~Cezarina Adamescu: „Un martor al lui Hristos: părintele Alois Donea“

Dincolo de conotaţia spirituală aceste rânduri alcătuite sub semnul fast al divinităţii, pledează pentru acea iubire pe care ne-a lăsat-o drept ultim Testament la Cina cea de Taină, Domnul şi Mântuitorul nostru, cea mai sfântă poruncă după care creştinii se pot recunoaşte între ei : “Aceasta este porunca mea : să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.” (Ioan 15,12). Această Iubire se impune  mai mult ca oricând în aceste vremuri încărcate de nouri tulburi care tind să ameninţe şi să înnegureze bolta cerească a sufletului. Şi, dacă mai sunt, din nefericire, destui oameni care resping hrana pentru suflet, făurindu-şi alţi idoli, există persoane care se apropie de Dumnezeu cu spatele, timid, şovăitor, nesigur. E timpul, cred, să-i ajutăm să se întoarcă şi să privească deschis înainte, cu încrederea că odată şi odată îl vor vedea pe Dumnezeu în întreaga Sa splendoare.

De aceea sufletul nostru are, mai mult ca oricând nevoie de un duhovnic. Este o necesitate stringentă, mai importantă  decât aceea de a avea un medic de familie, un avocat, un manager care să-ţi reprezinte interesele.

Duhovnicul este cel care-ţi tratează maladia de suflet. Un suflet bolnav atrage după sine, neîndoios, îmbolnăvirea trupului. Şi aşa cum ne primenim trupeşte, zilnic şi ori de câte ori simţim că ne murdărim, e necesară şi o primenire lăuntrică, o scrutare în sine, pentru a şti de ce maladie spirituală suferim.

În acest sens duhovnicul, directorul spiritual, ne este de cea mai mare trebuinţă. Un om, care in persona Christi, ştie să-ţi dea soluţii la orice problemă spinoasă cu care te confrunţi, într-o criză spirituală, în orice problemă de conştiinţă. El îţi poate trata vanitatea, trufia, orgoliul, dorinţa de  putere, de a poseda, de care suntem stăpâniţi mai toţi oamenii. El îţi pune fără greş diagnosticul şi ştie să-ţi ofere tratamentul cel mai eficace. Fără a afişa o curiozitate impietantă, el va şti să-ţi pătrundă tainele, ascunzişurile, operând cu fineţe, cu blândeţe, dar cât se poate de exact, astfel încât să extirpe răul din rădăcină. Amintindu-ţi mereu că Marele Judecător a venit în lume pentru cel bolnavi şi că Milostivenia Lui e nesfârşită, îţi poate reda încrederea în viaţă şi te poate însănătoşi.

Un asemenea om este, fără doar şi poate, de nepreţuit. Şi dacă ani şi ani îl cauţi cu disperare, odată găsit, trebuie să-l cultivi, să-l cercetezi pentru ca să te cerceteze la rându-i, scrutător, pentru ca duşmanul comun, invizibil şi perfid, păcatul, să nu te amăgească, într-un moment de slăbire a vigilenţei, de neatenţie şi să se strecoare fără voia ta în suflet. Pentru că, odată instalat, păcatul îşi va face cuib şi greu va părăsi locul.

Duhovnicul are darul ochiului pineal, cu ochiul său haric, priveşte în suflete. Ca printr-o sticlă transparentă, el vede şi ştie să citească, să descifreze semnele, primele semne ale unor maladii, dar şi primele semne ale convalescenţei şi însănătoşirii.

Un asemenea om a fost pentru mine părintele franciscan Alois Donea, de fericită amintire, în memoria căruia am scris cartea “Umilinţă şi măreţie”, apărută la Editura Istru, Galaţi, 1998.

Mai trăia pe când eu scriam cu  osârdie cartea şi nici o clipă nu m-am gândit că i-aş punea-o dedica postum.

De câte ori vorbesc sau scriu despre părintele Alois, îmi vine să mă ridic în picioare şi să stau aşa dreaptă, preţ de minute în şir, până-mi amorţesc gleznele. El a fost punctul meu de sprijin pentru o vreme scurtă dar bogată în haruri.

În puţinul răstimp cât am avut privilegiul să beneficiez de îndrumarea sa spirituală, am învăţat atât de multe încât pot spune că m-a învăţat – ca un adevărat şi sfânt apostol al lui Cristos – alfabetul credinţei. De la A, pentru că, atunci când am păşit pragul parohiei unde el a păstorit 12 ani, nu ştiam nici măcar Crezul.

Părintele Alois avea cu adevărat darul citirii în sufletul omului. El mi-a ghicit şovăielile, căutările şi mi-a aşezat în mână o candelă. Pe Sfinţia Sa nu-l puteai păcăli lesne, admiţând cazul neverosimil că te-ai fi dus la biserică pentru a-ţi minţi duhovnicul. Aşa cum nu poţi să-L minţi pe Dumnezeu. Aşa cum nu-ţi poţi amăgi propria conştiinţă pentru că demersul e absurd şi total dăunător pentru suflet.

Şi mai avea un har, pe lângă altele, cu totul şi cu totul aparte : ştia să-ţi smulgă, fără ostentaţie, lejer, până şi cea mai mică taină, pe care tu, iniţial, nu doreai să i-o împărtăşeşti. Când plecai din preajma sa, te trezeai brusc că eşti liber, uşurat, că i-ai spus totul. Îţi ieşea cu sufletul în întâmpinare şi te făcea să-ţi goleşti sacul. Rezultatul : după confesiune pe simţeai ca un prunc, înveşemântat în crisma mântuirii, iar Sfinţia Sa, mai împovărat, puţin mai adus de spate cu fiecare spovadă, având responsabilitatea extraordinară a sufletelor enoriaşilor. Nimic nu-i era indiferent. Cu o artă desăvârşită, cu o răbdare de psiholog şi o blândeţe în glas încurajatoare, dar şi mustrător atunci când era cazul, ştia să asculte. Şi asta era cel mai important pentru că tu simţeai că e cineva care te ascultă. Pentru el fiecare creştin era cel mai important. Te făcea să simţi că pentru el contezi enorm şi asta-ţi dădea curaj. Nu spunea niciodată că nu are timp, chiar dacă treburile parohiei îl asupreau şi nu sufereau amânare. Dar în faţa unei spovezi pentru primenirea şi câştigarea unui suflet lăsa totul deoparte. Pentru o îndrumarea spirituală avea întotdeauna timp berechet, chiar dacă pentru asta trebuia să-şi fure din timpul de odihnă. Dormea după amiaza, fix 20 de minute şi se trezea reconfortat, gata s-o ia din nou de la capăt.  Te simţeai luat de mână ca un copil şi conduss într-un loc unde nici o problemă nu te putea atinge. Astfel, micul tău necaz dispărea dintr-o dată, problema ta devenea problema lui, o împărţea cu tine, egal, dacă nu cumva în proporţie mai mare, uneori o lua cu totul asupra sa, căutând soluţii amiabile la toate necazurile.

Era un om al studiului, al cărţii, al manuscrisului migălit de mână, scria, traducea neobosit din limba latină, italiană, franceză, lucruri folositoare pentru suflete. Odată, pe la începutul convertirii mele, mi-a mărturisit că nu citeşte decât cărţi spirituale. Biografii de sfinţi, cărţi de morală, eseistică, dogmatică. Şi eu m-am uimit atunci peste măsură, cum poate un om să citească numai cărţi bisericeşti şi să nu-l intereseze şi celelalte genuri (eu eram o mare devoratoare de cărţi din aproape toate domeniile). Mi se părea extrem de ciudat. Mai târziu, am înţeles pe deplin ce înseamnă acest lucru şi că el nu mai avea timp şi disponibilitate pentru lucruri nefolositoare sufletului, mergea direct la esenţe.

Îl vedeai zilnic prin curtea bisericii cu nelipsita bască albastră, decolorată, pe care o scotea, afabil, de câteva ori pe minut, de câte ori apărea vreun enoriaş în curte salutându-l el primul, cu simpatie şi respect. Căci dacă parohul te respecta, îţi impunea şi ţie să faci la fel.

Îşi rostea Breviarul latin pe aleiele străjuite de flori multicolore, preocupat, dar deloc absent la ceea ce se petrecea în jurul său. Cred că avea darul rugăciunii cu inima, pentru că  întreaga lui viaţă, simplă în aparenţă, limpede, liniştită, nu era decât o rugăciune continuă, un imn de slavă adus divinităţii şi Maicii Fecioare despre care nu putea să vorbească decât cu glasul sugrumat de emoţie şi cu ochii umezi.

De la Sfinţia Sa am aflat că nu trebuie să trec niciodată grăbită prin faţa altarului unde se află Iisus în tabernacol, fără să-L salut şi chiar dacă într-o zi treceam de 20 de ori prin curtea Bisericii, prin faţa uşii, trebuia să mă închin şi să-L salut pe Isus tot de atâtea ori.

În întreaga sa viaţă a confecţionat din sârmuliţe şi mărgele, zeci de mii de rozarii, răsucite pe deget şi întreţesute cu tot atâtea rugăciuni mentale la fiecare mărgică. Era tatăl rozariilor şi al Taurilor franciscane.

O viaţă exemplară, o adevărată întruchipare a unui alt Francisc, trăind opt secole mai târziu, în sărăcie, simplitate, smerenie şi foarte, foarte multă iubire, aşa cum era şi Seraficul Părinte a cărui carismă a dus-o mai departe.

Am fost cu el şi cu alţi creştini la sfinţirea unei biserici din Comuna Gioseni, prilej cu care l-am cunoscut pe nunţiul papal de atunci, Excelenţa Sa John Bucowski. Pe drum i-am cunoscut o altă latură : cea de om vesel, glumeţ, care a întreţinut atmosfera pe toată durata călătoriei, a cântat, a rostit rugăciuni, a glumit, a avut grijă de toţi. La drumul de întoarcere am vizitat biserica din comuna Nicolae Bălcescu – o izbândă a arhitecturii gotice moderne, cu vitralii de la temelie până-n cupolă, uriaşă, frumoasă. Atunci m-a tras de ureche pentru că am îndrăznit să mă minunez şi să exclam în faţa frumuseţii orbitoare a acestei biserici. N-am înţeles de ce, decât abia mai târziu.

În volumul comemorativ scris de Pr. Iosif Gabor şi Pr. Iosif Simon, editat de “Presa Bună”, Iaşi, în 2001, sub titlul “Necrolog” care cuprinde date biografice despre misionari şi preoţi autohtoni : diecezani şi franciscani, clerici şi fraţi călugări care au lucrat în Moldova pe teritoriul actual al Diecezei de Iaşi, între 1600-2000, deci pe un segment de 400 de ani, citim în dreptul numelui Alois Donea (la pagina 167) :

“S-a născut la Mirceşti, la 20 iulie 1922 şi a intrat în Seminarul din Hălăuceşti în 1936. A urmat cursurile seminariale concomitent cu cele de stat şi a luat bacalaureatul în 1944. A făcut noviciatul la Săbăoani, după care a depus profesiunea simplă la 29 octombrie 1946, iar cea solemnă la 3 iulie 1952. A făcut studiile filozofice şi teologice la Luizi-Călugăra şi le-a completat la Alba Iulia. Între timp a fost arestat şi a executat doi ani de închisoare. După eliberare, a terminat studiile la Alba-Iulia şi a fost hirotonit preot la 26 octombrie 1952 la Alba Iulia, făcând parte din prima promoţie de după instaurarea regimului comunist. A activat ca vicar la catedrala din Bucureşti (1 decembrie 1952—1 august 1953), la Hălăuceşti (1 august 1953-1 iulie 1955), Săbăoani (1 iulie 1955-15 octombrie 1955), Galaţi (15 octombrie 1955-1 deceembrie 1956), Hălăuceşti (1 decembrie 1956-1 octombrie 1957), Huşi (1 octombrie 1957-1 ianuarie 1961); apoi a fost paroh la Fărcăşeni (1 ianuarie 1961-1 mai 1975), spiritual la Institutul Teologic Iaşi (1 mai 1975-1979), paroh la Galaţi (1979-1992), spiritual la Seminarul franciscan din Roman (1991-1992), iar din 1992 a fost duhovnic la Catedrala din Bucureşti. A fost înmormântat la Mirceşti, satul său natal.”

Dincolo de aceste informaţii succinte se ascunde o viaţă de om care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu în exclusivitate. Scriam în 1998, în eseul “Marea călătorie a părintelui Alois” – din volumul “Umilinţă şi măreţie” :

“Se zice că omul sfinţeşte locul. Şi pe unde trecea, părintele sfinţea locurile. Renova biserici, punea umărul său vânjos de ţăran la greu, făcând de toate. Uneori, era văzut la ora cinci dimineaţa, cu mătura-n mână, prin faţa bisericii măturând strada Domnească. Căra cu roaba ciment, moluz, nisip, cărămizi, la fel ca Părintele Francisc la Biserica San Damiano pe care a restaurat-o. Restaura  şi părintele Alois statui, monumente, capele, monumente şi cruci. Dar mai ales restaura suflete.

Cu ce gânduri va fi început Sfinţia Sa, această ultimă călătorie? (Se ştie că părintele a murit în trenul care se întorcea de la  Roman la Bucureşti, în ziua de 4 august 1998 şi a fost găsit trei zile mai târziu, cu rozariul în mâini, în triajul Gării de la Filaret).

O călătoie care s-a transformat pentru Sfinţia Sa în Marea Călătorie. Poate că nu aşa şi-o fi imaginat acastă plecare. Acest ultim drum, poate că l-a dorit petrecut de altcineva. Însă, pentru un preot, orice om, chiar şi cel necunoscut, devine cineva de aproape. Omul de lângă el devine fratele lui chiar dacă nu ştie nimic despre dânsul. Preoţii sunt ai tuturor şi fiecare enoriaş se poate considera în chip deosebit, al său. Aşadar, însoţitorii săi au fost fraţii întru credinţă, fiii Aceluiaşi Tată, al Aceleiaşi Blânde Măicuţe. Poate, pe rând, fraţii aceştia necunoscuţi, au coborât, fiecare la destinaţie, neatenţi, nepăsători, fără să arunce măcar o privire asupra bătrânului de la geam care aţipise puţin, părăsind pentru totdeauna destinaţia noastră vremelnică de “călători pe cale”. Singur Părintele poate avea să se îndrepte spre Staţia Ultimă, Suprema Destinaţie la care cu toţii ajungem, azi, mâine, poimâine, dar nici măcar cu un minut întârziere, ci exact aţşa cum ne este înscris în cartea fiecăruia. Cartea noastră tipărută sub semnul fast al divinităţii.

“Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine” – spunea Sfântul Augustin. Inima ostenită a Părintelui Alois, este acum liniştită, cât se poate de liniştită pentru că se odihneşte în Domnul.  Steaua sa fizică s-a prăbuşit, în timp ce steaua sa metafizică s-a înălţat către Tatăl într-un crug de lumină.

Nu dorea să devină sfânt. Dorea, după propria spusă, “numai să se mântuie”. După ce trăise în simplitate şi umilinţă după idealul franciscan, cu inima dezlipită de bunurile acestei lumi sortite ruginei şi moliilor, adunându-şi comori, movile de comori în ceruri, mii de mărgăritare, tot atâtea suflete întoarse de la pieire, de la moarte sigură.

Dacă ar trebui să-l numim într-un fel,  nici un nume nu i s-ar potrivi mai bine decât “Cititorul în suflete”, pentru că ştia să desluşească tainiţele adânci, neexplorate de nici un ochi indiscret, şi poate, nici de creştinul însuşi care-i aşeza în palmele uriaşe şi aspre, sufletul, cerându-i sprijin spiritual. Sau, mai plastic, “Zidul Plângerii”.

Despre Părintele Alois, care a fost al nostru, al tuturor, am fi putut spune fiecare : “Mi-a murit Părintele Alois”. Dar această frază, atât de intimă şi sfâşietoare în adevărul său, nu reflectă pe deplin realitatea. Pentru că Părintele Alois, dezgolit de tainele cele lumeşti s-a “mutat la Tatăl” ajungând, în sfârşit, la ţinta călătoriei sale, parcurgând într-o “trecere fără trepte” toate vămile văzduhului, cu ochii larg deschişi spre a-L privi pe Acela şi pe Aceea pe care i-a adorat toată viaţa, cu fervoare, cu umilinţă şi măreţie.

Fără doar şi poate că acolo se va întâlni cu Seraficul Părinte Francisc, desculţi amândoi, ca pe Via Appia,

Fratele Francisc, Sărăcuţul din Assisi, a cărui carismă s-a străduit din răsputeri s-o reînvie, s-o facă viabilă după acele decenii lungi de întuneric.

Să nu fim trişti. Şi mai ales, să nu bocim ca după mort. De ce să-l căutăm pe cel viu între cei morţi? Părintele s-a mutat acum la Tatăl şi cu ochiul său blând, dar vigilent, ne veghează. Să fim mândri că am avut un asemenea duhovnic, un asemenea profesor emerit întru cele sfinte şi să-i continuăm opera pe care aici, a început-o prin noi, cele câteva persoane, “nebune întru Francisc”, “nebune întru Cristos”, scandal pentru cei din jur care, chiar dacă s-ar strădui, n-ar înţelege cum e să te lepezi de bunăvoie de casă, de serviciu, de prieteni, de rude, să te umileşti, să cerşeşti pentru alţii, să te faci sărac ca să-i intri în graţie unui alt Sărăcuţ înnebunit în Cristos, Francisc, Crainicul Marelui Rege.

Magia glasului său cunoscut, astăzi absent, ne atrage în liniştea bisericii.

“Iubiţi fraţi şi surori în Cristos” – parcă auzim vocea Părintelui şi această formulă ne apropie, ne simţim uniţi în rugăciune, în adoraţie, în durere ca şi în iubire, aşa cum ne-a dorit.

O colectivitate atât de diversă mânată de acelaşi Dor şi aceeaşi Iubire către Mâtuitor; şi în clipa aceea ne descoperim afinităţi elective. Ne leagă aceeaşi iubire : Cristos. Aceeaşi Mamă : Maria. Acelaşi frate : Francisc. Şi iată : acelaşi Părinte duhovnic şi mijlocitor : Alois. Să-l îmbrăţişăm în gând pentru tot ce-a făcut pentru noi, pentru că ne-a renăscut la viaţa cea veşnică.

Un om care ne-a îngrijit temeinic, cu răbdare, maladia de suflet.

Pace Sfinţiei Tale, Părinte Alois! Pace şi Bine! Pace e bene!

Pregăteşte-ne, acolo, un loc de odihnă. Adună-ne în familia franciscană, atunci când va fi să călătorim spre ceruri. Netezeşte-ne aerul pentru ca zborul să ne fie lin şi drept. Vei rămâne pururi în memoria noastră, atât timp cât vom exista. Şi iartă-ne, dacă vreodată n-am fost vrednici, aşa cum ne-ai dorit. Fiecare face lumină cât poate. În forma noastră de viaţă, familia franciscană, înrolată voluntar în armata Iubirii, rămâne dornică de a pune în aplicare idealul de viaţă al Seraficului Părinte, spre slava lui Dumnezeu şi, spre fericita Sfinţiei  Tale amintire.”

Ilustrul scriitor Apostol Gurău, în cartea sa “Agent TFP : Omul nopţii”, apărută la Editura LOGOS, în 1997 îi face un portret Părintelui Alois în proza “Castitas” (pp.76-90).

“Villa Mon Caprice” e o construcţie stranie din două corpuri unite, cu parter şi etaj, cu trei turnuleţe gotice, pe sub care poţi trece în  curte printr-o poartă ; avusese cândva un grilaj de fier şi un sistem complicat de închidere-deschidere.(…) Cu o obstinaţie bizară, motivată doar de mirările din copilărie, voiam să aflu amănunte despre vilă. Aşa l-am cunoscut pe parohul Alois, din ordinul franciscan al minorilor conventuali. Parohul se plimba meditativ prin curtea bisericii, printre straturile cu flori, în preajma statuii Sfântului Francisc de Assisi, ridicată în 1927 : “O, Sf. Francisc, fiii tăi din Moldova, împreună cu terţiarii, s-au unit la ridicarea etc.etc” “Dumnezeul meu şi a toate…Eu sunt trimisul marelui rege!”

Alois e un sexagenar falnic, îmbrăcat în veşminte pure ca neaua, cusute cu iscusinţă, are ochi albaştri, faţa roşcovană şi buza de sus cărnoasă. De la distanţă, gesturile lui par studiate, de aproape, îi vezi capul rotund sub un basc cu calota mare, privirea ageră, expresia aşteptării, şi-i auzi graiul din Moldova de mijloc. Vorbind cu el, părintele pare lipsit de imaginaţie, are însă grija faptelor particulare, semnul sigur al bunului simţ. Nu se conduce după idei generale, nu-i nici un risc să-l taxez de visător. Faptul că-i un bărbat atât de robust mă încurajează. Prea multe informaţii despre vilă şi locuitorii săi nu aflu de la el, pur şi simplu nu ştie. Îmi arată în schimb biserica şi orga. Într-o nişă, aproape de altar, mă incită să citesc un epitaf scris în latina clasică. Este al parohului Pietro Buono. Lectura mea este însoţită de traducerea lui şoptită : “Aici zac rămăşiţele mutate, ale preacucerinicului părinte, magistru din ordinul minorilor conventuali, Daniels Pietro Buono.  Administrator al acestei biserici parohiale timp de mai mulţi ani, a reclădit casa, şcoala şi biserica, îndurând multe necazuri şi neajunsuri pentru aducerea călugăriţelor de la Hălăuceşti, a fost vicar al diocezei de Iaşi, plin de merite şi zile, plăcut lui Dumnezeu şi confraţilor oameni. A încheiat ultima zi aici, la 25 august 1915. In memoria aeterna erit iustus!”(…)

La despărţire, ţin minte, am mai aruncat o privire prin uşa deschisă a lăcaşului, îi radiografiam, îi tomografiam fundamentul, acolo, unde zac un pergament şi o luminiscentă ipoteză…(TFP)”

Printre sutele sau poate miile de fii şi fiice spirituale ale Părintelui Alois, îmi place să cred că mă număr şi eu, amintindu-mi mereu de Sfinţia Sa, ca de un maestru de suflet, un perfect duhovnic, un frate, un tată, un prieten, o imensă şi blândă Lumină.
4 august 2008

CEZARINA ADAMESCU