului.
Un alt membru al familiei imperiale pus in legatura cu exilul lui Ovidiu, este nepoata lui Augustus, Iulia Minor, care provocase un scandal public prin relatiile ei extraconjugale.
In cursul timpului au fost create mai multe variante ale acestei ipoteze. Astfel, dupa unii, Ovidiu ar fi avut cunostinta de una din aventurile Iuliei si ar fi facut glume pe socoteala ei in fata unor prieteni indiscreti, care au facut ca vestea sa ajunga la urechile imparatului.
Intr-o alta varianta se vorbeste ca Ovidiu ar fi avut cunostinta de relatiile incestuoase ale Iuliei Minor, cu propriul ei frate, Agrippa Postumus. Dupa o varianta mai recenta, Ovidiu ar fi ocrotit relatiile Iuliei cu Decimus Silanus in propria lui vila de la marginea Romei. Aceasta ipoteza a fost confirmata cu prima cauza marturisita a exilului,”carmen”. S-a sustinut ca intreaga opera cu caracter erotic a lui Ovidiu, ar fi provocat mania lui Augustus, deoarece ar fi contribuit la crearea si intretinerea unei atmosfere favorabile pentru desfrau.
O alta ipoteza este de natura mistico-religioasa. Exilul lui Ovidiu a fost pus in legatura cu raspandirea la Roma, a unor credinte si cu celebrarea unor mistere straine. Si aici exista mai multe variante. Potrivit uneia din ele, Ovidiu ar fi profanat misterele divinitatii egiptene Isis, al carei cult era foarte raspandit printre femei la Roma. Cu acest prilej el ar fi aflat ca insasi imparateasa Livia era initiata in aceste mistere. De aici pedeapsa atat de aspra.
Dupa o alta varianta, Ovidiu ar fi asistat la o sedinta divinatorica organizata in iatacul Iuliei, in care s-a incercat sa se scruteze viitorul cu privire la viata lui Augustus si la succesiunea la tronul imperial. O a treia varianta pleaca de la datele celei precedente. Anume, Ovidiu s-ar fi lasat atras intr-una din criptele neopitagoricienilor, interzisa de lege, in care divinitatea ar fi fost implorata sa descopere viitorul cu privire la soarta imperiului, si, poate chiar la viata imparatului.
In sfarsit, o ultima categorie de ipoteze se intemeiaza pe un substrat de natura politica. Sustinatorii ei il socotesc pe Ovidiu complice la actiune conspirativa pentru inlaturarea lui Tiberiu, fiul vitreg al imparatului, de la succesiunea la tron si pentru sprijinirea lui Agrippa Postumus sau a lui Germanicus. Prin aceasta complicitate, Ovidiu si-ar fi atras ura imparatesei Livia, mama lui Tiberiu. Organizatorul conspiratiei ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort in imprejurari suspecte dupa plecarea poetului in exil. Asa se explica de ce, dupa moartea lui Augustus, Ovidiu si-a pierdut orice speranta de a se mai reintoarce la Roma, caci atat Tiberiu cat si Livia ii erau dusmani neimpacati.
Indiferent care a fost cauza reala a exilului, Ovidiu a trebuit sa paraseasca imediat Roma si sa se indrepte spre locul fixat prin edictul imperial de relegare, oraselul Tomis de pe tarmul de apus al Marii Negre. Alegandu-i ca resedinta un loc la extremitatea de nord-est a imperiului, Augustus voia sa-l izoleze pe poet de orice contact direct cu societatea de la Roma, pe care probabil cauta sa o fereasca de influenta lui nefasta.
Desi era toamna tarzie, probabil sfarsitul lui noembrie sau inceputul lui decembrie, cand conditiile de calatorie pe mare erau cu totul defavorabile, Ovidiu s-a imbarcat intr-un port adriatic, probabil la Brindisium. Poetul a ajuns la Tomis in primavara anului 9 d.H. Tomis era pe atunci un port mic de pe coasta de apus a Marii Negre, cu o populatie de greci amestecati cu bastinasii geto-daci, sub protectorat roman. Ovidiu a decedat probabil in anul 17, sau la inceputul lui 18 d.H(Op.citata,p.15-24)
Un act de dreptate postuma – s-a facut lui Ovidiu de-abia la 10 decembrie, 1967, cu ocazia implinirii a zece ani de la aniversarea bimilenarului nasterii sale. La Sulmona, locul de nastere a lui Ovidiu, s-au desfasurat dezbaterile procesului care, in conditii de legalitate deplina ar fi trebuit sa aiba loc in anul 8 d.H. Completul de judecata, format de reputati specialisti italieni in studii ovidiene si un urmas al vechilor geto-daci, in persoana lui Nicolae Lascu, autorul cartii din care m-am inspirat si eu, a supus unui examen aprofundat principalele ipoteze formulate in cursul timpului asupra cauzelor exilului, analizandule in lumina conditiilor istorice concrete in care a fost emis edictul imperial de exil.
Din dezbaterile publice, care au avut loc in sala Teatrului din Sulmona, a reesit ca in ultimii ani ai domniei sale, Augustus, batran si coplesit de amaraciuni, a fost mai sever si mai neinduplecat.
Pe de alta parte, Ovidiu a fost constrans sa ascunda motivele condamnarii; el n-avea sa rupa niciodata tacerea ce i-a fost impusa, lasand posteritatii greaua sarcina de a afla adevarul.
Membrii juriului au judecat cu totul nedreapta drastica pedeapsa aplicata de imparat lui Ovidiu.
Sentinta lor reprezinta astfel, in chip simbolic, o reabilitare a poetului in fata istoriei.
Evident, cu aceasta sentinta, pronuntata dupa 1959 de ani de la data edictului imperial, nu se mai puteau sterge
suferintele de tot felul indurate de Ovidiu in timpul exilului la Tomis. Dar ea a facut ca imaginea poetului, purtand aureola de victima a unui regim despotic, sa apara si mai luminoasa. Acesta a fost, de altfel, si sensul procesiunii tuturor participantilor din sala Teatrului la monumentul lui Ovidiu in piata orasului, precum si a coroanei de lauri cu doua panglici in culorile nationale romane si italiene depusa la picioarele lui”.