NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Centenar „Mircea Eliade” Martie 4, 2007

STREHAIA ÎN MEMORIILE LUI MIRCEA ELIADE
Memoriile sunt amintiri pe care le păstrează posteritatea despre oameni sau despre evenimente mai de seamă. Memoriile au caracter evocator, cuprind relatări ale unor evenimente importante din timpul vieţii autorului, care consemnează lucruri, fapte de interes general, dar şi personal, spre aducerea aminte, pe de rost sau selectiv. Există expresia „Din memorie”, „din aducere aminte”.

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea unor idei, episoade din viaţă, evenimente istorice la care a participat, întâlniri cu anumiţi oameni, foşti prieteni, colegi din perioada copilăriei, adolescenţei, a vieţii, a unor personalităţi celebre cu care a fost contemporani, Ie-a întâlnit, Ie-a cunoscut, faptul, de a(-şi) aminti.

Memoriile au şi o latură subiectivă, care ţin de părerea personală a autorului, în selecţia amintirilor trăite şi prezentate părtinitor faţă de cineva sau de ceva. Memoriile sunt şi un document istoric, care trebuie confruntate şi cu alte memorii (a unor personalizaţi) şi dacă este posibil şi cu documente de arhivă, privind evenimentul istoric, privind oamenii şi personalităţile care au trăit evenimentul, deschis în memoriile publicate ori aflat în manuscris.

În general, memoriile sunt scrise de anumite personalităţi de elită ale culturii, ştiinţei, vieţii militare şi politice. Oamenii de rând îşi păstrează amintirile, fără a le scrie. Aceştia le povestesc în anumite împrejurări din viaţă, când se întâlnesc completându-se unii pe alţii, privind faptele şi evenimentele trăite, sau păstrate în viaţa societăţii, privind trecutul ori prezentul.

O personalitate de elită a culturii româneşti şi universale în domeniul filosofiei şi al istoriei religiilor în special a fost MIRCEA ELIADE (1907-1986), de la a cărui moarte se împlinesc, în acest an, 20 de ani. Rândurile de faţă, STREHAIA ÎN MEMORIILE SALE, le considerăm şi un modest omagiu, cu câteva informaţii despre viaţa şi activitatea cărturarului de elită. Filosof, scriitor român, stabilit în S.U.A., profesor la Universitatea din HARVARD. Specialist în istoria religiilor. în 1928, noiembrie 20, pleacă în India, unde rămâne până în anul 1931, când se întoarce la Bucureşti. în anul 1933 îşi ia doctoratul cu lucrarea Istoria comparată a tehnicilor Yoga.

În 1950, participă la Congresul Internaţional al Religiilor. în 1956, pleacă la Chicago. în 1957, se mută definitiv acolo ca profesor de istorie a religiilor (la Universitatea din Chicago), în 1960, ia parte la Congresul religiilor de la Marburg. în 1966, devine membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. în 1970, ia parte la un nou congres al religiilor. în 1985, Dr. honoris causa al Universităţii din Washington. în 1986 moare, incinerat la Capela… din Hyde Park.

În România, în perioada interbelică, a scris: Maitrey, întoarcerea din Rai, Huliganii,. Domnişoara Cristina; Secretul doctorului Tong, Berger, La Ţigăncişi eseuri cu teme filosofice şi literare.

Domnişoara R este prezentată de Mircea Eliade în Memorii, Voi. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, capitolul VI. Şi acum între noi doi. Paginile 109 – 168 din Memoriile filosofului, autorul lor prezintă perioada cât a fost student (1925 – 1928) la Facultatea de Litere şi Filosofie, cu referire la unii din profesorii facultăţii (P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Florian şi Nae lonescu), pe unii studenţi, colegi şi prieteni, cu anumite momente şi fapte din viaţa lor, din viaţa universitară, preocupările lor intelectuale în „Timpul liber”. Aceşti colegi îi erau şi prieteni, iar de Domnişoara R. era legat şi sufleteşte, cu sentimente reciproc afective.

„…În fiecare seară se adunau la mine în mansardă un grup de studenţi şi studente, majoritatea colegi de-ai mei sau de-ai lui Nicu, care era în al doilea an la industriale. Centrul studenţesc ilfovean din care făceam amândoi parte pregătea un cor pentru Crăciun şi unele repetiţii aveau loc în mansarde noastră… La început, nu ştiam cine va veni, nu cunoşteam pe noii mei colegi”… „Prezenţa acestor fete în mansarda mea mi se părea că face parte din Mitologia studenţiei… Fete sărace, care studiau Medicina sau Literele, învăţând o parte din noapte, la lumina slabă a unei lămpi cu petrol îndrăgostite, ameninţate de ftizie”.

„Printre studentele care veneau la repetiţiile din Mansardă îmi aduc încă aminte de ICA… G/G/… FIRTATU… într-o seară de decembrie când căzuse prima zăpada a apărut şi o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu niciuna din fetele care le cunoscusem până atunci. O chema R. Avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez.

La începutul lui decembrie deveneam redactor la Cuvântul. Trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4.000 lei lunar… Dar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. Puteam invita pe R la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi Anglia”.

„În ultimele luni mă împrietenisem destul cu R; uneori mă întrebam chiar dacă nu eram îndrăgostit. Izbutisem întotdeauna să mă conving de contrariu. Pentru ceea ce credeam că sunt sau voi deveni. Dragostea mi se părea o slăbiciune nefastă. îmi făgăduisem, cum spuneam pe atunci, o serie de „experienţe” vitale; printre altele, o călătorie în Orient, sau poate chiar în jurul lumii, acceptând orice muncă mi s-ar fi propus ca să-mi câştig viaţa de la o escală la alta. îndrăgostit, n-aş mai fi fost eu însumi, n-aş mai fi fost „liber”, „disponibil”.

Pe de altă parte, mă cunoşteam destul de bine ca să-mi dau seama că nu aştept decât asta să mă îndrăgostesc. Mai întâi pentru ca nu-ai puteam închipui „viaţa de student” fără o mare pasiune. Apoi deoarece speram că, îndrăgostindu-mă, crizele de melancolie vor dispărea, sau cel puţin vor deveni suportabile. Atitudinea aceasta ambivalenţe faţă de dragoste o voi păstra până târziu în viaţă, R izbutea de minune s-o încurajeze. Uneori, simţeam că mă priveşte altfel decât pe „un bun prieten”, că încearcă să mă atragă, să mă farmece; tăcerile ei de neînţeles, bucuria care îi lumina faţa când mă apropiam de ea, alteori, dimpotrivă, o ghiceam depărtată, sau îmi mărturisea ea nu a avut niciodată an prieten atât de bun ca mine, un adevărat confident”. Şi cu toate acestea ştiam foarte puţin despre ea, despre trecutul ei, o întâlneam adesea în Biblioteca Fundaţiei Carol, înconjurată de volume, pregătindu-şi lucrările la seminarul lui Ovid Densuşianu. Dar, deşi îşi trecea cu regularitate examenele, nu aveam impresie că o pasionează filologia, istoria literară, folclorul, învăţa conştiincios ca să-şi poate lua licenţa şi să poată deveni profesoară de română. La început crezusem că se deosebeşte de celelalte colegele ale mele, pentru că citise câteva cărţi de Romain Rolland şi Remy de Gourmont. Cu timpul, însă descoperisem goluri că mi se păreau inadmisibile şi o sileam să citească Dostoievski, Novalis, Knut Hamsun. Scriam unele articole ca şi cum aş fi vrut să o învăţ să o îndemn să iubească autorii care îmi plăceau mie, printre altele, am publicat „O serie de foiletoane intitulate Oameni din cărţi, despre unele personagii, care mă interesaseră cândva: Sixtine, Brand, Martin Eden, ba chiar şi Adam şi Eva din Cartea Facerii.

...M-am trezit că mă gândeam la R, aşa cum mă trezeam de nenumărate ori în ultimele săptămâni, în Piazza San Marco, la Capri, La Amalfi. îi trimisesem de pretutindeni ilustrate cu texte misterioase încărcate de aluzii. Dar nu ştiam nici eu prea bine la ce anume vroiam se fac aluzie. îmi dădusem seama mai de mult că sunt îndrăgostit şi fără îndoială R ghicise lucru acesta chiar înaintea mea. Despre ce se petrecea în sufletul ei nu ştiam ce să cred. Nu-mi ascunsese că un elev de la Şcoală Navală, frumos şi simpatic, îi face de mult curte şi ca o cerut-o deja în căsătorie pentru ziua când va fi ofiţer. Adăugase că nu-I iubeşte şi că ar fi preferat să-şi găsească un altfel de soţ, din „lumea ei”, care era, evident, lumea în care ne învârteam noi în Universitate. …Simţeam că dragostea cu R este fără ieşire; nu numai că nu puteam gândi la căsătorie nici la o aventură prelungită, dar ştiam că voi încerca să mă conving că nu sunt îndrăgostit sau că voi face tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu mai fiu.

Când a veni să mă vadă, a doua zi, neam îmbrăţişat şi am rămas multă vreme îmbrăţişaţi dacă n-aş fi auzit bătăi în uşă. Ca de obicei, era un prieten care venise să afle cum mi-a plăcut Italia. Dar, din seara aceea, parcă totul s-a schimbat în purtarea noastră şi în curând prietenii au început să şi dea seama de ceea ce noi socoteam că ar putea rămâne secret. Eram tot timpul împreună şi serile ne închideam în mansardă. Dar după ce rămâneam singur încercam să lupt împotriva acestei patimi care mi se părea că îmi ameninţă libertatea şi integritatea mea spirituale. Articole pe care le-am scris atunci făceau parte din dialogul meu cifrat cu R.

…Într-un anumit fel, „tinereţea” mi se părea o stare banală, nu o salva de banalitate decât o mare dragoste. Şi numai dacă o jertfeai, renunţând la ea.

…Simţeam că trebuie să scriu Gaudeamus atunci, în acea iarnă 1928, şi cât puteam mai repede. Trebuia, pe de-o parte, să fixez o atmosferă care începea deja să pălească, începuturile „vieţii de student”, repetiţiile la mine, în mansardă, cele dintâi întâlniri cu TEHEA. Pe de altă parte, presimţeam că voi renunţa la „marea pasiune” pe care o trăiam atunci şi începeam să mă pregătesc pentru această încercare, pregătind totodată şi pe R, ajutând-o să înţeleagă de cea mai certă dovadă de dragoste pe care i-o dădeam era tocmai aceasta: că mă jertfeam ei, jertfind-o. Subiectul romanului era această dragoste începută prin refuz şi exaltare, împlinindu-se într-un fel de onirică de atitudine şi în cele din urmă sugrumată numele nimănui şi cel puţin pentru un cititor normal, fără motiv şi fără justificare. Autorul romanului era poate mai îndrăgostit în clipa despărţirii decât fusese în ultimele luni. Era exact ce simţeam eu în iarna aceea, scriind la roman, şi nu mă îndoiam că lucrurile se vor petrece întocmai 8-9 luni mai târziu, când ştiam că voi pleca din ţară. Mă despărţeam definitiv de R, ştiind, între altele, că, odată plecat, ea va accepta cererea în căsătorie şi va dispărea pentru totdeauna din „lumea noastră”, lumea pe care ne-o clădisem împreună şi alături de atâţia alţii, în cei trei ani de studenţie.

După socotelile mele, Gaudeamus trebuia să aibă vreo 250 de pagini. Când evocam repetiţiile corului în mansardă, primele întâlniri cu R, aveam sentimentul că toate acestea s-ar fi putut prelungi dacă n-aş fi hotărât că trebuie să renunţ la ele. …Când i-am dat manuscrisul să-l citească, R m-a întrebat dacă paginile acelea le-am scris cu lacrimi. Nu ştiu dacă R a înţeles vreodată cea însemnat Gaudeamus pentru mine. Romanul se încheia cu nunta ei după plecarea mea; „Grupul întreg de studenţi” se risipea în lumea largă, iar mansarda mea să fie dărâmată puţin timp după aceea izvorul amintirilor noastre dispărea astfel pentru totdeauna.

R nu mi-a ascuns că, deşi i-a plăcut foarte mult, romanul a întristat-o cumplit. Vorbeam de R ca de o operă literară, aproape fără raport cu noi. O ţineam la curent cu impresiile celorlalţi cititori. Nu aveam decât manuscrisul original, dar era un manuscris cu cerneală palidă destul de citeţ. L-am dat lui Ionel Teodoreanu, cu speranţa că-i va plăcea şi-l va prezenta Editurii Cartea Românească. Îmi spunea că l-a citit pe nerăsuflate, aşa cum se bea un pahar cu must. Dar, adăugă, vinul bun, bătrân, nu se bea ca mustul, ci se soarbe pe-ndelete. Lăsa să înţeleagă că romanul meu nu era încă o operă literară, era doar strigătul unui tânăr care suferă din multe şi neînţelese motive.

Vara aceea, ultima vară a studenţiei mele bucureştene, mi-a rămas în amintire ca un interval fabulos. Mi-am luat fără mare greutate ultimele examene, dar mi-a fost peste putinţă să termin teza de licenţă. Am amânat-o, deci, pentru toamnă. R, dimpotrivă, reuşise să-şi ia licenţa şi făcuse cerere la Minister pentru un post de profesoară. Trăiam acum amândoi ca într-un fel de vis, terorizaţi ca nu cumva să ne trezească cineva, amintindu-ne că zarurile fuseseră aruncate mai demult, că totul era definitiv încheiat. Uneori, parcă ne întrebam din priviri de ce trebuie să se întâmple astfel – dar nici unul din noi nu îndrăznea să caute un răspuns.

În octombrie (1928) m-am hotărât să pun punct la teza. Altminteri, lucrarea ameninţa să nu se mai încheie niciodată. Au citit-o P. P. Negulescu şi Mircea Florian şi, puţin timp în urmă, eram licenţiat în filozofie. Dar n-am mai avut răgaz să mă bucur că scăpasem de această povară. Săptămânile care s-au scurs până la plecarea în India, au fost poate cele mai dramatice. R fusese numită profesoară la liceul din Strehaia, de unde îmi trimitea zilnic scrisori deznădăjduite. îi răspundeam şi eu, tot zilnic, fără să înţeleg de ce-i scriu cu atâta înverşunare – pentru ca iremediabilul se împlinise. Ea se logodise cu ofiţerul de marină care o ceruse în căsătorie deja cu doi ani înainte, iar eu primisem a doua scrisoare de la maharadjah, asigurându-mă că voi avea bursa îndată cei voi ajunge la Calcutta.

Apoi, într-o dimineaţă am aflat că trebuie să plec a doua zi. Obţinusem un bilet gratuit pe un vapor românesc pentru Alexandria şi vaporul pleca a doua zi, 20 noiembrie (1928) nu-mi mai aduc aminte ce fel de zi a fost 20 noiembrie, dacă a fost mohorâtă sau luminoasă.

Prezenta Strehăii şi a Domnişoarei „R” în Memoriile lui Mircea Eliade am aflat-o în seara zilei de 9 iunie a.c, când a avut loc întâlnirea de 20 de ani a promoţiei 1985 -1986 a foştilor elevi şi Liceului Matei Basarab. Unul din foştii elevi, prezenţi la întâlnire, a fost şi Eugen Dinu (Pagubă), absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, cu doctoratul luat în drept, consilier pentru probleme juridice la „Avocatul Poporului”, Bucureşti.

Din convorbirile avute cu dânsul despre cultura şi istoria Strehăii, urmare a volumului Strehaia în istorie, mi-a împărtăşit şi despre însemnările lui Mircea Eliade şi Strehaia, prin prietena sa, Domnişoara „R”. la Strehaia, profesoară de limba română la Liceul din Strehaia (Gimnaziul Teoretic Pătraşcu cel Bun, care a funcţionat în anii 1924- 1929, desfiinţat ca urmare a crizei economice din anii 1929-1923)

Mai mult, domnul dr. Eugen Dinu, mi-a trimis extrasul (xerox) paginilor din Memoriile filosofului, care se referă la domnişoara „R” şi Strehaia, pagini pe care le reproduc integral, ceea ce se referă la domnişoara R (fără punctele de suspensie privând reproducerea frazelor din cuprinsul memoriilor), ca un omagiu adus de strehăieni cărturarului de elită, la 20 de ani de la trecerea în eternitate (1986) colegei şi prietenei „Domnişoara R”, care a făcut posibilă apariţia Strehăii în Memoriile filosofului, cu consideraţie şi recunoştinţă, în acelaşi timp, fiului Strehăii, Dr. Eugen Dinu, prin care însemnările filosofului au devenit cunoscute în istoria aşezării, ceea ce onorează istoria aşezării, chiar dacă filosoful nu a cunoscut personal localitatea.

Autorul memoriilor menţionează că, în vara anului 1928, domnişoara „R” şi-a luat licenţa, a făcut cerere la minister pentru un post de profesoară. Ministerul a numit-o la Liceul din Strehaia. Ne întrebăm: numirea domnişoarei „R” de Minister, a fost o întâmplare, sau tânăra profesoară „R” a menţionat în cerere Strehaia? Este o întrebare la care nu putem răspunde. Ne îngăduim unele opinii, personale, fără să dispunem de documente ale Gimnaziului A Pătraşcu cel Bun, pentru anul şcolar 1928-1929. Lipseşte din arhiva gimnaziului (aflată I la Arhivele Naţionale Mehedinţi, tabelul cu profesorii şcolii şi statul de salarii, pe anul I şcolar 1928-1929.

Gimnaziul Pătraşcu cel Bun a fost sub patronajul Liceului Traian, din Turnu-Severin. O parte din foştii profesori ai Gimnaziului (prof. Constantin Papacostea – Pajură, de Istorie şi geografie şi prof. Aristide Mitulescu de Chimie şi Fizică) au fost încadraţi la Liceul Traian. Ar fi posibil ca şi domnişoara „R” să fi ajuns profesoară de română la acelaşi liceu. Trebuie verificată şi arhiva Liceului Traian, privind dascălii pe anii şcolari 1929-1930 şi următorii, ceea ce rămâne ca o obligaţie morală pentru istoria localităţii Strehaia.

Dacă domnişoara „R” a menţionat, în cererea către Ministerul învăţământului, ministru dr. C. Angelescu (22 iunie 1927–10 noiembrie 1928), cunoscător al învăţământului strehăian (Gimnaziul industrial Tarsiţa şi Costache Mihail şi Gimnaziul teoretic Pătraşcu cel Bun), prin participare la inaugurarea localului Şcolii primare de băieţi (1925), cunoscător al învăţământului mehedinţean (în timpul căruia, ca ministru, a fost ridicat localul da internat al Liceului Traian şi clădirea Şcolii Normale Domnul Tudor, atunci domnişoara „R” ar fi putut fi din Strehaia sau dintr-o localitate din judeţul Mehedinţi.

În fosta familie Butescu, din Strehaia, a avut un copil ofiţer de marină, îşi aminteşte bătrânul nonagenar Costahe Ursan (94 de ani), fiu al Strehăii şi fost elev al Gimnaziului teoretic Pătraşcu Cel Bun, care prin desfiinţarea gimnaziului şi-a continuat studiile, fostul elev Ursan Constantin, la Liceul Traian, din Turnu Severin. Să fi fost acest Butescu elev la Şcoala Navală, viitorul ofiţer cu care s-a logodit „R”, chiar dacă nu-l iubea, după despărţirea de Mircea Eliade, care a plecat în India în anul 1928, când „R” a fost numită de minister profesoară de română la Strehaia? Este o presupunere care nu poate fi verificată prin fapte.

Că domnişoara „R” a fost profesoară de limba română, în anul şcolar 1928 – 1929, la Gimnaziul teoretic Pătraşcu cel Bun nu este nici o îndoială, este precizarea filosofului „…” profesor la Liceul din Strehaia de unde îmi trimetea zilnic scrisori deznădăjduite. îi răspundeam şi eu tot zilnic, fără să înţeleg de ce-i scriu cu atâta înverşunare, pentru că Iremediabilul se împlinise. Ea se logodise cu ofiţerul de marină care o ceruse în căsătorie deja cu 2 ani mai-nainte, iar eu primisem a doua scrisoare de la maharadjah, asigurându-mă că voi avea bursa îndată ce voi ajunge la Calcutta. Reiese că s-a căsătorit cu ofiţerul de marină, după ce a ajuns profesoară la Strehaia.

Relaţiile sufleteşti ale autorului, cât au fost studenţi, continuate şi după terminarea facultăţii (1928 până le plecarea în India, în 20 noiembrie 1928, prin corespondenţa aproape zilnică sunt o dovadă că cei doi au avut un proces afectiv, bazat pe sentimente reciproce, ataşament reciproc, prietenos, călduros, un sentiment erotic, o dragoste, o iubire tacită, nedeclarată deschis. Aceste sentimente erotice, presupun dragoste, au fost puternice, o dovedesc scrisorile trimise reciproc, în ultimii trei luni ale anului 1928.

Iubirea a fost reciprocă. Dovadă corespondenţa, scrisorile. Cicero a spus: „A iubi înseamnă a stima pe cel iubit fără socoteală de interes”. S-au stimat reciproc fără un anumit interes. Seneca a spus: „Dacă vrei să fii iubit, iubeşte”. Ea a fost reciprocă. Iubirea care vine numai dintr-o parte nu poate dura mult. Iubirea celor doi a introdus Strehaia într-un document istoric de elită pentru istoria şi cultura localităţii, cu care ne mândrim, cu recunoştinţă, lui Mircea Eliade şi Domnişoara „R”. Titlul capitolului VI din Memorii: Şi acum între noi doi, este o dovadă a sentimentelor afective a celor două personalităţi, de care cu greu s-au despărţit, poate şi cu regret. Mult îndulcită este viaţa omului, când se vede iubit, însă numai puţin când el însuşi iubeşte. (Pliniu cel Tânăr)

Strehaia, 30 august 2006,

Prof. C. A. PROTOPOPESCU, Strehaia – Mehedinţi


Anunțuri