NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Luchian Deaconu: „O viaţă dăruită libertăţii” Mai 7, 2007

ROMĂNI ÎN «LEGIUNEA STRĂINĂ»

*Eroul caporal aviator IOAN N. ROMANESCU

(1895 – 1918)

(SCENARIU PENTRU UN DOCUMENTAR ISTORIC)

Incursiunea noastrà în istorie porneste din una dintre provinciile Europei care generat de-a lungul veacurilor mai multe conflicte militare. Este o zonà în care întîlnesi la tot pasul cimitire militare, osuare, monumente, plàci memoriale, rànile unor ràzboaie nimicitoare care au

curmat viata a milioane si milioane de oameni.

Aceste amprente ale memoriei veacurilor trecute care ne vorbesc de cumplitele tragedii pe care le-au provocat omenirii conflictele militare transmit cetàtenilor Europei de azi un mesaj de cooperare, ca unicà solutie de existentà.

Pentru cà nimic nu poate fi mai convingàtor pentru a întelege distrugerile si grozàviile ràzboaielor decît sutele de mii de cruci de un alb imaculat care stràjuiesc drumurile Alsaciei si Lorenei. Decît Verdunul, deopotrivà simbolul mondial al rezistentei si sacrificiului în fata invadatorilor, dar si simbolul groazei, al urii si înversunàrii, al infernului de nedescris si de neexprimat al vietii în transee prelungità ani de zile, al fricii de omniprezenta mortii, locul unic de pe pàmînt unde, dupà lupte crîncene si bombardamente nimicitoare care au durat 300 de zile, din 21 februarie pînà la sfîrsitul lui decembrie 1916, au fost ucisi si ràniti 378.777 de francezi si 330.000 de germani. Doar enuntarea acestor date, peste 700.000 de morti si ràniti, într-un loc si într-o singurà bàtàlie, îngrozeste. Numai Osuarul din Duomont reuneste în acelasi loc de odihnà vesnicà ràmàsitele neidentificate ale celor 130.000 de soldati francezi si germani care au fost culesi de pe cîmpul de luptà în urma groaznicelor bàtàlii din timpul primului ràzboi mondial.

Sute de cimitire militare nationale, de osuare, monumente, statui, plàci memoriale marcheazà jertfa si sacrificul uman al francezilor si al aliatilor, britanici, americani, rusi si de alte nationalitàti, al zecilor de mii de voluntari de pretutindeni care s-au înrolat în Legiunea stràinà si au venit sà apere Franta, simbolul libertàtii în anii 1914-1918.

Spre aceste locuri de legendà ne-au fost purtati pasii de un Raport al Ministerului de Ràzboi francez din anul 1922 din care aflàm: « La 1 noiembrie avionul sàu a fost lovit în plin de un obuz si a càzut în flàcàri. La 11 noiembrie a fost gàsit aparatul sàu carbonizat iar lîngà el mormîntul unui caporal pilot care nu purta nici un nume. Sunt toate motivele sà credem cà este mormîntul caporalului Romanescu. Mormîntul se gàseste în partea de sud, lîngà drumul ce leagà Attigny de le Roche ».

Ràmàsitele pàmîntesti ale eroului român au fost reînumate, în februarie 1921, în Cimitirul national militar din Rethel, locul unde am gàsit mormîntul cu numàrul 1645, stràjuit de o cruce pe care e scris : « Jean N Romanesco. Caporal aviateur. Mort pour la France».

Emotia si bucuria noastrà au fost sporite de descoperirea, în acelasi cimitir, a celui de al doilea mormînt românesc, confirmat de precizarea de pe cruce,« soldat romain », cel al soldatului Mànescu Jean, dar si ale altor soldati a càror origine este, foarte probabil, tot româneascà : Bera Constantin, Dimitru Blastai, Stana Illy, Poperu Georges, Violet Marcel.

Noile informatii ne-au dus cu gîndul spre “Legiunea stràinà”, armata despre care multi istorici militari afirmà cà este cea mai profesionistà si mai decoratà din lume, un subiect cu aurà de legendà.

De-a lungul a peste 175 de ani, începînd din 1831, cînd a fost creatà de regele Frantei, Ludovic Filip, « Legiunea stràinà » a demonstrat în zeci de bàtàlii, începînd cu Algeria, Spania, Crimeea, Italia, la Camerone în Mexic, continuînd cu ràzboiul franco-prusac, cu primul si al doilea ràzboi mondial, si pînà la conflictele recente, calitatile de exceptie ale ostasilor sài : curaj, rezistentà, vitejie, eroism, abnegatie, disciplinà, solidaritate, jertfà si sacrificiu. Datorità meritelor “Legiunii stràine” si calitàtilor ostasilor sài, zecile de natiuni din rîndul càrora s-au înrolat soldatii care au devenit « fiii Frantei nu prin sîngele primit ci prin sîngele vàrsat », considerà ca un titlu de mîndrie nationalà faptele de arme ale bravilor legionari.

Toate acestea ne-au convins sà abordàm o temà care nu a fost încà cercetatà: Românii si “Legiunea stràinà”. Chiar si un simplu tabel al conationalilor care au fàcut parte din « Legiune » este greu de realizat, în conditiile în care din 1831 pînà în 1961 peste 1500 de români au fost soldati ai acestei armate de elità, iar în 2003, tara noastrà a ocupat locul doi, dupà Franta, cu 138 de candidati la înrolare.

Si, cum cea mai sigurà cale pentru a descoperi contributia româneascà la istoria specialà si glorioasà a « Legiunii stràine » este aceea de a-i cunoaste pe admirabilii sài ostasi, viata, faptele de vitejie si jertfa lor, ne-am propus, plecînd de la informatiile din raportul amintit, sà pornim de la primul ràzboi mondial si de la ostasii români care si-au dat viata pentru libertatea Frantei.

In momentul cînd a izbucnit ràzboiul, Legiunea stràinà se afla în misiune în Maroc. O traditie, totdeauna în vigoare, s-a pus atunci în aplicare: cînd Franta este în ràzboi, sunt întrebati legionarii originari din tàrile beligerante dacà doresc sau nu sà lupte contra concetàtenilor lor. Legionarii de origine germanà au hotàrît sà apere posesiunile franceze din Maroc. Ceilalti voluntari, mult mai numerosi decît în 1870, au venit în ajutorul Frantei. S-au constituit cinci regimente de mars, dar datorità pierderilor mari suferite încà din timpul primelor bàtàlii, efectivele au fost reunite în unul singur la 11 noiembrie 1915, în renumitul Regiment de mars al Legiunii stràine.

Statisticile spun cà peste 42.000 de soldati ai Legiunii au luptat pe frontul francez. Mai mult de 6000 de ostasi ai acestei armate au devenit eroi ai Frantei în confruntàrile din anii 1914-1918. Regimentul de Mars al Legiunii stràine a fost unitatea care a primit cele mai multe ordine si medalii, alàturi de Regimentrul de infanterie colonialà din Maroc.

Cercetînd repertoriul site-ului “Memoire des hommes”, realizat de Ministerul Apàràrii al Frantei, care cuprinde peste 1.300.000 de militari càrora li s-a conferit mentiunea “Mort pour la France”, am gàsit, numai la arma aviatie, cinci piloti români: sublocotenentul August Vasilescu, din Galati, caporalii Pappia Ariste, din Mehedinti, Ioan N Romanescu din Craiova, Radu Beller si Alexandru Danielescu.

Ne-am oprit asupra lui Ioan N Romanescu, un tînàr student craiovean càruia destinul nu i-a dàruit decît 23 de ani de viatà pentru a-si împlini dorintele si idealurile, pentru a-si manifesta inteligenta si talentul.

De ce ne-am oprit asupra acestei personalitàti?

Pentru cà este craiovean.

Pentru cà putinii ani de viatà si destinul lui tragic au în timp ecouri si reverberatii profunde, iar venerarea eroilor care au crezut pînà la sacrificul de sine în oameni, în libertate, în fraternitate, în triumful acestor idealuri, personalitàti peste a càror amintire s-a asezat adeseori uitarea, poate îndepàrta îndoieli ce bîntuie prezentul, poate reaprinde sperantele adormite.

Si, pentru cà viata si jertfa eroului nostru unesc peste timp, prin izvoarele unui curcubeu imaginar România de tara unde s-a nàscut, Belgia, si de cea care l-a adoptat, Franta, de Europa unità si pasnicà de astàzi.

Pelicula îsi propune, prin imagini din Belgia, Franta si România, prin fotografii si documente de epocà sà reconstituie un destin exemplar al generatiei primului ràzboi mondial. Profilul unui viteaz a càrui scurtà viatà a fost marcatà decisiv de douà directii fundamentale ale evolutiei omenirii: de primele experiente de zbor, de începuturile aviatiei, si de forta si intensitatea acelui sentiment patriotic si national care a fàcut, prin dimensiunile extraordinare ale jertfei plàtite pentru libertate si unitate, din generatia anului 1916, generatia care a desenat cu sîngele a milioane de victime o nouà hartà a Europei.

Sà-l însotim, cu ajutorul imaginilor, al fotografiilor si documentelor pe « copilul viteaz » al României, cum l-a numit savantul Nicolae Iorga, pe drumurile vietii, de-a lungul si de-a latul Europei.

« Scumpul meu Ionel – scrie mama eroului – s-a nàscut la Liège, în Belgia, la 14 aprilie 1895, ora 9,20 dimineata. S-a nàscut cu o sensibilitate excesivà. Ochii lui albastrii, cu genele lungi, figura lui delicatà, cu ochi adînci si sclipitori, surîsul atît de bun, de discret si inteligent – statura lui mlàdioasà – inima lui bunà care se apleca cu blîndete spre omul din popor – cu multiplele lui însusiri pàrea sortit sà fie fericit, viata sà-i fie usoarà . Avea 5 ani, cînd m-am întors la Craiova. La întrebarea pe care i-am adresat-o : « Unde vrei sà tràiesti, la Liège sau aici ? », a ràspuns : « Aici, pentru cà aici sunt obiecte de portelan frumoase si covoare frumoase ».

Calendarul ziarului “Curierul Olteniei” pe anul 1897 precizeazà cà « în acest an, Romanescu si-a luat un concediu parlamentar pentru “terminarea studiilor de drept” la Liege în Belgia. Sunt anii cînd Lucia Romanescu i-a náscut la Liege si Paris pe Ion, Marcel, Alexandru, Radu, Nicolae si Maria. »

Universul casei pàrintesti îl aseazà pe Ioan N Romanescu pe filonul de simtire si tràire al înaintasilor, alàturi de pandurul Ionità, ràpus la Dràgàsani în 1821, de Petrache si Costache, participanti activi la revolutia de la 1848, de generalul Stefan Fàlcoianu, seful statului major al armatei române în 1877-1878. Totodatà, cercul select al deputatului si primarului N. P. Romanescu l-a apropiat de mari personalitàti ale literaturii si artei, de Regina Elisabeta, de Elena Vàcàrescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Alexandru Macedonski.

A pàstrat în comoara amintirilor parfumul serilor « de acasà » mîngîiate de muzicà si poezie, frumusetea dezbaterilor despre literaturà si artà, sfintenia aniversàrilor si duiosia sàrbàtorilor. Casa pàrinteascà, bijuterie de arhitecturà, saloanele bogat decorate si mobilate cu piese stil Ludovic XIV, XV, XVI, cu sobe, vitralii si luminatoare ce degajau elegantà si monumentalitate, creind o atmosfera de liniste si ospitalitate, l-a însotit pînà în ultimele clipe ale vietii.

De pe frontul francez, la 15 septembrie 1918, le scria pàrintilor, care se refugiaserà în Norvegia dupà ce o mare parte a României fusese invadatà de trupe germane si austro-ungare : « De multe ori mà gîndesc la voi, la tine, la mama, la fratii cei mici. Iti aduci aminte de pomul de Cràciun, la Craiova. Eram toti pe lîngà voi si noi jucam piesa de teatru. Ce frumos era ! Aceste timpuri vor reveni, fii sigur…Pentru acest viitor, pentru serile linistite în jurul focului de iarnà si a bràdutilor de Cràciun, ne batem noi acum. Fie si numai amintirea acelor lucruri risipeste orice îndoialà în privinta utilitàtii sacrificiului. Cei dragi, de acasà, nu trebuie sà se îndoiascà de aceasta…La ce ar servi sà ne expunem viata, dacà nimic nu s-ar schimba în bine dupà aceea ? O sà ne revedem curînd, cu totii, în jurul pomului de Cràciun.»

Avea tot ce îsi putea dori pentru a duce o viatà fàrà griji, dar copilària, adolescenta si tineretea lui nu sunt lipsite de griji, de preocupàri, de càutàri.

« Era – îsi aminteste mama sa – un spirit cercetàtor, întreprinzàtor, càuta sà descopere ceea ce cu putinà stàruintà ar fi putut gàsi în càrti. Vorbind odatà despre inventiile lui privitoare la aeroplane, generalul Coandà – viitor prim-ministru – i-a spus : « Mon enfant, vous perdez votre temp à chercher ce qui est dèja inventé ».

Copilul Romanescu a exclus din preocupàrile sale timpul pe care cei de vîrsta lui îl acordau jocului, povestilor, distractiilor si plimbàrilor. A iubit cu patimà stiinta, îndeosebi mecanica. Era pasionat de masini, de motociclete, de avioane si era înzestrat cu un talent tehnic iesit din comun.

Realizàrile sale tehnice au o singurà directie, fiind inspirate de cuceririle spectaculoase ale aviatiei din primele decenii ale secolului al XX-lea. Elevul Ioan Romanescu concepe si realizeazà aparate de zbor în deceniile în care « Istoria aviatiei », atunci cînd îi enumerà pe primii constructori de aeroplane, face precizarea cà: «nu trebuie sà uitàm numele celor care au fàcut mari progrese în aviatie cu ajutorul planorului : germanul Lilienthal, scotianul Pilcher, americanii Montgomery si Maloney, francezii Ferber, Charles si Gabriel Voisin. »

Cercetàrile pe care le-am întreprins ne-au ajutat sà descoperim mai multe documente, fotografii, scrisori si màrturii care ne permit sà completàm lista pionierilor aviatiei cu un nou nume românesc, cu cel al lui Ioan N Romanescu.

Tràind multi ani în Belgia si Franta, Romanescu era, la venirea în România, folosind un termen care este astàzi la modà, un fan al planorismului si aviatiei. Màrturiile documentare aratà cà adolescentul Ionel Romanescu si-a consacrat tot timpul constructiei de planoare. « Din Paris – scria unul din fratii lui, Marcel – îi sosiserà primele tratate de aviatie. Studiase cercetàrile lui Marey care-i întàriserà convingerea cà va putea sà zboare». Colegii de la Institutul « Javait », de la Scoala de bàieti nr. 3 « Ion Heliade Ràdulescu » si de la Liceul « Carol I », scolile unde a studiat, îsi aminteau cà foile caietelor lui erau pline de pàsàri fantastice.

Si, în timp ce pàrintii urmàreau cu teamà experientele de zbor ale fiului pe care colegii îl strigau « soferul aerului », spiritul iscoditor si dorinta puternicà a adolescentului devin vointà si dorintà. Vroia sà construiascà, dorea sà zboare cu aparate realizate cu mîinile sale.

« Era în el atîta dragoste de mai bine – spune Marcel -, încît si-ar fi dat toate puterile, tot sufletul, ca sà dàruiascà ceva nou stiintei». Isi amenajase în podul casei un mic atelier în care, din stinghii date la rindea si din cîteva mosoare de sîrmà si bucàti de tablà tàiate si gàurite cu unelte primitive, a alcàtuit coada si aripile unui biplan. A abandonat primul proiect si a început sà construiascà un monoplan pe care l-a botezat nr. 2. Dupà multà trudà si transformàri succesive, realizeazà în 1910, la doar 15 ani, un biplan pe patine cu care, tras cu o funie de doi colegi de scoalà, s-a ridicat la înàltimea de 70 cm pe hipodromul din Parcul Bibescu.

In vacantele de varà, la statiunea Movilà de pe tàrmul màrii, devenità ulterior Carmen Sylva si apoi Eforie Sud, si-a luat zborul de pe malul stîncos spre plajà cu un planor mic, de o simplitate rarà, pe care îl demonta în 15 minute si îl transporta în sacul de voiaj.

Asadar, în vara anului 1911, Ioan N Romanescu a realizat primul zbor cu planorul pe tàrmul românesc al Màrii Negre.

Aceste realizàri tehnice au fost rodul creatiei si pasiunii unui adolescent care desi nu avea o pregàtire tehnicà specialà era înzestrat cu un talent nativ si cu o vointà pe care n-a putut s-o opreascà nici pàrintii, nici dascàlii si nici teama de frecventele accidente cauzate de zborul cu planorul si aeroplanul .

Pentru a-i înfrîna firea mult prea independentà si pentru a-l îndepàrta de pasiunea primejdioasà pentru zborul cu planorul, pàrintii l-au transferat la Liceul internat « Costache Negruzii » de la Iasi, în celàlalt capàt al tàrii. Dar speranta lor ca prin aceastà pedeapsà sà-l despartà de planor nu s-a împlinit. Dupà doar cîteva luni de la sosirea la Iasi, în aprilie 1912, Ionel Romanescu si-a luat zborul cu biplanul pe care îl construise, ajutat de noii colegi, în atelierele liceului.

Implinise 17 ani cînd primul planor realizat la Iasi si zborul cu el au fost recunoscute oficial, la 12 octombrie 1912, de revista parizianà «La Revue Aérienne». «Am primit scrisoarea dumneavoastrà ca si interesantele fotografii care o însotesc. Sunteti, fàrà îndoialà, – se preciza în adresà – cel mai tînàr constructor de planoare. Ne face plàcere sà publicàm, în unul din numerele noastre viitoare, documentele pe care ati binevoit sà ni le trimiteti. Primiti, domnule, asigurarea sentimentelor noastre de deplin devotament. Pentru director, semnat M. Noyer. »

Asadar, « La Revue Aerienne » i-a atribuit în 1912 lui Ioan N Romanescu calficativul de “cel mai tînàr constructor de planoare”. Recunoasterea de « la Revue Aerienne », una din prestigioasele publicatii de specialitate, a realizàrilor tehnice ale elevului Ioan N Romanescu a fost confirmarea internationalà oficialà a contributiei sale la constructia de planoare, ea i-a întàrit convingerea în reusita destinului aviatic pe care si l-a ales.

Activitatea tînàrului constructor de planoare a continuat cu un biplan cu cîrmà si profunzime în fatà, tip Canard, pe care l-a început în toamna lui 1912 si era aproape terminat în 1913, cînd l-a abandonat.

A urmat aparatul nr. 5, tot un biplan, pe care l-a realizat în atelierele cazàrmii Regimentului de Rosiori. De data aceasta cu profundorul si directia în spate, sistem devenit clasic, prevàzut cu volan pentru pilotare, cu fuselaj închis si cu o formà aerodinamicà, planorul a fost botezat « H. Rollet 5 » si a fost încercat în zbor pe dealul Copoului. Cu planorul « H. Rollet 5 » a luat sfîrsit « exilul în Moldova » al elevului Ioan Romanescu.

Studiile la Iasi au coincis cu o altà premierà nationalà: cu constituirea « Asociatiei infrarosilor » a elevilor de la liceul “Costache Negruzii”, prima Scoalà de constructori de planoare din România. Din rîndurile « Asociatiei infrarosilor » au pornit aviatorii Puiu Teodorescu, fratele scriitorilor Pàstorel si Ionel Teodoreanu, August Vasilescu si Horia Hulubei.

La începutul lui 1914, Ionel Romanescu revine la « Carol I » din Craiova pentru a încheia studiile liceale, iar de la 1 octombrie este student al Facultàtii de stiinte din cadrul Universitàtii bucurestene.

Sosit în Capitalà, tînàrul student cerceteazà cu atentie constructia avioanelor de productie francezà din dotarea armatei, pregàtindu-se pentru constructia de avioane. In 1915, a pus în lucru, în sala de gimnasticà a Scolii militare din Craiova, un biplan de tipul « Canard Voisin ». Prin modificàrile aduse, prin concentrarea cîrmelor într-un singur volan, prin greutatea relativ micà si prin simplificarea constructiei, aparatul urma sà fie o noutate în constructia de avioane. Constructia a continuat si în 1916. Vroia sà transporte aparatul la Bucuresti pentru a fi încercat si brevetat, dar intrarea României în ràzboi si ocuparea Craiovei de trupele germane si austro-ungare l-au împiedicat sà-si vadà avionul zburînd.

In arhiva familiei, confiscatà de securitate în anii 1970, s-a pàstrat ràspunsul primit de constructorul avionului de la subdirectorul superior al Scolii de aviatie a artileriei de pe lîngà Ministerul de Ràzboi. « La suplica Dv.,- se preciza în ràspuns – am onoarea a và face cunoscut cà pentru a se putea aviza asupra cererii ce faceti, este nevoie ca aparatul în cestiune sà fie adus la Bucuresti ( la Centrul de aviatie Cotroceni) spre a fi supus unor prealabile cercetàri ».

Documentul, datat 12 august 1915, din Colectia «Marcel Romanescu » de la Arhiva Istoricà Centralà din Bucuresti, are o valoare exceptionalà. El atestà realizarea primului avion la Craiova de càtre studentul Ioan Romanescu, în vîrstà de 20 de ani, si înscrie numele inventatorului în galeria pionierilor aviatiei românesti, alàturi de Aurel Vlaicu, Traian Vuia si Henri Coandà.

Dar, din pàcate pentru tînàrul constructor, viforul ràzboiului a cuprins si patria sa, România, în august 1916. Urmàrile deciziei României de a intra în ràzboi au fost, pentru zeci de mii de tineri români care au fost mobilizati pentru apàrarea tàrii, exprimate de fratele eroului prin sintagma – « Ostasul ucise pe omul de stiintà ». “Ostasul ucise pe omul de stiintà”, o propozitie simplà care exprimà un adevàr universal care nu trebuie omis din bilantul tragic la marii conflagratii. Adevàrul cà mii de mari si extraordinare talente au fost zdrobite de moara nimicitoare a ràzboiului.

Ràzboiul nu i-a mai làsat tînàrului constructor de aparate de zbor ràgazul necesar pentru realizarea proiectelor sale. «In timpul liber dintre misiunile de patrulare – citim din articolul “Caporalul aviator Ion Romanescu”, în “Neamul Românesc” din 16 martie 1936 – urmàreste perfectionarea inventiilor sale, càutînd sà punà la punct un avion rapid, pentru timpurile de dupà ràzboi, botezat « La mouche », mult apreciat de inginerii Béchereau si Déscamps ».

Dar, cu toate cà ràzboiul nu i-a mai permis sà-si continue proiectele aflate în lucru, realizàrile tînàrului inventator în domeniul creatiei, al proiectàrii si constructiei de planoare si avioane îi dau dreptul studentului Ioan Romanescu sà fie recunoscut ca unul din pionierii aviatiei românesti.

Declasarea ràzboiului, în 1914, a pus în evidentà latura umanistà, patrioticà, nationalà, vitejeascà, eroicà a ostasului Ioan Romanescu.

Crescut si educat de pàrinti si dascàli în cultul respectului fatà de înaintasi, al dragostei de neam si tarà, al datoriei fatà de societate, studentul Ioan Romanescu s-a înrolat în armatà în primele zile dupà izbucnirea primului ràzboi mondial. Din declaratia datà de tatàl sàu la 14 septembrie 1914 aflàm: « Subsemnatul, tatàl tînàrului Ioan N Romanescu, care doreste a se angaja voluntar în Batalionul de Specialitàti, Sectia Aviatiei, declar cà consimt a contracta acest angajament în armatà în conditiunile pervàzute de legea de recrutare.» Asa dar, cu toate cà nu împlinise vîrsta pentru fi chemat sub arme si era student iar România se declarase neutrà, Ioan Romanescu s-a înrolat voluntar în aviatie încà din septembrie 1914.

« Era un student la Universitàtii noastre – spune profesorul Nicolae Iorga – si ràzboiul l-a chemat la sine prin puterea ineluctabilei datorii…E la dînsul, ca si în tinerii popoarelor în plinà expansiune, o nesfîrsità dorintà de fapte si o nesfîrsità bucurie de viatà. »

Cum motivezà tînàrul soldat aceastà decizie? Atît înrolarea cît si alegerea armei aviatiei erau firesti, previzibile, ele derivînd din pasiunea pentru constructia de planoare si din dorinta de a zbura. In acelasi timp, înrolarea la cerere a fost expersia puternicului sentiment national care nu excludea si nu afecta libertatea celorlalti. Era expersia sentimentului datoriei fatà de înaintasi, fatà de neamul românesc si de idealul libertàtii ca drept inalienabil al tuturor oamenilor, o tràsàturà fundamentalà a profilului moral al tinerilor români, asa cum se degajà ea din scrisorile pe care le-a trimis pàrintilor de pe front. « Nu mai pomeni chestiunea rezervelor de energie pentru dupà ràzboi – îi scria mamei sale în aprilie 1918 -. Nu e numai Franta sau Anglia care sunt în primejdie si care trebuiesc apàrate. Libertatea generalà este amenintatà acum mai mult ca oricînd…Am împlinit, ieri, 23 de ani si încep sà profit de lectiile de datorie pe care voi mi le-ati dat, datorii càtre societate, chiar dacà aceste datorii stînjenesc interesele noastre particulare sau dacà îndeplinirea lor ne face sà suferim în afectiunile noastre… Dacà voi avea nenorocul sà cad în luptà, voi nu veti avea de ce sà rositi mai tîrziu cînd và vor întreba, care và sunt drepturile la libertate. Veniti în Franta pentru a vedea datoria împlinindu-se simplu, fàrà fraze si fàrà tînguialà.»

Din nefericire pentru tînàrul soldat, dorinta de a participa la apàrarea acestor idealuri a fost spulberatà de realitàtile pe care le-a gàsit în recent înfiintatele unitàti de aviatie. Pentru cà procesul de modernizare a armatei, în general, si a aviatiei, creatà în 1910, în special, s-a produs cu mare încetinealà. Referindu-se la starea deplorabilà a aviatiei, care în fapt pu exista, càpitanul pilot Ioan Penes, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, consemneazà într-un raport adresat Marelui Cartier General: « Cei care au condus aviatia din 1915 si pânà la intrarea tàrii în ràzboi au dovedit o completà incompetentà… Aviatia era consideratà un sport, iar cei care se fàceau zburàtori erau cotati ca nebuni si considerati ca unii care se duc la moarte sigurà. Ministerul de Razboi, cât si Statul Major General nu erau animati de sentimente de apreciere si de sprijinire a aviatiei. » Neajunsurile si privatiunile vietii de soldat, desconsiderarea pilotilor, comandantii neprofesionisti si aroganti, sunt temele scrisorilor trimise de soldatul Romanescu în anii 1915-1917.

Ele explicà si motiveazà dezamàgirea, nemultumirile, durerea si revolta îndràgostitului de zbor care a fost obligat sà accepte nenumàrate umilinte timp de trei ani, pînà în 1917, pînà i s-a repartizat primul avion de luptà. « Eram încà la Botosani cînd s-a fàcut selectia în seria mea si am fost trecuti toti pe aparatul Maurice Farman, deoarece afarà de mine toti erau slabi si nu putea sà mà retinà, singur, pe aparatul de luptà Nieuport. Deoarece eram caporal si ar fi tipat locotenentii, sublocotenentii, plutonierii si sergentii…Asa mi-a ràspuns lt. Savu, ochi în ochi, cu cea mai mare nerusinare. Din mai pînà acum, în decembrie, am fost trambalat de cinci ori de pe MF. pe Bleriot si invers…Trebuie sà ai nervi de otel ca sà rezisti la atîta nerusinare…Sper ca cel mult într-o lunà sà plec pe front, dacà va mai fi front », le comunica pàrintilor, din Odesa contaminatà de revolutie, în decembrie 1917.

La sfîrsitul lui 1917 si începutul lui 1918, România a trecut prin unul din cele mai dramatice momente pe care le-a traversat vreodatà tara. Dupà bàtàliile sîngeroase de la sfîrsitul anului 1916 si retragerea dramaticà în Moldova, dupà refacerea armatei cu ajutorul Misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot si dupà victoriile stràlucite de la Màràsti, Màràsesti si Oituz, evolutia ràzboiului si schimbàrile dramatice de pe frontul nostru l-au dus pe tînàrul pilot si unitatea sa dincolo de Prut, la Odesa. Este momentul cînd Tezaurul României este dus la Moscova pentru a fi salvat, cînd subzistenta, depozitele de armament si alte servicii ale armatei sunt trecute dincolo de Prut. Aici se gàsea si unitatea lui Romanescu în momentul cînd a izbucnit revolutia bolsevicà rusà. Privatiunile vietii cazone, dorinta de a lupta, povara inactivitàtii ràzbat din scrisorile lui. « Care din zburàtorii din timpul ràzboiului – scria unul din colegi – nu-si aminteste azi de un tînàr înalt, cu tràsàturi fine si cu o càutàturà visàtoare, în care însà pîlpàia flacàra unei vointe de neînfricat ? Pasionat al acestei nàzuinte ce a ridicat pe om la înàltimea zeilor antici, încadrat cu calitàti de tehnician, nàscocise el însusi – pàsind pe urmele lui Vlaicu – o masinà de zburat, pe care nu a avut nici timpul, nici norocul sà o realizeze. Din cauza lipsei de avioane pe frontul nostru, neputînd lua parte ca zburàtor la luptele glorioase de la Màràsti si Màràsesti, si fiind trimis la Scoala de pilotaj de la Odesa, primeste, în sfîrsit, « botezul vàzduhului ».

Tratativele de pace de la începtul anului 1918 dintre fostul aliat al României, Rusia, si Germania, au prins tara noastrà ca într-un cleste. Teritoriul liber al Moldovei era amenintat si de cotropirea trupelor Puterilor Centrale si de bolsevici. In aceste circumstante Ion Romanescu a fost arestat de trei ori de bolsevici. Ultima datà a fost arestat la 29 ianuarie 1918 si încarcerat pe un vapor, de unde a fost eliberat, la interventia logodnicei sale, rusoaica Mika, la 15 februarie. Ciocnirile nesfîrsite dintre albi si rosii, chinurile zilelor de detentie, frigul, foamea, teama, primejdiile si suferintele acelor luni de groazà le-a notat pe bucàtele de hîrtie pentru tigàri pe care le-a ascuns în bocanci. « Datorità lui – scrie locotenentul francez Paul Schneider -, mai multi camarazi de-ai sài au fost salvati de a fi închisi pe vasele bolsevice. Atunci mi-a vorbit despre marea sa dorintà de a pleca în Franta si de a lupta pentru cauza noastrà comunà. Am vorbit despre el cu comandantul, directorul Aeronauticii franceze în Rusia de sud, care a acceptat sà-l primeascà. »

Aceste evenimente explicà decizia tînàrului pilot de a se angaja în Legiunea stràinà. « Dacà România capituleazà si vor sà ne dezarmeze si sà ne ia prizonieri – îi scria tatàlui sàu în decembrie 1917 – sunt douà solutiile : sau sà fug ca civil prin toatà Rusia, sau sà mà duc în zbor la Salonique…In orice caz, nici un pilot nu va fi luat de nemti ».

La plecarea Misiunii militare franceze din Rusia, în februarie 1918, trei aviatori români, Radu Beller, Alexandru Danielescu si Ioan Romanescu, s-au înrolat în « Legiunea stràinà ». « La Murmansk – spune Ioan Romanescu într-o scrisoare – am semnat un angajament în « Legiunea stràinà » pentru toatà durata ràzboiului. Dacà ne-ar fi làsat la Murmansk, am fi fost prinsi de bolsevici. » Sà parcurgem cu ajutorul imaginilor, scrisorilor si documentelor drumul pe care l-a fàcut eroul în Franta în ultimele luni ale scurtei sale vieti . A debarcat în portul Le Havre si s-a îndreptat spre Paris pentru perfectarea actelor de angajare. Sosit în Capitala Frantei le scrie pàrintilor :« Sper ca în cîteva zile sà-mi rezolv toate problemele. Dupà aceea voi pleca la cîmpul de instructie pentru obtinerea brevetului francez de aviator, la scoala de tir si, apoi, « în vîltoarea focului ». Nu cred cà voi putea ajunge pe cîmpul de luptà în mai putin de o lunà, poate mai mult ».

La 13 aprilie 1918 i-a împàrtàsit mamei aceastà dorintà de a ajunge pe front, dar abia dupà douà luni, la 6 iunie, va pàràsi Parisul : « dupà ce – scrie el – am semnat actul de angajare, si m-am îndreptat spre comandamentul din Avord unde, în numai optsprezece zile, am obtinut brevetul de pilot aviator de vînàtoare. De atunci n-am avut nici-o zi de odihnà sau de învoire. In trei luni am trecut prin toate scolile prin care trebuie sà treacà pilotii de vînàtoare înainte de a pleca pe front. Este un drum care se parcurge, de obicei, în cinci, sase sau sapte luni. Insufletirea cu care m-am pregàtit la instructie mi-a adus gradul de caporal. Và promit cà voi merita, în curînd, si galoanele de sergent. La 25 septembrie intru în excadrilà».

Visul de a intra în luptà i s-a împlinit la 1 octombrie 1918 cînd îi scrie pilotului Radu Beller : « Fràtioare, de ieri, de la orele 16, mà aflu în Escadrila de luptà Spad 12 grupa de luptà II, grupà independentà care este totdeauna în linia avansatà a frontului, acolo unde luptele sunt cele mai aprige.» Astfel a început ultima lunà din viata eroului.

“Am ajuns în acest loc încîntàtor în urmà cu 10 zile…A treia zi am primit un avion mic, nou-nout, dotat cu douà mitraliere. Trei zile am participat la lupte simulate cu càpitanul si camarazii si, în sfîsit, în a sasea zi am plecat în patrulare deasupra liniei frontului. Eram nebun de fericire. Fac parte dintr-un grup de escadrile de interventie care se deplaseazà în acele sectoare ale frontului unde luptele sunt cele mai intense. E un grup de vînàtoare de elità. Nu pot sà-ti scriu exact unde suntem, dar survolàm adesea S(edanul). Orele de patrulare se schimbà de la o zi la alta. Cîteodatà suntem în zbor de la orele sase dimineata. In unele zile facem patru patrule, de cîte douà ore, la 5 si 6000 metri înàltime. Abia asteptàm sà ajungem la Rin, pentru a face de « strajà ». Avem o dorintà grozavà sà-i doborîm pe nemti. Prima datà cînd am trecut linia frontului am cîntat o Marseillaise ràsunàtoare si am plîns de bucurie în cabina avionului. »

Aterizase în mijlocul uneia din cele mai mari bàtàliii, veritabil apogeu al luptelor de pe frontul francez. In Ofensiva din Argonne dintre 17 octombrie – 4 noiembrie 1918, s-au înfruntat 4.002.000 de combatanti ai aliatilor cu 3.576.000 ai germanilor. « Desi sleiti de puteri si decimati – scria primul ministru al Marii Britanii, – soldatii germani luptau cu înversunare fàcîndu-ne sà plàtim scump orice înaintare. In timpul ràzboiului, nemtii luptaserà cu înversunare, dar niciodatà, ca acum, în ceasul înfrîngerii lor. In cursul lunii Octombrie, cea din urmà lunà din ràzboi – armata britanicà a pierdut peste 120.000 oameni». Documentele militare, memoriile participantilor subliniazà dimensiunile, amploarea si încrîncenarea luptei.

Dramatismul si încrîncenarea bàtàliei se regàsesc si în scrisorile pilotului român. « Dragà domnule Casanova, – îsi începea Romanescu scrisoarea sigilatà depusà la comandantul unitàtii -. In acest moment veghez trupul unui camarad care a fost ucis ieri searà. Tot ieri, un alt camarad s-a pràbusit cu un avion în flàcàri. Si eu am avut avionul grav lovit de un snop de gloante, azi dupà-amiazà, în timpul luptei la care am participat. Toate acestea mà determinà sà mà gîndesc cà as putea fi ucis, într-o zi sau alta. Tatàl meu ar primi o loviturà mortalà dacà ar afla despre sfîrsitul meu. Iatà de ce consider cà trebuie sà iau màsuri pentru ca el sà afle cît mai tîrziu posibil aceastà veste…Pentru aceasta, n-am dat la escadrilà nici o adresà pentru eventualitatea cà voi càdea în luptà, astfel încît pàrintii sà afle despre disparitia mea dupà îndelungi cercetàri ».

Nu spera sà supravietuiascà, dar teama nu-si gàsise loc în sufletul lui. Desi presimtea primejdia, era decis, la nevoie, sà-si dea viata în luptà. O dovedeste în misiunile la care ia parte si o afirmà atît de simplu, de sincer, de firesc în scrisori. La 21 iulie 1918 îi scrie tatàlui sàu :« In depàrtare, de o parte se vàd Pirineii, cu un pic de zàpadà, si, dincolo de ei, Spania ; de cealaltà parte, cîmpie cît vezi cu ochii. Este atît de frumos încît nu-ti vine sà aterizezi. Cînd vezi asemenea frumusete de cîmpie stràlucind în luminà si de efort uman, jertfirea vietii pentru a o apàra devine, pentru un soldat, un lucru atît de simplu, de obisnuit, ca un mic salut de recunostintà. »

Ideea jertfei, a sacrificiului, este un subiect pe care îl abordeazà în mai multe scrisori. O gàsim în scrisoarea trimisà mamei sale la 28 aprilie : « Dacà ati putea sà vedeti, ca mine, orbi, schilozi si desfigurati, ati pricepe în chip instinctiv cà nu ai dreptul sà te cruti, sub absolut nici un pretext. Si, dacà am nenorocul sà mà curàt, nu veti rosi mai tîrziu cînd veti fi întrebati care sunt drepturile voastre la libertate». In altà epistolà scrie : « Cînd ne întoarcem din misiune, avem de parcurs cîteva zeci de kilometri pe care îi facem la mai putin de 20 de metri înàltime. Nu uitàm niciodatà sà zburàm peste spitalul din Chalons, unde executàm o micà acrobatie de zbor, pentru a-i distra pe ràniti. Oamenii ne salutà în trecere si noi le ràspundem. Acesti tàrani cumsecade stiu cà noi luptàm pentru ca ei si copiii lor sà-si poatà cultiva în liniste ogorul. Multumirea noastrà este sà vedem aceste cîmpii arate si semànate în linistea datinei de muncà pomenità din stràbuni ».

Prima luptà la care a luat parte a confirmat calitàtile de luptàtor înnàscut ale tînàrului pilot. « Am un renume bun, pe care l-am cîstigat din prima luptà. Eram doi, la 4000 de metri înàltime, împotriva a opt nemti foarte agresivi. Lupta a durat 15 minute si am reusit sà-i punem pe fugà pe nemti. As fi putut sà dobor unul, dacà nu mi s-ar fi blocat mitraliera dupà 12 lovituri. La întoarcere am constatat cà avionul meu, avariat grav în trei locuri, nu mai putea fi folosit. Frumos rezultat, pentru prima luptà. Inainte de aceasta eram considerat « boboc » si n-avea nimeni încredere în mine. Acum toti mà cautà sà mà ia în formatie cu ei. » Misiunile de luptà s-au succedat cu o cadentà fàrà precedent, fiind impuse de rapiditatea si amploarea ofensivei finale. Ele i-au oferit caporalului Romanescu tot atîtea prilejuri pentru a proba calitàtile de pilot de exceptie, curajul, vitejia, dàruirea si camaraderia care-l însulfeteau.

Aprecierile comandantilor francezi sunt impresionante : suflet ales, de o rarà sensibilitate, temperament arzàtor, zburàtor dotat cu calitàti exceptionale, ostas temerar, îndràznet, o vointà de neoprit, o fire entuziastà, vesnic în miscare. « Sosirea lui la escadrila càpitanului Turenne a fàcut senzatie – scrie locotenentul Paul Schneider -. S-a remarcat foarte repede prin curajul si îndràzneala sa. Era fericit sà lupte si-mi dàdea de stire totdeauna despre bàtàliile la care participa prin scrisori si schite.»

La 1 noiembrie 1918 – în timpul celei de a sasea misiuni din aceeasi zi, dupà o noapte în care nu a închis ochii – zburînd la 2000 m înàltime pentru a proteja avioanele de recunoastere aliate care mitraliau infanteria inamicà sustinînd înaintarea tancurilor amice, avionul pilotului român a fost lovit în plin de un obuz. Reconstituind acest moment al luptei, comandantul Escadrilei le comunica pàrintilor : «caporalul Romanescu se afla în patrulare aerianà, în regiunea Sissonne-Réthel, împreunà cu noi cînd, deodatà, aparatul sàu a dispàrut din vederea noastrà. Iatà ce s-a întîmplat : Era în momentul unui atac ; tirul artileriei terestre era foarte dens. Romanescu s-a aflat pe traiectoria unui obuz care a explodat la contactul cu aparatul sàu, avionul fiind prefàcut în tàndàri. Moartea a fost atît de fulgeràtoare încît n-a avut nici màcar ràgazul s-o vadà sosind. Ne-a pàrut atît de ràu de pierderea acestui tînàr, care era un excelent pilot, curajos în fata pericolului si, mai ales, un desàvîrsit camarad. »

Avionul pilotat de Romanescu a càzut în sectorul de luptà al Regimentului de infanterie nr. 124, în timpul asaltului pentru eliberarea localitàtilor Voncq, Semuy, Le Chesne din 30 octombrie – 4 noiembrie 1918. Iatà cum descrie Registrul istoric al acestei unitàti lupta. « Bàtàlia se desfàsoarà într-un cadru de o frumusete impresionantà. Marea vale a rîului Aisne fusese inundatà de inamic. Totusi, în pofida conditiilor potrivnice, ostasii au pornit asaltul. Ei au înaintat prin apa pînà la brîu… In noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, batalionul nr. 2 a traversat rîul Aisne, pentru a ocupa amplasamentul stabilit. Mii de tunuri inamice aruncà peste ostasii nostri fier si foc. Prin perdeaua de ceatà si fum se vede o flacàrà mare rosie : satul Voncq arde. Dar soldatii au un moral superb. La ora 5 si 45, infanteria porneste la atac. Valurile de ostasi înainteazà metodic, fiind întîmpiate de un puternic baraj de obuze, de fum si explozii. Inamicul se opune cu înversunare; cuiburile de mitraliere màturà valea, tunurile lui lovesc fàrà crutare, dar elanul soldatilor nostri este irezistibil. Ei stràbat mai mult de doi kilometri prin terenul inundat. Focului ucigàtor al mitralierelor i se adugà pericolul de înnec ; un numàr mare de ràniti fiind înghititi de ape. Nimic nu-i poate opri pe ostasi. Prin faptele lor de bravurà si de eroism, ei au umplut cu sîngele lor valea rîului Aisne…In trei ore, regimentul a înaintat 4 km, a fàcut 500 prizonieri, 11 tunuri, 50 mitraliere. Misiunea a fost îndeplintà în mod magistral… Regimentul are tot dreptul sà fie mîndru de misiunea pe care a îndeplinit-o».

La eliberarea localitàtilor Voncq, Semuy si le Chesne au fost, alàturi infanteristii care înaintau prin suvoiul de apà pînà la brîu, artileria, carele de luptà si, din înàltimile cerului, o divizie de 300 de avioane în care se afla si aparatul pilotat de Ioan Romanescu, a bombardat fàrà contenire pozitiile inamicului. Cele cinci misiuni la care a luat parte pilotul român în decurs de cîteva ore sunt o màrturie a contributiei aviatorilor la reusita asaltului. Eliberarea localitàtilor Voncq, Semuy si Le Chesne era rodul vitejiei si jertfei tuturor soldatilor si ofiterilor care au participat la aceastà crîncenà înclestare.

Dar, desi victoria era atît de aproape, tragica premonitie din scrisoarea pilotului se împlinise. Pentru victoria finalà a Aliatilor, caporalul Ioan Romanescu a dàruit Frantei, constient, cu ardoare si màretie, propria viatà. A consimtit, cu noblete de suflet, în întregime eroicà, la sacrificiul tineretii sale pentru Franta si pentru România. O spun si o declarà numeroase personalitàti politice, militate si culturale franceze în scrisorile de condoleante, la slujba în memoria eroului de la biserica românà din Paris de la începtul lui 1919.

”A càzut pentru tara sa, pe care o iubea natural, si pentru Franta, pe care voi l-ati învàtat sà o iubeascà – scria Ernest Pinard în mesajul de condoleante -. Sper ca durerea voastrà sà fie alinatà de gîndul cà idealul pentru care a luptat se va împlini si, din atîtea sacrificii si durere, se va naste o Românie mare si puternicà.”

« Destinul a voit ca numele sublimului vostru copil – declara locotenentul André Faure – sà fie scris cu litere de foc în cartea de aur a eroilor ràzboiului. A càzut pe cîmpul de onoare. A dispàrut în urmàrirea vràjmasului, pe cerul incendiat, sfîsiat de obuze si destràmat de gloante, asemeni sufletelor lui Guynemeer si Garros. Ràzboiul a fàcut din fostul meu elev, devenit un prieten încîntàtor si un camarad în aceeasi armatà, cruciat al aceleiasi cauze si soldat al aceluiasi ideal ! Caporalul-aviator Ionel Romanescu a stiut sà serveascà Franta cu aceeasi inimà cu care servise România, tara sa atît de mult iubità. »

Eroul român a fost decorat postmortem cu « Virtutea militarà de ràzboi » de România si cu medalia « Croix de guerre avec palme » de Franta. Jertfa lui este una din numeroasele màrturii ale sacrificiului soldatilor români pentru « idealul unei Românii mari si puternice » si ale « iubirii native pentru Franta ». Ea a ràmas ca o « amintire de cea mai nobilà si mai vie energie si devotament pentru umanitate », si, scria Edouard Rocherai în mesajul adresat senatorului Nicolae P Romanescu în martie 1919: «Ce poveste poate fi mai emotionantà decît aceea a acestui viteaz ? Ce viatà împlinità si totusi atît de scurtà ? Ce sfîrsit eroic si sublim, ce exemplu ! Ce dovadà mai luminoasà ar putea sà ilustreze dragostea pentru tara mea mai bine decît sacrificiul suprem al vietii atîtor tineri români care au venit sà lupte pe pàmîntul Frantei. »

Imaginile din Franta si Belgia, din Liége, Paris, Verdun, Strasbourg, Reims, Attigny, ne-au ajutat sà reconstituim destinul tragic al eroului român càzut în luptele pentru libertatea Frantei. Mormîntul eroului Ioan Romanescu din Cimitirul de la Rethel si alte 2784 de cruci ale ostasilor români càzuti pe pàmînt francez în primul ràzboi mondial, înmormîntati la Dieuze, Soultzmatt, Hagenau, Effry, Assevent, Saint-Quentin, Hirson, ne cheamà, de dincolo de vreme, sà privim cerul Frantei pentru a întîlni sufletele lor generoase, înfràtite cu sufletele eroilor francezi.

Si, întorcîndu-ne din Franta întàriti sufleteste dupà aceastà veritabilà incursiune în propria istorie, sà ne întrebàm de ce asemenea jertfe si mosteniri nu sunt cunoscute, sunt uitate, sunt excluse din tezaurul memoriei neamului. De ce excursiile memoriale organizate nu includ în programul lor si Cimitirele militare românesti de la Dieuze, Soultzmat si din alte localitàti din franceze, germane, ungare ori italiene ? De ce saloanele în care au tràit Romanestii, fiecare o personalitate a epocii sale, sunt botezate, Hillari, Albastru, Grena, Verde, proprietarii lor fiind alungati pînà si din memoria casei ?

Pentru cà Ioan Romanescu si miile de soldati români morti în Franta în anii 1914-1918 sunt jertfe pe altarul libertàtii si unitàtii României, al libertàtii Frantei, libertàtii si unitàtii Europei, iar amintirea eroilor impune o veneratie asemànàtoare celei pe care patria adoptivà, Franta, le-o acordà de nouà zeci de ani.