NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Ovidiu Vuia în corespondenţă cu Pamfil Şeicaru Noiembrie 10, 2007

Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru  

Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând un scurt istoric spre a înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.  

Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva absolutismului

şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă,

Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea „Steaua României” exact titlul publicaţiei lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33 al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat al Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este incă puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Biserica nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, de aici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertă refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917 sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui, Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului Averescu conducerea şi negocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut ţinuta dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care era secundul în reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o loja masonică, cred britanică. Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit garda de fer şi a mărturisit-o la procesul gărzii de fer, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţi lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece în Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om, de Stat al Germaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea nevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangul care era şeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangul a răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianu enervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoie de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică? 

Cred că eşti lămurit şi de adeziunea oportunistă a lui Al. Vaida Voevod. Întrebarea este: actul oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoric afirmativ. În activitatea politică rezultatele o valorifică. Intenţiile nu pot acoperi consecinţele dezastruoase. Citind „La Roumanie dans la grande guerre” veţi cunoaşte tragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea imperiului otoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii a Habsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşirea ţarismului ne-a redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovietice ca să ne putem relua elanul. Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiul sovietic. Atunci România va fi de la Viena până la Athena, Statul cel mai puternic din Bazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun concluziile la care am ajuns studiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte, România de mâine va fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri. Te felicit că te ţii în curent cu ceea ce se publică în România de azi. Pe mine mă interesează lucrările tinerilor istorici. Ei îmi indică orizontul şi sensibilitatea lor politică. Literatura? Fac rezerve totale. Este o gravă eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul de exilat – de a-şi imagina că pot lua conducerea ţării mâine, cu bagajul ideologic de acum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că este greu, dacă nu imposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice, în continuare. Îţi mulţumesc pentru atenţiile medicale. Îmi recomanzi să consult medici români, existenţi în Bavaria. Unul singur dr. Tricoanu (?) care are cea mai modernă instalaţie de radiology, l-am cunoscut prin mijlocirea părintelui Zăpârţan, care avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru evanghelii. A fost cea mai mare pierdere. Ştiu că este un medic Apostolescu dar ştiu eu, dacă n’aş fi întâmpinat cu reticenţe ideologice. De acea caut să evit unele dureroase verificări. Peste patru luni voi avea 83 de ani. Am împlinit la 15 Noiembrie 1976 doi ani de când sunt în Muenchen. Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia dar nici un medic nu s’a interesat de existenţa mea. Sper să pot consulta un laringolog german. Voi feri astfel pe medicii români de a avea probleme de conştiinţă ideologică. Sunt din firea mea deschis relaţiilor dar caut să evit unele verificări care m’ar mâhni. Experienţa emigraţiei mă face prudent, conform vârstei înaintate pe care o am. Ţin să-ţi mulţumesc pentru toate atenţiile dtale şi să-ţi urez de sărbători sănătate şi succes în cariera dtale

      Cu o caldă strângere de mână şi urări de Sărbători  

      Pamfil Şeicaru  

P.S. Dacă poţi utiliza maşina de scris ar fi o mare uşurare, îţi mărturisesc că descifrez cu greutate scrisul dtale care mă interesează. La 83 de ani şi ochii nu mai au puterea de acum zece ani. Noroc că memoria şi pasiunea de lectură sunt intacte.

      P. Ş.  

Note şi Comentarii  

În scrisoarea de faţă, maestrul îmi dă lămuriri în chestiunea francmasoneriei. Din relatarea sa obiectivă se poate constata că de la începuturile ei până astăzi, această organizaţie a jucat un rol cât se poate de important în făurirea Europei moderne, aşa cum se prezintă ea, astăzi.  

Nu în cele din urmă, francmasoneria se bazează pe o ierarhie mai mult decât severă, totuşi propagând egalitatea strictă între membrii săi, conform democraţiei realizate prin revoluţiile engleze şi franceze.  

Rolul ei prin organizarea secretă a cărbunarilor, în lupta contra absolutismului şi a afirmării principiilor de libertate şi autodeterminare a naţionalităţilor, este de-acum o realitate istorică incontestabilă.  

Pe lângă alţii, în sec. XVIII-lea oamenii de artă, muzicieni în primul rând, ca Haendel, Haydn, de pildă, se încadrau în francmasonerie pentru a fi trataţi de la egal la egal, de nobili, sub ocrotirea cărora se aflau. Se cunoaşte povestea adevărată a lui Mozart, care din cauză că n’a acceptat să rămână la Praga, după cum i-au dat sfatul superiorii săi de lojă şi s’a stabilit la Viena, unde mai târziu destul de uşor pune în discuţie publică marile secrete ale fraţilor săi întru Zoroastru, e vorba de opera Flautul fermecat, de la premiera căreia la câteva zile a fost otrăvit de rivalul său, tot francmason, Salieri, după cum arată un al treilea frate, în persoana marelui poet Puşkin, autorul piesei „Mozart şi Salieri”.  

Faptul că simptomatologie bolii cauzatoare a morţii lui Mozart pledează pentru o moarte violentă, printr’o intoxicaţie cu tropism renal, la care se mai adaogă faptul că deşi a murit în plină glorie, cadavrul compozitorului a fost aruncat în groapa comună, iată alte mărturii clare că decesul respectiv a fost provocat prin factori ce trebuiau să dispară pentru totdeauna.  

Să mai menţionăm că în partea a II-a a Flautului fermecat, reprezentată doar rar, eroul principal desfiinţează asociaţia ce nu poate să fie decât francmasoneria, Mozart expunându-şi concomitent propriile idei, total opuse principiilor francmasone.  

Se cunoaşte, mai ales din corespondenţa sa, că Mozart geniu în muzică, poseda un intelect pueril, aproape de retardat mental, de unde am zice că el a considerat totul ca o joacă ori o festă de prost gust, nu a realizat că-şi pune la bătaie însăşi viaţa. Păcat că fraţii săi în frunte cu fiorosul Salieri, nu au avut simtul umorului, firul roşu al creaţiei mozartiene de la un capăt la altul.  

Cum francmasoneria a fost o creaţie a iluminismului, ea poate explica legătura dintre Frederich cel mare, regele prusac şi Voltaire, menţinută şi după ce ultimul a căutat să-l jefuiască pe rege, dacă bancherul evreu i-ar fi acceptat afacerea deloc cinstită.  

În lumina acestor date atitudinea lui C. Argetoianu ne stă de exemplu cât de superficial tratăm noi, românii, francmasoneria şi statornicele sale legi. Mult înainte, marele Goethe priveşte cu mare respect această organizaţie al cărei membru era, şi în acest sens ne-a lăsat un desen cu loja în care Goethe a ţinut un discurs la moartea lui Wieland şi e de prisos s’o mai scriem fiecare îşi avea un loc bine precizat. Să ne amintim că pe lângă mare poet şi scriitor Goethe a fost şi un însemnat om politic, funcţie exercitată până în ultimele zile ale vieţii sale. Totuşi şi în această calitate a ştiut să aprecieze, spre deosebire de C. Argetoianu, aşa cum o merita, organizaţia ale cărei norme constitutive le-a şi urmat. 

În general, scrie maestrul, francmasoneria este puternică în ţări catolice şi mai puţin în cele ortodoxe, lipsite de forţă politică. Şi urmeaza o confesiune caracteristică intelectualului român, care propriu zis nu era antimason, cum susţin unii, ci idealist, ţine să fie promovat după valoarea sa şi se simte umilit să ieie locul altuia prin actul de protecţionism pe care-l oferă oculta masonă: „Nu am aparţinut fracmasoneriei care pentru spiritul meu de libertate însemna să accept directive de la centru care nu se identificau cu comandamentele naţionale”. În termeni apropiaţi mi-a vorbit şi tatăl meu refuzând să se înscrie în masonerie, într’o vreme când în România se realiza acest lucru fără multă greutate.  

Cum se ştie, comuniştii au desfinţat masoneria dar în acelaşi timp au promovat membrii ei marcanţi în posturi cheie, să nu-l uităm pe Mihail Sadoveanu ajuns în fruntea ţării, după ce a figurat interbelic ca şi mare zidar, cu ordinul 33, masonic.  

Însuşi Stalin căutând să condamne un grup de medici ruşi, pe motive de mare trădare, a trebuit să renunţe la proces în urma protestelor internaţionale, medicii respectivi fiind în majoritatea lor, masoni.  

Personal, am detestat comunismul pentru faptul că înscrierea de pildă, în partid, îţi dădea o falsă superioritate, să-şi zicem apriorică, asupra unui alt semen al tău, prigonit din cauză că a avut neşanşa să se nască fiu de ţăran înstărit (batjocorit ca şi chiabur) sau să fie prunc de popă.  

Continuându-şi scrisoarea, P. Seicaru se ocupă de o problemă cât se poate de importantă, pe care de fapt a lăsat-o neamintită în cartea „La Roumanie dans la grande guerre”, dar o face pe larg în Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional, ţărănist şi se ocupă de ea şi în rândurile de faţă.  

Astfel scrie că în 1866, Ion C. Brătianu părăseşte masoneria, de unde situaţia grea a lui Ionel Brătianu. De-acum cunoaştem atitudinea agresivă a reprezentanţilor americani şi englezi cu veto-ul lor ca românii să nu intre în Budapesta, dar la Conferinţa păcii nici Clemenceau nu-i ierta lui Brătianu refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia, în iarna lui 1917, şi de a nu fi acceptat triunghiul morţii adică o rezistenţă sinucigaşă în sudul Moldovei, în triunghiul Vaslui, Bacău, şi nordul Tutovei. 

Propunerile lui Clemenceau au fost de-a dreptul absurde, aplicate ar fi dus la disparitia poporului român de la rege la opinca.  

Brătianu pentru români a fost omul Providenţei, singura posibilitate justă era încheierea armistiţiului, misiune ce i-a dat-o gen. Averescu după ce el şi-a înaintat demisia.  

După cum am amintit-o, Brătianu părăseşte Conferinşa păcii, trântind uşa după el, astfel că în acele momente dificile pentru români a intrat în joc Al. Vaida Voevod, mult preţuit de Pamfil Şeicaru, după cum îi face portretul în aceeaşi lucrare citată. Încă am arătat că pentru a reuşi în tratativele cu englezii s’a înscris într’o lojă masono-britanică, ceea ce se arăta posibil, fiindcă Al. Vaida Voevod cunoştea bine limba engleză.  

Astfel cu mult tact, respectând susceptibiliăţtile membrilor Consiliului suprem, Vaida Voevod s’a bucurat de mult succes, reuşind să stabilească, în cadrul Conferinţei de pace, frontierele României spre Ungaria de astăzi, aflată după ordinul dat lui Ionel Brătianu pe linia Mureşului, practic începea de la Deva, în timp ce Aradul se afla sub francezi iar Banatul sub sârbi. De unde, încă se constată că distinşii membrii ai Consiliului suprem aveau ce aveau nu atât cu România căt cu Ionel Brătianu, lucrurile împăcându-se după retragerea lui. 

În anii de după război, Vaida Voevod a scris o cărţulie „Cum am devenit francmason” desolidarizându-se de respectiva organizaţie, în care s’a înscris pentru a veni în ajutorul ţării sale, ceea ce a şi reuşit în cele din urmă, simpatiile lui mergeau spre Garda de fer, mărturisite public la procesul judecării asasinatului primului ministru I.G. Duca, avută loc în Decembrie 1933.  

De altfel, mai târziu, Vaida Voevod despărţindu-se politic de Iuliu Maniu a pus bazele unui partid de dreapta, cu tentă fascistă, fără prea mult succes. Dar, iată, ce scrie despre acest strălucit om politic, Dicţionarul enciclopedic român, apărut în 1966 la Bucureşti, editura politică, se înţelege, comunistă: „… A sprijinit organizaţia fascistă Garda de fer. În 1935 s-a desprins din PNŢ şi a creat organizaţia profascistă „Frontul românesc”. Ca prim ministru în 1933 a dus o politică antidemocratică şi antimuncitorească şi a înăbuşit în sânge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti, din Februarie 1933, Vaida Voevod a sprijinit instaurarea dictaturii regale, (în timpul căreia a fost ministru şi consilier de coroană) şi a dictaturii militaro-fasciste”. Iată modul cum se decapita moral un om de valoarea lui Al. Vaida Voevod, uitându-se în mod intenţionat activitatea lui la Conferinţa păcii datorită căreia s’au stabilit graniţele României cu Ungaria, fapt pentru care poporul nostru ar trebui să-i poarte recunoştiinţă veşnică, orânduindu-l printre sfinţii neamului.  

Desigur, înscrierea lui Vaida Voevod, dreptate are Pamfil Şeicaru, în masonerie, contrar convingerilor sale personale, a fost un act pozitiv, fiindcă în 1920 intervenţia sa la Conferinţa păcii a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment hotărâtor pentru destinul neamului nostru.  

În aceeaşi scrisoare maestrul consideră că în cartea sa (sigur poate fi considerată una de inimă) despre primul război mondial, a descris soarta tragică a poporului român, care nu s’a terminat, căci numai cu prăbuşirea Rusiei, sovietice, prin explozia naţionalităţilor din imperiul moscovit, România eliberată îşi va putea relua elanul pierdut datorită sclaviei comuniste.  

Studiind fără întrerupere, evoluţia politicii naţionale şi internaţionale, concluziile sale prevăd un viitor fericit României, ca cel mai puternic din bazinul Dunării şi Balcani.  

Analizând astăzi ideile marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, trebuie să-i dam dreptate, întradevăr Rusia sovietică s’a prăbuşit, ceva mai târziu decum credea dânsul, dar prea devreme pentru majoritatea românilor, mai mult decât nostalgici.  

Maestrul a avut dreptate şi în ce priveşte situaţia partidelor istorice că ele nu vor putea lua conducerea ţăarii cu bagajul ideologic de acum 20-30 de ani. Dar aici atacând exilul, P. Şeicaru, nu avea totală dreptate, incapacitatea partidelor istorice se datora unei ideologii învechite, bazată pe solide principii democratice cât mai ales datorită membrilor actuali, îmbătrâniţi, anchilozaţi în vederile lor, pe care C. Coposu îi considera rezidurile de astăzi ale partidului interbelic, de ieri. Cu siguranţă politicianul român înţelegea că în partidul lui actual nu mai existau decât puţini din cel trecut, dar totodata, poate fără să-şi dea seama, întrebuinţa o noţiune adecvată după care de fapt reziduri, înseamnă în limbaj ştiinţific, igienic, resturi în formă de gunoi. Ar fi greu de admis că C. Coposu, altfel indecis în formulările sale, să fi gândit în  acest mod, înăfăra de cazul dacă admitem că deodată cuprins de viziunea viitorului a prevăzut căderea partidului său după o lamentabilă guvernare de patru ani.  

Aceleaşi carenţe se pot observa şi la partidul liberal, în care un ministru considerat al justiţiei pentru a-şi salva voturile, declară sus şi tare că nu se mai pune problema deosebirii dintre comunist şi anticomunist, toţi sunt o apă şi un pământ, ceea ce înseamnă o lovitură de pumnal dat pe la spate celor ce au rezistat de-alungul anilor, având picioarele înfipte în oasele celor ce au fost ucişi de comunişti şi să uiţi de ei înseamnă să uzitezi un limbaj ordinar de trădător, mai ales când e vorba de un reprezentant, socotit de elită, al partidului liberal.  

Cât despre instalarea la putere a partidului comunist, unic, începând cu Nov. 2000, în urma unor alegeri zise libere, e locul să ne amintim de cuvintele dlui E. Constantinescu, pe-atunci preşedintele ţării, rostite la un post de televiziune român: „Nu pot să acţionez după cum vreau, din cauza comuniştilor şi a foştilor securişti.” Declaraţia n’a fost luată în considerare, deşi astăzi după luni de dominaţie comunistă (neocomunistă ar însemna un eufemism) îi putem da semnificaţia pe care o merită.  

Pe când noul preşedinte al ţării, consideră că mizeria României nu se datorează celor ăşase ani în care au supt definitiv vlaga poporului nostru ci insistă cu o insolenţă uimitoare că din păcate, a existat o discontinuitate în guvernarea sa, rând pe rând, băncile ca Dacia felix declarată falimentată sau cea agricolă pe cale de falimentare încep uimitor să-şi arate rezervele care le permit redresarea ceea ce înseamnă că de fapt şi-au ascuns capitalul real, pentru a contribui la surparea singurului regim democratic pe care l-am avut, dreptate a avut Emil Constantinescu atunci când a vorbit de autenticii duşmani ai regimului său, încăodată o scriu, democratic.  

În acest sens, poporul român lipsit total de memorie istorică şi de maturitate politică, spre deosebire de popoarele din jurul său, a luat-o înapoi pe drumul, bine bătătorit, al comunismului.  

În orice caz nu acesta era partidul democrat pe care-l preconiza Pamfil Şeicaru, ci unul al democraţiei valorilor şi a cultivării virtuţilor, ce caracterizează omul ca om, fără îndoială politicianismul întrupat de Gorila lui Rebreanu şi-a trăit traiul în epoca interbelică, la fel şi comunismul în cei aproape 50 de ani de unică teroare dictatorială.  

Vom mai reveni asupra acestui aspect, esenţial pentru concepţia istorico-politica a lui Pamfil Şeicaru, căci altfel ca ar rămâne trunchiată, spusă nu mai pe jumătate.  

Mai departe, mi se aminteşte că peste patru luni va avea 83 de ani şi în 15 Noiembrie 1976 a împlinit doi ani de când este la Muenchen, ocazie să-l omagieze pe părintele unit Zăpârţan, cu un gând bun, fiind un prelat dedicat problemelor stringente ale exilului, mort într’un accident de maşină cu încă trei pasageri, el conducând carosabilul, pe când se întorcea acasă la Muenchen, – în dreptul periculoasei curbe de la Ingolstadt -, de la lagărul refugiaţilor români de lângă Nuernberg. Pentru autorul nostru, părintele Zăpârţan avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru Evanghelii. 

În legătură cu rezerva unor medici, maestrul se arată ca o fire deschisă relaţiilor cu oamenii înţelegând chiar ideile adverse, – cum era de multe ori şi cazul nostru – ca spirit ce iubea şi mai ales pretuia libertatea, condamna judecata strâmtă, intransigentă a unor exilaţi cazuţi pradă ideologic, acelora ce se considerau în posesia adevărului absolut. 

E dureroasă mărturisirea ultimă, caracteristică unor raporturi umane ce stau sub secera şi ciocanul Leviatanului, prevăzute de gânditorul englez Hobbes: „Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia, dar nici un medic (se înţelege român n.n.) nu s’a interesat de existenţa mea.”  

În scrisoarea mea de răspuns din 23 Dec. 1976 îi mulţumeam pentru cele ce mi le comunica, stăpânit de atâta mărinime sufletească, luminându-mi atâtea probleme din trecutul nostru interbelic faţă de care simţeam o adâncă veneraţie, ca şi pentru marele ziarist şi istoric Pamfîl Şeicaru, cunoscător adânc al respectivei epoci, cu adevărat, din multe puncte de vedere, o epocă de aur, cum o numeşte în Istoria literaturii române scrisă în franceză, Bazil Munteanu, cultura noastră dintre cele două războaie, în fruntea căreia, pe bună dreptate punea cercul intelectualilor aleşi, adunaţi în jurul prestigioase reviste „Gândirea” condusă de N. Crainic.  

Mă refer la scrisorile mele, cum o fac şi de data aceasta, nu numai pentru modestele mele contribuţii dar de cele mai multe ori pentru a se cunoaşte motivaţia temelor abordate de „tata Pamfil”, cum obisnuia Govora să-i spună, ale căror premize iscoditoare le pregăteam, eu, în rândurile mele.