NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Inedit: Petru Comarnescu despre pictorul Ioan I.Mirea Martie 7, 2007

Publicam aici doua documente inedite. Ele sunt discursul tinut de marele critic de arta PETRU COMARNESCU in 1956, la vernisajul primei expozitii oficiale a pictorului IOAN I.MIREA, aflat, la acea vreme, intr-o adanca penumbra si marginalizat de stapanirea vremii si eseul lui Miron Radu Paraschivescu despre pictor, publicat peste mai multi ani. Ulterior afirmat atat in Romania (expozitia – recapitulare din 1965 fiind un triumf) cat si la Paris, Ioan I.Mirea este pana azi una din marile personalitati ale artei romanesti care se afla, cu incapatinare, inafara interesului public sau oficial. O restituire a acestei opere (care apartine, deopotriva, unui scriitor daruit) se impune cu prioritate si va trebui intreprinsa cat mai curand .
_________________________________
EXPOZIŢIA IOAN MIREA LA SIBIU

Rezumînd o activitate artistică susţinută şi concentrată ce îşi are începuturile în 1938, deci cu o durată de peste un pătrat de secol –peisajul şi arhitectura şi aceasta într-o sinteză de intensităţi cromatice şi simplificări de forme. El proiecta monumente noi şi vechi, ruine glorioase şi amintiri ale vredniciei omului de-a lungul secolelor, înălţîndu-le la entităţi de măreţie pe fundalul unui cer
senin şi unitar.
În expoziţie reapar lucrări – pentru noi neuitate —care încă din expoziţia anului 1940 vădeau dragostea pictorului pentru caracterul variat şi totuşi unitar al peisajului românesc. Atunci a evocat el cu înţelegere şi strălucire privelişti din Vlaşca natală, din Făgăraşul cu zvonuri de legendă, din splendidele aşezări moldoveneşti de Ia Suceava, Neamţul şi Vara tec. Nu erau propriu-zis descrieri, ci evocări poetice, acte de patriotism luminat, cîntece închinate naturii pure şi vredniciei umane.
De pe atunci, Mirea picta nu atît ce vedea cît ceea ce – văzînd – simţea şi trăia, adică stările de vibraţie cromatică şi muzicală pe care i le trezea contactul cu natura şi arhitectura. Şi nu comunicate oricum, ci disciplinate de gîndirea sa, de receptarea lor nu numai prin inimă, ci şi prin intelect. Organizarea intelectuală a imaginii, concentrarea viziunii la cîteva elemente definitorii răspundeau
tensiunii interioare cu care simţise şi trăise în prealabil viziunea respectivă.
După alte două expoziţii la Băile Herculane (1944 şi 1945), artistul s-a definit în mod impunător prin expoziţia din octombrie 1946 la Bucureşti, urmată de altele în 1947 şi 1948.
În faza 1938–1948 el obţinea – mai ales în peisajele din ţara şi din Italia – un aer solemn, monumental, datorită unei proiectări concentrate a naturii şi arhitecturii sub un cer uniform, imperturbabil, simbolizînd parcă veşnicia. Formele păstrau o viaţă intensă, căpătau o prezenţă măreaţă, cu intensităţi de foc şi nestemată, uneori aspre, neşlefuite, alteori, dimpotrivă, blînde şi netede. Totdeauna, Mirea a fost solar, apolinic, poet de imnuri şi ode aduse vieţii. Prin contraste, prin intensităţi puternice şi egale, printr-o pastă suculentă şi sclipitoare – tonurile închegau forme substanţiale şi căpătau un spaţiu adînc sugestiv. În perioada 1938–1948 predominau în imaginile sale roşul închis şi strălucitor, albastrurile tari, galbenul – citron, alburile şi griurile. Pînă şi în peisajele evocatoare de ruine istorice, cu turnuri şi ziduri crenelate era ceva solar, viu şi cu atît mai mult în evocările vieţii contemporane.
Încă din expoziţia anului 1940, Mirea tratase în viziunile scoarţelor ţărăneşti şi folosise sugestiile stilizării populare în cîteva privelişti din Vlaşca sa: „Cîmpia Spetezei” şi ,,Poiana de amici”. Lucrările sînt prezente în expoziţia retrospectivă, iar catalogul dă şi el mărturie că – asemeni lui Brâncuşi, lui Luchian, lui Petraşcu, lui Ghiaţă, procedeele artei populare îşi regăseau noi răsunete şi
dezvoltări în arta noastră cultă. În expoziţia din 1956, cu tablouri de format mic, Mirea a dezvoltat această folosire în forme culte a stilizării, a viziunilor geometrizate din arta populară. Seria de copaci parcă desprinşi de pe scoarţele olteneşti transpuneau pictural o viziune inspirată şi de realitate, dar şi de gîndul la procedeele meşterilor din popor—fireşte cu densităţi de pastă şi armonii proprii artistului.
Un alt ciclu, poate chiar o etapă, îl constituie tablourile pictate în anii 1958-1960 la Bucium, frumoasa aşezare din preajma Iaşilor.
Din casa unde Theodor Pallady a pictat an de an, între 1906 şi 1916, acele minunate privelişti ieşene, cu coline unduioase, felurit colorate şi învăluite de ceţuri şi reverberaţii Mirea a pictat şi el.
Fără a reda atmosfera aceia ceţoasă, în culori surdinizate şi cu prelungi răsunete, pictorul mai tînar a adus altfel de interpretări, şi ele pline de adevăr şi poezie. Mirea –în peisajele făcute la Bucium – a valorificat pictural amploarea şi varietatea geometrică a locurilor, jocurile de planuri şi linii sugerate de coline şi drumuri, de arborii şi viile locului. Aici coloritul este ceva mai stins şi mai transparent, dar organizarea imaginilor se menţine tot la mari planuri şi suprafeţe colorate prin contrast, prin valori generatoare de spaţiu. Contururile sînt mai accentuate în ciclul de la Bucium şi deci însăşi geometria structurilor naturii mai evidentă.
Culori nete, fără nuanţări şi tranziţii continuau şi aici, dar acum fără intensităţile de mai înainte. Însuşi caracterul locului impune altfel de forme şi vibraţii cromatice – mai discrete, mai fluide şi cerea o pastă mai puţin densă.
În anii din urmă, reprezentarea a devenit metaforică la Mirea, mai abstractă, fără a se petrece însă în genere o rupere între percepţie şi reprezentare, ca la abstracţioniştii extremişti. Din faza ultimă, cunoscut prin expoziţia de la Bucureşti din anul acesta, expoziţia de la Sibiu aduce tocmai lucrări mai lizibile, mai emoţionante şi pe care se întîmplă că şi noi le-am preferat altora, ce ne-au părut oarecum absconse şi arbitrare, în orice caz de un ermetism discutabil. În retrospectivă apar o serie de pasări cu sclipiri de mozaic, înălţîndu-se în văzduh ori pogorînd jos, apar străzi cu noile construcţii şi mai ales acea lucrare pe care, împreună cu „Silexul” în rozuri, şi unele echivalenţe enesciene am preferat-o din expoziţia bucureşteană. Ne referim la „Sărutul florilor”, minunată esenţă de parfum, muzicalitate şi viziune populare, în care artistul a dus departe de tot cromatismul sau gamele scoarţelor şi însăşi dragostea lui pentru natură, pentru florile prin care poporul şi artiştii adesea şi-au exprimat sentimentele şi năzuinţele. „Sărutul florilor” este o splendidă metaforă picturală, în care se insinuează subtile corespondenţe între poezie, sunet culoare, între natură şi cultură, intre arta populară şi cea cultă.
Expoziţia de la Sibiu are mult din caracterul luminos, solar, înţelept al artei noastre, din lirismul şi intelectualizarea vitalizată a picturii lui Ioan Mirea, artist încă în plină desfăşurare şi de Ia care avem tot dreptul să aşteptăm noi mesaje umaniste.

PETRU COMARNESCU

Anunțuri