NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Octav Sargeţiu: Pagini memorialistice mai putin cunoscute Martie 7, 2007

Asemenea sorocului coacerii roadelor pe pământul Bărăganului, iată, în sfârşit, socotită demnă de pârg, ideea întocmirii unei monografii a presei din ţinut, străduinţă dificilă, dar cu atât mai vrednică de elogii, fiindcă sensul nostru frumos şi bogat, îmbătând privirea cu tălăzuirea verde sau aurie – după anotimp – a avut şi oameni cu frământări psihice, a avut şi el problemele lui care se cereau spuse şi rezolvate cu sprijinul scrisului.
De evoluţia minunii tiparului, azi s-ar ului însuşi inventatorul când rapiditatea imprimării plimbă de la un capăt la altul al globului veştile şi cultura omenirii.
N-am să abordez istoricul presei călărăşene – s-a angajat monografistul –, dar am să dau câteva detalii despre circumstanţele care m-au adus la colaborarea cu unele dintre ziarele şi revistele apărute în judeţul meu natal.
Prin 1926, Universitatea populară din Călăraşi, prezidată de sociologul Dimitrie Guşti, a iniţiat revista bilunară „Brazda”, cu o copertă expresivă, a desenatorului, dacă nu mă înşel, Any Murnu, fratele academicianului si traducătorului „Iliadei” şi „Odiseii”.
Încă de prin clasa a doua secundară eram bântuit de frigurile poeziei. Dar care vlăstar omenesc nu e „bântuit” în timp? Trimiteam în plic poezii din internatul Şcolii normale Călăraşi, ilustrului profesor universitar Aurelian Sacerdoţeanu, savant de renume, format ca istoric în preajma lui Pârvan şi Iorga, care l-au trimis la studii la Paris. El a ocupat, mai târziu, scaunul lui Onciul şi Haşdeu la Arhivele Statului, mai bine de 15 ani. Consătean fiindu-mi, urma Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti şi-i văzusem în revista „Lumea copiilor”, pe prima pagină, un „Cântec de leagăn”. Îi aminteam nu demult acestea, mărturisindu-şi şi el regretul lui Eugen Lovinescu, pe care îl avusese profesor, de a nu fi rămas în domeniul literaturii. Poeziile îmi veneau înapoi corectate, retuşate, cu îndrumări de rigoare. Dar amănuntele vor figura în volumul memorialistic „Evocări şi amintiri literare” şi nu le găsesc sensul pentru a fi explorate acum.
Aflat în febra examenului de diplomă (1927) am scris poezia „Vara” şi am trimis-o prin poştă „Brazdei”, deşi redacţia se afla la doi paşi de şcoala mea. Aveam 18 ani. Revista, număr dublu de vacanţă iulie-august, am găsit-o la primăria comunei mele natale, Vlad Ţepeş. Este imposibil de redat sentimentul încercat când am descoperit poezia şi numele meu.
După scurgerea unor ani am plecat ca director de şcoală pe meleaguri foarte îndepărtate. De acolo am trimis mereu producţii literare, având impresia creşterii unor aripi invizibile.
În toamna anului 1927, un tânăr brăilean, Jean G. Vasiliu, devenit călărăşean prin căsătorie, a reuşit să deschidă, aş spune eu, adevăratul drum al presei călărăşene, făcând să apară „Tribuna”, primul organ de presă cu periodicitate constantă. Colaborări selecte, adăpostind copios literatura. Am început să trimit şi aici poezii şi abia peste doi ani l-am cunoscut pe directorul gazetei, într-o vacanţă de primăvară, venind de departe, în paginile „Tribunei” am utilizat prima oară pseudonimul – oficializat prin Ministerul Justiţiei, încă din 1945. Ar trebui să mai spun că inimile noastre s-au regăsit pe tărâmul artei, că aveam un imens bagaj de amintiri şi fotografii cu Victor Eftimiu, G. M. Vlădescu, Octav Suluţiu laolaltă, că am străbătut căi neumblate, că am participat la măreţe congrese de revendicări ale presei de provincie, că m-am desfătat la şezătorile literare cu vinul spumos al vervei lui Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Ion Minulescu… Cred că dacă nu întâlneam omul acesta, contagiat de pribegiile şi aventurile marelui concetăţean Panait Istrati – n-aş fi realizat nimic. Păcat de atâta irosire pentru alţii, nereţinând nimic pentru el în Călăraşi şi apoi în Dâmboviţa, unde trăieşte de 40 de ani si unde firea lui boemă iscodeşte, dinamizează noi forme ale artei, solicitat la tribuna Universităţii populare Bucureşti – sala Dalles –, creând echipe de teatru regizat de el, grupând condeieri târgovişteni cu un rar altruism. Nu ştiu care e scriitorul, actorul, cântăreţul, plasticianul din ţara asta în inima căruia să nu fi pătruns efervescent. A condus „Tribuna” călărăşeană aproape şase ani (1927-1933), întreruptă de satisfacerea tardivă a stagiului militar. La întoarcere , din ea s-a născut „Pământul” lui Eugen Cialîc, alt periodic în care au rodit selecte colaborări literare – Teodoreanu, Eftimiu, Dessila, Minulescu, C. M. Vlădescu, Neagu Rădulescu, N. Crevedia etc., etc., etc., aduşi să desfete publicul la impresionante şezători. Printre aceste nume distinse, s-a pripăşit şi al meu. Cu poezii, fireşte.
Prin 1937 am fost solicitat să colaborez la alt organ de presă „Viaţa nouă”, scos de învăţătorul C. Iancu din Dragalina. Nu-mi amintesc cât a durat această „Viaţă”. Eram tot departe, în vadul unui fluviu, unde l-am avut oaspete pe Victor Eftimiu, sărbătorit atunci pentru obţinerea marelui premiu naţional pentru literatură (1932), peste ani şi ani, primul meu preşedinte la Societatea Scriitorilor Români.
Tot o viaţă efemeră a avut si „Curierul”, director fiind Leon Gherson, scos în Călăraşi si unde se cunoştea competenţa lui Jean. G. Vasiliu, proaspăt întors din cătănie. Cu puţine versuri am mai colaborat la „Şcoala Ialomiţei”, revistă profesională a Asociaţiei judeţene a învăţătorilor. Reproşându-mi, depărtat de Bărăganul meu natal şi răscumpărând o involuntară trădare a meleagurilor copilăriei, voi dedica Bărăganului şi apoteozei lui de azi, volumul „Ţara lanurilor”, în care pulsează fermecătoarea poezie a patriei mele.

Bucureşti, 4 iunie 1973