NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Vasile Plăvan – Pagini uitate, re-editate de Mariana Gurza Februarie 17, 2007

UN CONDEI CARE NU MERITA UITAT : VASILE PLAVAN

Astazi am primit cartea unchiului meu , Vasile Plavan , xerosata de Dan Ciobanu.

O dorinta mai veche de a o re-edita, si a-l re-aduce, alaturi de neamul sau, alaturi de taranul roman, pe care i-a iubit atat de mult.

Marturii vii din acei ani, fiind direct implicat.Este foarte greu sa scrii despre cei care au aceeasi radacina…Cand voi culege tot materialul imi doresc ca acea carte re-edita sa strabata Moldova, Bucovina, toata suflarea romaneasca.Mi-as dori sa o pot darui “taranului roman”, fata de care unchiul meu a avut un deosebit respect.

Cartea are 83 pagini, cuprinde : -Nota autorului ; Boabe de lacrimi ; Doua lumi ; Per aspera… ; Valea Moldovitei ; Dionisie Mitrofanovici ; Clipe inaltatoare ; A murit arcasul ; Lupta de la “Caine-Cret”

MARIANA GURZA
____________________________________

VASILE PLÂVAN -(24.11.1889-23.01.1939) gazetar şi publicist bucovinean

Vasile Plăvan s-a născut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani instăriţi. Învaţă primele 4 clase primare la şcoala din satul natal, apoi urmează cursul secundar la Liceul nr.3 de statdin Cernăuţi, si după obţinerea bacalaureatului în 1910, se inscrie la Facultatea de Drept.

Rodul educaţiei primite în şcoală si lecturile au contribuit la plâmădirea celui mai pur ideal care îi anima pe românii de pretutindeni în preajma primului război mondial.Evenimentele l-au determinat să treacă graniţa în anul 1914 în Vechiul Regat.Fiind nevoit sa se intreţină singur, devine slujbaş la căile ferate.Anul 1916 îl surprinde ca elev al Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. Ca sublocotenent de rezervă, făcând parte din regimentele10 Vânători, apoi 2 Alba Iulia, participă la războiul pentru intregirea neamului, fiind decorat cu medalia „Regele Ferdinand I”, ordinul „Coroana României”, „Crucea comemorativă de război” etc. A făcut parte până la moarte din Asociaţia voluntarilor bucovineni.

La 1 decembrie 1921 intră în gazetărie, îţi ia licenţa în drept la Cernăuţi în anul 1923, iar in 1924 se casătoreşte, avându-l ca naş pe profesorul Ion Nistor.

In perioada 1926-1939, Vasile Plăvan este redactor şi redactor-şef la cotidianul „Glasul Bucovinei” din Cernăuţi.

In aceeasi perioada interbelică, Vasile Plăvan, a mai fost avocat la Casa de Asigurări Sociale şi la sucursala Băncii Naţionale din Cernăuţi, membru Baroului Avocaţilor din Bucovina, profesor de legislaţie la Cursul profesional pentru ucenici, redactor la ziarul „Voluntarul bucovinean”.

Participa in anul 1934 la manifestările de sărbătoare a Mănăstirii Putna.

A fost fondator al breslei şi Sindicatului ziariştilor din Bucovina.Ca publicist a scris numeroase articole de-a lungul anilor şi în „Calendarul „Glasul Bucovinei”, referindu-se mai ales la viaţa ţăranilor, la reforma agrară, la împroprietăriri, la meserii şi comerţ. În placheta intitulată „Boabe de lacrimi”, întâlnim pagini autobiografici şi amintiri ale vremurilor de bejenie din primul război mondial, precum şi ale vieţii româneşti din Bucovina dinainte şi după Marea Unire.

Limba frumoasa şi stilul curat dovedesc o deosebita înclinaţie şi îndemânare a condeiului său.

Vasile Plâvan a murit la vârsa de 49 de ani, în 23 ianuarie 1939, în urma unei grele suferinţe care a durat 8 ani. A fost inmormântat in Cernăuţi, si astăzi are o cruce la capătâi.

____________________________________________________________________

Am staruit pentru întărirea elementului de bastină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă necrupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistuieşte puterile omului mai mult decat alte îndeletniciri.
Cernăuţi, Noiembrie, 1936
Autorul

____________________________________________________________________

Capitol din cartea BOABE DE LACRIMI” de VASILE PLĂVAN aparuta la Cernăuţi in 1936

A MURIT ARCASUL

Arcaşul Dumitru Străchinaru s-a dus dintre noi, punând capăt strădaniei şi preocupărilor sale de îmbunătăţire a traiului ţăranilor noştri. I-a părăsit pe arcaşii bucovineni, după o viaţă de 29 de primăveri, viaţă zbuciumată şi trudită de clocotul gândurilor care se cereau înfăptuite spre mulţumirea tuturor băştinaşilor. Tânărul acesta modest, neatins de porniri şi dorinţi meschine, ,mai mult tăcut, dar dârz în statornicia ideei sale, a lucrat neîntrerupt – ziua şi noaptea, vara şi iarna – la reînvierea şi organizarea arcaşilor din satele Bucovinei. Sforţările sale de ani de zile au dat roade frumoase şi în sinea sa Străchinaru a simţit o mulţimire în ziua de 8 iunie 1935, la serbările restauraţiei, când i-a văzut pe arcaşii bucovineni defilând în cămăşi albe ca ghiocul. Cu îngăduirea stăpânirii el i-a dus atunci pe arcaşi la Bucureşti.

Moartea arcaşului acestuia cinstit vrednic a trezit un răsunet dureros şi adânc în satele din munţii şi şesul Bucovinei. La ştirea morţii acestui tânăr iubitor al datinilor străbune, buciumele munţilor care năvalnic sunară de bucurie în Bucureşti la serbările restauraţiei, au prins a suna prelung şi tătăgănat, de jale şi amar.

Viaţa de student Dumitru Străchinaru şi-a petrecut-o în societatea studenţiască . „Dacia”, sub steagul căreia a lucrat până ce , luându-şi licenţa în drept, a intrat în rândurile avocaţilor. Purtând în trupul său svelt o boală de urmările căreia însuşi poate nu şi-a dat seama, Străchinaru a avut puţin ca să-şi poată îngriji de sănătate. Nu l-au sinchisit dealtfel mijloacele cele de trai ; numai prietenii săi ştiau cum trăia şi fără pretenţii, frământat de problemele de interes general. În meseria de avocat Străchinaru a văzut cât de greu o duc avocaţii români tineri, când luptă cu un noian de neajunsuri. Împreună cu cărturarii români tineri rămaşi la margine de drum, răposatul se legase cu jurământ de român curat şi cinstit să pue umărul la înlăturarea acestor neajunsuri. Era însetat de dreptate pentru cărturarii români şi tineri, cinstiţi şi vrednici, cum sunt însetaţi şi camarazii săi. Soarta are sub haina sa tâlcuri, pe care mintea omenească nu-i harnică să le cuprindă. De ce oare s-a sfârşit aşa de curând veleatul acestui tânar, tăcut la muncă pe ogorul naţiunii şi întării Statutului, sfios în societate, dar mândru în năzuinţele sale de apărare a cinstei împotriva profitorilor şi jăfuitorilor avutului public ? Pe Dumitru Străchinaru îl plâng „ Dacienii”, îl plânge studenţimea care veghiază, îl plâng arcaşii din satele Bucovinei. Iată în ce versuri l-au jăluit „ Dacienii” în anunţurile mortuare:

Bate vântul peste ape

Timpul trece greu,

Noi mereu te plângem, frate,

Iar tu dormi mereu.

Anunțuri