NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Nicolae Georgescu : Deconstructia eminescologiei Martie 7, 2007

“REVIZIONISM“ IN EMINESCOLOGIE ?

A scris Eminescu intocmai poeziile pe care le cunoastem noi si care au fost editate timp de mai bine de o suta de ani ? Sau editiile – si editorii – au interpretat altfel decat erau in realitate creatiile eminesciene ? Prof . dr . Nicolae Georgescu , cel mai important eminescolog in viata , aduce cateva argumente socante .
____________________________________________
Am încheiat ediţia critică sinoptică a poeziilor antume eminesciene, o muncă enormă de confruntări între ediţii, manuscrise şi primele tipărituri – cu intenţia declarată de a stabili voinţa auctorială, a lui Eminescu în privinţa formelor şi punctuaţiei poeziilor sale. Este pentru prima oară în cultura română când se pune această problemă. Ca să aveţi dimensiunea subiectului, vă amintesc faptul că Titu Maiorescu a scos de două ori ediţia sa, între 1883 şi 1911, şi nu seamănă o ediţie cu alta: se schimbă mereu punctuaţia, termenii, aranjamentul poeziilor chiar. Să vă dau un exemplu dintre sutele la îndemână. In ediţia a VII-a (l895) Titu Maiorescu schimbă un cuvânt din „Luceafărul”, în invocaţia Cătălinei: în loc de „Cobori în jos, luceafăr blând”, are „Cobori încet, luceafăr blând”. Desigur, intenţia este bună, vrea să scape de paradoxul „cobori în jos” – dar iese din cadrele voinţei auctoriale prin aceasta, pentru că nicăieri la Eminescu nu se găseşte în vreun manuscris forma „cobori încet etc.” De altfel, în ediţia următoare Titu Maiorescu revine la versul iniţial. Interesant este, însă, faptul că Sextil Puşcariu consemnează această lecţiune maioresciană în Dicţionarul tezaur al limbii române ( litera C, verbul „A coborî”, l940). La acelaşi verb el mai citează, însă: „Să pogorâm gios şi să turburăm limba lor” (Palia, l58l) – şi, desigur, „Mioriţa”: „Se cobor la vale”. Concluzia este cât se poate de simplă: verbul „a coborî” are în limba română două direcţii: de sus în jos, din cer pe pământ – şi oblic, la vale, pe rază, etc. Nu este pleonasm când Eminescu zice „Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”. Am dat acest exemplu ca să se înţeleagă că şi cei care au intervenit în textul poetic eminescian au făcut-o mai ales cu bune intenţii, pentru a-l proteja pe poet de eventuale greşeli de limbă. Sunt, însă, şi alte intervenţii, cele de punctuaţie, care sunt mult mai frecvente şi au motivaţii foarte diverse. Practic, fiecare editor al lui Eminescu are întervenţii în domeniul punctuaţiei – şi, practic, se acceptă mai toate variantele numai una – nu: cea a poetului însuşi. Trebuie spus, aici, că Perpessicius estre acela care a stopat, pentru epoca sa, oscilaţiile în punctuaţie realizând un consens între editorii de până la el. Cu alte cuvinte, sub fiecare virgulă a lui Perpessicius se regăseşte virgula unuia dintre înaintaşii săi.
Epoca noastră, însă, a scăpat din frâu punctuaţia poeziilor eminesciene. Sunt editori actuali, nume de rezonanţă, care-l editează pe Eminescu de două sau de trei ori: ei înşişi îşi schimbă punctuaţia de la o ediţie la alta. Libertatea pe care şi-a luat-o Titu Maiorescu la ediţia princeps (l883) schimbând termenii şi punctuaţia poeziilor lui Eminescu – s-a păstrat în editologia eminesciană ca o constantă. In linii mari, cam în asta constă munca mea: am confruntat între ele vreo 24 de ediţii critice ale poeziilor antume eminesciene cu textul primelor tipărituri şi cu cel din manuscrise – şi am consemnat toate diferenţele dintre editori, vers cu vers, după care am restabilit textul eminescian. După Maiorescu au urmat 16 ediţii critice ale aceloraşi poezii, şi fiecare editor în parte schimbă în stilul său. I.E. Torouţiu a analizat fenomenul în „Convorbiri literare”, perioada interbelică, pentru numai 4 poezii eminesciene. Am editat cartea sa, are vreo 400 de pagini. Atât i-a trebuit pentru 4 poezii… Ediţia mea se referă la toate cele 77 de antume. Practic, este un alt Eminescu decât cel cunoscut de noi, dar este Eminescu-el-însuşi. Cei care mi-au urmărit studiile şi ediţia au înţeles ce se scoate sistematic din poezia eminesciană: mai ales fiorul mistic, religiozitatea. Se pune în loc, printr-un sistem de virgule bine articulat, nimic mai mult decât pozitivism, se face psihologie din mistica iubirii la Eminescu. Nu scriu aceste lucruri cu revoltă ori ca pe vreo revendicare. M-am obişnuit de mult cu gândul că scriu pentru timpul viitor, pentru nepoţii şi strănepoţii mei (noştri). Găsesc că este inutil să „lupţi” astăzi pentru această cauză – care este ştiinţific-filologică, de fapt. Cu cine să lupt, la urma urmei? Cu Perpessicius, pe care-l iubesc atât de mult? Cu Maiorescu, pe care-l respect atâta? Cu Bogdan-Duică, Ibrăileanu, Adamescu, Mihail Dragomirescu, G.Călinescu şi alţi bărbaţi atât de iluştri ai culturii noastre?Este motivul pentru care eu prefer să lucrez în tăcere, să dialoghez cu ei pentru folosul şi auzul celor de după noi, care, având o distanţă faţă de evenimente mai mare, ne vor iubi, probabil, pe toţi la fel de mult. Este, trebuie s-o spun, singura împăcare metodică pe care am găsit-o după ani de sfâşieri sufleteşti care mă opreau să lucrez, să muncesc. Cu atât mai mult mă emoţionează distincţia pe care mi-o acordă Asociaţia pentru Patrimoniu: îmi dau seama că a pătruns în intimitatea programului meu, că mă acceptă alături de Maiorescu – Perpessicius, etc. – nu împotriva lor. Eu construiesc altfel, nu altceva decât ei. Rostul meu în eminescologie nu este, poate, să aduc pacea pentru a se putea face disocierile în sistem – dar cred că este să închei această muncă uriaşă. Mă aşteaptă postumele eminesciene, un teritoriu de vreo 400 de titluri, editate iarăşi fără note critice filologice, având iarăşi nevoie de o ediţie critică sinoptică pentru stabilirea unui text nec varietur. Distincţia care mi se acordă la acest popas al drumului este şi o încurajare. Simţeam nevoia de această încurajare. Ea vine la timp. Este o bucurie sufletească nespus de mare că existaţi, că se instituţionalizează, în fine, un instinct naţional: acela al valorii muncii intelectuale oneste.
Ar fi, poate, momentul să spun câteva lucruri despre bucuria interioară a descoperirii şi despre ceea ce se numeşte îndeobşte recunoaşterea mai largă a ta ca individ. Să ştiţi că nu e bucurie mai mare pentru un cercetător decât aceea de a descoperi ceva nou. Iar această descoperire se petrece instantaneu, este ca o lumină bruscă ce ţâşneşte din tine şi se opreşte în tine însuţi. Atât e plăcere, bucurie, „fericire” în viaţa de cercetare: cât ţine lumina aceasta dinăuntru alimentată pe căi neştiute de undeva, din afară. După acea vine greul, adică trebuie să pui în operă descoperirea, să argumentezi, să netezeşti, să şlefuieşti… Asta înseamnă muncă enormă – şi responsabilitate în acelaşi timp. Îmi dau seama de ce mulţi alţii, înaintea mea, s-au oprit la bucuria aceea a descoperirii, adică şi l-au interpretat pe Eminescu numai lor înşişi, pentru ei. La drept cuvânt „se spărie gândul” când ai de făcut atâtea conexiuni, adică pe toate. Când m-am apucat de lucru nu credeam că voi merge până la capăt, nici nu voiam să mă gândesc la aşa ceva. Eu aveam câteva fişe personale cu diferenţe între unele surse ale poeziei eminesciene, făcute mai mult pentru mine, din curiozitate oarecum. Văzând că teancul se îngroaşă, am procedat la o citire sinoptică a pasajelor respective – şi, înţelegând că se îngroaşă gluma cu adevărat, am alergat pe la prieteni şi cunoscuţi să le arăt ce şi cum. Profesorul Dim. Păcurariu m-a constrâns, oarecum, să mă înscriu la doctorat cu această temă – nu pentru a mă obliga s-o duc la capăt ci, cum zicea dânsul, „Să ai autoritate ştiinţifică, dragă, un doctorat înseamnă în primul rând autoritate!”. Profesorul Gheorghe Bulgăr m-a însoţit în unele confruntări iar profesorul Florea Fugariu mi-a stat alături ani de zile la fiecare nouă interpretare de text. Era prin 1995, când nimeni nu se mai gândea la trecut fiind cu toţii excedaţi de grijile prezentului şi obsedaţi de viitor. In 1997 mi-am susţinut doctoratul la Universitatea din Bucureşti – iar Gheorghe Bulgăr, fiindu-mi coreferent, şi-a încheiat alocuţiunea cu vorbele care m-au marcat: „Acum trebuie să ne dea ediţia sa!” Adică, după ce am criticat toate ediţiile de până acum, trebuie să ofer şi eu una! Gheorghe Bulgăr a insistat să lucrez această ediţie. Dânsul a oferit-o pe-a dumisale în anul 1999, cu emendaţiile aduse textului eminescian în timpul lucrului la „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu „şi în prefaţă a anunţat studiile mele reiterând necesitatea ca să le finalizez cu o ediţie. Dl. Bulgăr este acela care scoate, de fapt, eminescologia din ceea ce s-a numit „colectiv de lucru” – colectiv în interiorul căruia responsabilitatea este ceva comun. El a spus, ca şi Perpessicius, că o ediţie este o treabă absolut personală de la un capăt la altul, că asta înseamnă asumarea individuală a întregului editorial. E uşor de înţeles ce a însemnat asta pentru mine. Dacă până acum, în „deconstrucţia” eminescologiei, toată lumea (prietenii şi neprietenii, dar savanţii în primul rând) mă sprijinea, mă ajuta, mă încuraja – la edificarea ediţiei mele nu s-a mai grăbit nimeni să-mi „dea sfaturi!”. De altfel, nici nu le-am cerut, dorind să -mi asum cu adevărat această ediţie. Au urmat ani lungi şi grei de confruntări şi decizii la fiecare pas, la fiecare vers. Ca să înţelegi spiritul fiecărei reforme ortografice trebuie să te informezi pe orizontală asupra fiecăreia în parte, studiile de limbă română literară trebuie să le ai, de asemenea, sub control…Cred că a ieşit treabă bună dar de câţiva ani, de când sunt pregătit să-mi apăr această ediţie, n-am prea avut cu cine să lupt. A nu se înţelege că am îndoieli. Nicidecum. Dar acest tip de muncă nu se adresează prezentului imediat, are nevoie de timp pentru asimilare, are nevoie chiar de negaţii ca să se verifice adevărul. În fond, iată un model pe care-l ofer tinerilor de azi: să fii învingător dar să nu te bucuri niciodată de victorie, să-ţi aperi incontinuu – nu victoria, ci învingerea, adică să stai în vârful muncii tale şi să ţi-o păzeşti. Prin asta eu afirm, implicit, că lucrarea mea stă în atenţia lumii ştiinţifice, a iubitorilor de Eminescu în general, pentru că se vede şi se ştie cantitatea de energie înglobată în ea, pentru că sunt resimţit, înţeles ca un om serios care munceşte serios. In spatele ei, ca lucrare, mă găsesc eu însumi. Câtă prezenţă, atâta responsabilitate!