NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Artur Silvestri: „Cazul Lahovary” Aprilie 4, 2007

Opera lui Paul Lahovary este aproape necunoscutã în România, şi aceasta nu doar în climatul de confuzie ce domneşte astãzi aici. Cred cã, exceptându-mã pe mine şi, poate, pe inteligenta şi harnica universitarã Irina Petraş (care a re-editat „Vântoasele” acum câţiva ani, dar fãrã cine ştie ce ecou), cred cã nu mai este nimeni care, auzind despre acest autor, sã depãşescã, printr-un gest elementar de curiozitate intelectualã, informaţia brutã şi sã caute detalii. Aceasta nu este o excepţie de la regula uitãrii şi, de fapt, de la doctrina destrãmãrii ce se cultivã astãzi cu o „exuberanţã a sfârşitului” ce nu înţeleg şi detest. Şi el, ca şi mulţi alţii care, risipiţi prin lume, anunţarã printr-un fel de tainã, o metafizicã a Dorului şi un prototip ce îl vom denumi în curând „Noul Român” este scos din memoria colectivã, eliminat din nepãsare ori rea-voinţã şi fãcut, cu sistemã, inactiv spre a nu crea model.

„Recuperarea” — cãci despre aceasta este vorba, de fapt — nu se va face uşor. Va fi nevoie de stãruinţã, cheltuialã de energie şi de bani şi de efort fãrã certitudinea succesului final spre a se aşeza la loc, şi a se edita mãcar, opera ce ne-a lãsat acest „boier din Hiperboreea” trecut la limba francezã, la o vreme, precum alţii în alte vremuri treceau de nevoie la catolicism. În felul lui, şi el ilustreazã cazul dramatic, opera întreruptã sau suspendatã şi, poate, ipoteza de creaţie ce nu s-a realizat. Dar privind mai cu luare-aminte totul, observãm cã aceastã bãnuialã nu se confirmã, în cele din urmã. Opera existã, cu valoarea ei.

Scriitorul reprezintã în sine un caz de izolare inerentã, în a cãrui constituire nu a pus efort sau voinţã. El era de la sine altfel decât contemporanii deşi, într-un anumit procent, se observã pecetea timpurilor. Istoriograf, în materie de istorie mãruntã a Bucureştilor, prozator de eresuri, strat folkloric şi materie arhaicã pãstratã fãrã explicaţie peste multe secole, traducãtor de operã eminescianã emblematicã — acestea sunt gesturi de cãutãtor al identitãţii în Tradiţia ce depãşeşte individualul şi atinge un fond colectiv rapsodic. Uneori se invocã un gen proxim care, fiind posibil cu Mircea Eliade (mai ales din „La ţigãnci” ori „Şarpele” dar mai mult din eseistica de direcţie ce a generat „România eternã”), nu este, totuşi, hotãrâtor. Aceasta nu-i influenţã şi participare la o direcţie ci expresie de exponent şi creaţie de interpret ce simte, fãrã a gãsi motiv imediat, trebuinţa de a vorbi din straturile ce sãlãşluiesc fãrã vârstã în profun-zimi. Atitudinea se conservã şi chiar sporeşte în amploare odatã cu trecerea anilor chiar dacã lipseşte acum contactul direct ori poate chiar tocmai de aceea. Ţara originarã devine un fel de spaţiu mitologic — unde spiritul se întoarce ca într-o magie.