NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Şerban Andronescu revizuieşte “istoria falsificată” despre Gustav Pordea, primul parlamentar european român (un interviu de Ion Măldărescu ) Octombrie 15, 2007

 

DIALOG CU PROFESORUL DR. ŞERBAN C. ANDRONESCU

– in memoriam –

În urma unei mai vechi legături de idei şi de suflet, în anul 2003 am purtat un dialog cu eminentul savant, eruditul mânuitor al condeiului, creator, alături de alţi colegi al „analogiilor estetice, a teoriei spaţiului-timp în arte şi literatură” şi coagulator al spiritului românesc din diaspora. Mare patriot şi mai ales OM, profesorul dr. Şerban C. Andronescu era atunci Preşedinte al ROMANIAN ACADEMY OF SCIENTISTS THE AMERICAN BRANCH..

Şerban C.Andronescu a dispărut din viaţă discret, părăsit de prieteni, în zilele Crăciunului din anul 2004, la New York. Ca o ironie a soartei, manuscrisele sale, rămase la Bucuresti, unde îşi tipărea anual lucrările scrise în limba română, erau pe cale de a fi aruncate la ghena de gunoi de catre un membru al familiei, interesat doar de ipoteticile sume de bani ce ar fi putut ramane in urma dispariiei; din fericire, prin intervenţia preşedintelui Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, dr. Artur Silvestri au fost salvate în ultima clipă… contra cost. Ingrată răsplată.

Domnule profesor, anul 1969 a fost cel în care aţi luat calea exilului; aţi poposit pentru o vreme pe pământ francez, pentru ca apoi să vă stabiliţi definitiv, în SUA. Scurgerea anilor a făcut ca drumurile dumneavoastră să se întretaie, deseori, cu cele ale unor prestigioase personalităţi ale ştiinţei şi culturii universale: René Huygue – fostul profesor de la Collége de France, arhiducele Otto de Habsburg, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Carter – Zbignew Brzezinski, scriitorii americani John Gardner şi John Cheever, scriitorul francez de origine română Constantin Virgil Gheorghiu, istoricul şi marele patriot Josif Constantin Drăgan, profesorul Gheorghe Uscătescu de la Madrid, aceştia fiind doar câţiva dintre mulţi alţii.

Printre cei cu care aţi avut legături apropiate se numără şi fostul deputat european GUSTAV A. PORDEA, nume din păcate, mai puţin cunoscut în România zilelor noastre şi despre care vă propun să discutăm astăzi.

GUSTAV PORDEA a fost una din personalităţile marcante ale exilului românesc din Franţa, apărător de clasă al democraţiei sincere şi tradiţionale, analist politic autentic, despre care s-a scris prea puţin – şi uneori cu rea credinţă – iniţiator al unor acţiuni de importanţă majoră ce urmăreau ameliorarea asperităţilor regimului Ceauşescu în anii ’80.

S-a retras dintre cei vii anul trecut (2002 n.a.), departe de ţară, la Biaritz, pe coasta Atlanticului. Ştirea dispariţiei sale mi-a parvenit la New York, nu pe cale oficială ci accidental, printr-o cunoştinţă comună, iar din informaţiile pe care le deţin acum constat că tristul eveniment nu a fost relatat nici în România. Cu alte cuvinte, Gustav Pordea a murit complet ignorat de prima sa patrie, România, pentru care a luptat ca puţini alţii, iar marginalizarea, de către chiar compatrioţii lui, constituia o amară şi nemeritată răsplată. Această tristă realitate ar trebui să constituie o lecţie plină de înţelepciune, beneficiarii ei putând fi toţi cei dispuşi să cunoască mijloacele machiavelice prin care suntem manevraţi de un anume segment al politicului. Apetenţa pe care, în general noi, românii o avem pentru astfel de mijloace detestabile probează incapacitatea noastră ne a ne informa corect, prin cercetări independente.

Domnule profesor, pentru edificarea cititorilor, cred ca ar fi deosebit de utile câteva detalii privind originea lui Gustav Pordea şi desigur, momentele importante ale vieţii şi activităţii sale

Gustav Pordea provenea dintr-o veche familie românească, de origine celtă din Ardeal, ai cărei înaintaşi apăreau ca nobili români, în documente datând din anii 1360 şi respectiv 1372. Baronul von Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei între anii 1774 şi 1787, fondator al muzeului cu acelaşi nume din Sibiu, aparţinea şi el, prin alianţă, aceleiaşi familii.

Tânărul Gustav a obţinut doctoratul în drept la Universitatea din Cluj şi s-a specializat în ştiinţe politice, în anul 1937, la Academia de Drept Internaţional de la Haga (Olanda), iar în 1938, la London School of Economics and Political Sciences din Londra. În afară de limba maternă – limba română – vorbea fluent limbile: germană, engleză, franceză, spaniolă şi maghiară.

A intrat în corpul diplomatic prin concurs, în anul 1939. Era chargé d’afaires la Haga, în anul 1947, când Ana Pauker, pe atunci ministru de externe al României, a retras acreditarea întregului corp diplomatic român, chemâdu-i la Bucureşti pe toţi componenţii săi. Bănuind ce îl aşteaptă în ţară, Gustav Pordea a decis să rămână în Occident. A trăit un timp în Spania, la sora sa, căsătorită Auschnitt, apoi s-a stabilit la Paris. Aici, iniţial şi-a câştigat existenţa pictând icoane pe sticlă şi ca redactor de limbă engleză la Editura Gallimard.

A publicat proză literară, studii de drept internaţional public şi de istorie diplomatică, în aceleaşi domenii susţinând conferinţe în cadrul unor instituţii culturale, academice şi de cercetare ştiinţifică. A fost membru al unor prestigioase instituţii internaţionale: Société d’Histoire Diplomatique din Paris, Academia de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia din New York, Societatea Americană de Drept Internaţional din Washington D.C., Uniunea Mondială a Intelectualilor din Paris, Ordinul Catolic de Malta, fiindu-i conferite unele distincţii, printre care se află şi Medalia de Argint a oraşului Paris. În anul 1971 a fost declarat laureat al Academiei Lutetia din Paris, în 1978 numit şef de lucrări la Institutul de Documentare şi Studii Europene din Bruxelles, iar în anul 1980 i s-a acordat calitatea de Membru de Onoare la Institutul de Înalte Studii Economice şi Sociale din aceeaşi localitate.

Atinge apogeul activităţii sale teoretice în anul 1984, prin alegerea sa ca deputat, pentru Franţa, în parlamentul de la Strasbourg, pe listele Frontului Naţional – formaţie de orientare naţionalistă – fapt ce i-a atras antipatia partidelor majoritare franceze, declarate democrate.

Din afirmaţia dumneavoastră se poate deduce că libertatea opiniilor şi a opţiunilor politice s-ar înscrie în canoanele democraţiei occidentale doar în funcţie de conjunctură şi oportunitate?

Se poate spune. Dacă partidele în cauză ar fi fost cu adevărat democrate, nu aveau dreptul să fie ostile, democraţia fiind, prin definiţie, opţiunea tuturor nuanţelor politice, exprimate prin vot de cetăţenii unei ţări. Astfel, bazându-se pe lipsa de informare a populaţiei, partidele majoritare franceze şi-au arogat, în mod neconstituţional – deci ilegal – autoritatea de decizie necondiţionată, în sfera scenei politice. Condiţiile descrise au condus la consecinţa firească de ostracizare a lui Gustav Pordea, atât de către o parte a politicienilor francezi, dar mai cu seamă de către vârfurile exilului românesc din Paris, care candidaseră şi ei, fără succes, la diverse funcţii în Parlamentul European.

Credeţi că discordia şi mai ales invidia, existente din păcate şi în prezent în sânul comunităţilor româneşti din străinătate, şi-a spus cuvântul şi în cazul Pordea?

Adversitatea faţă de Pordea avea, din păcate, un substrat mult mai important. Prin legăturile sale de prietenie cu marele patriot, profesorul dr. Josif Constantin Drăgan, cu profesorul Gheorghe Uscătescu, de asemenea cu Monseniorul Constantin Virgil Gheorghiu, prin articolele publicate în revista mea, NEW YORK SPECTATOR şi în fine, prin alegerea în Parlamentul European, Gustav Pordea devenea tot mai mult exponentul forţelor conştiente ale exilului din Franţa. Devenise o ameninţare la adresa supremaţiei corifeilor de la Paris şi München, care monopolizaseră emisiunile postului de radio EUROPA LIBERĂ şi transmiteau, pentru România, doar ştirile agreate de ei, creând astfel un curent de opinie favorabil lor şi vederilor lor.

Ceea ce spuneţi pare de domeniul absurdului. Gustav Pordea era totuşi român şi nu unul insensibil la ceea ce se întâmpla cu compatrioţii săi, indiferent că aceştia se aflau în exil ori în România. Care ar pute fi explicaţia?

Încă dinaintea anilor ’80 România era virulent atacată fiindcă preşedintele de atunci al ţării, Nicolae Ceauşescu arbora tot mai des teze naţionaliste. Este cunoscută acţiunea iniţiată de Stalin prin condamnarea medicilor evrei, în urma încercărilor acestora de a-l otrăvi, tentativă urmată de eliminarea tuturor demnitarilor evrei din conducerile statelor aflate sub influenţa sovietică. În România a fost cazul înlăturării Anei Pauker, a lui Iosif Chişinevski şi a lui Teohari Georgescu. La această acţiune Nicolae Ceauşescu aderase fără rezerve, iar gestul său nu era nici pe departe de natură să placă cercurilor prosioniste din Occident.

România îşi dezvoltase industriile grea şi uşoară într-un ritm alert, aflându-se în preziua punerii la punct a unei arme nucleare proprii, perspectivă absolut inacceptabilă Occidentului.

Atât situaţia descrisă cât şi multe altele similare au concurat, după cum se cunoaşte, la luarea deciziei de la Malta – desfiinţarea comunismului. În anul 1984, când Pordea intrase în Parlamentul European, încă nu se ştia ce se va hotărî la Malta. Dezvoltarea economică a României trebuia frânată cu mijloacele existente atunci, iar unul dintre ele a fost ameninţarea cu pierderea Transilvaniei şi implicit, acordarea sprijinului revendicărilor maghiare. Ambele argumente constituiau piedici serioase pentru România, iar Ungaria era, sine die, partizanul natural, firesc al acestora.

În aceste împrejurări, un francez de origine română, Gustav Pordea, cunoscut susţinător al păstrării Ardealului la ţara mamă, pătrundea în Parlamentul de la Strassbourg. În paralel, Nicolae Ceauşescu şi el încrâncenat apărător al ideii, afăcut posibilă speculaţia unei asocieri între cei doi, indiferent de faptul că unul se afla la antipodul celuilalt. Ocazia se contura astfel de la sine: acţiunea împotriva României trebuia îndreptată concomitent către cei doi, Ceauşescu şi Pordea şi astfel s-a emis ipoteza potrivit căreia Pordea ar fi fost agentul de influenţă al lui Nicolae Ceauşescu. Motivaţia, pe cât de puerilă, era pe atât de „clară”: amândoi apărau Transilvania românească!

Prin similitudine, s-ar putea afirma că eu sunt irlandez pentru motivul la fel de „clar” că am fost văzut la biblioteca irlandeză din New York.

Cum s-au finalizat aceste demersuri şi care au fost urmările lor?

În pofida lipsei de consistenţă a aşa numitelor argumente, care constituiau grosolana calomnie, boicotul împotriva lui Gustav Pordea a fost instituit; lovind în Pordea, se putea lovi mai sus, în Frontul Naţional.

A fost răspândit svonul că Pordea ar fi primit, într-un hotel din Viena, de la un agent al Securităţii române, suma de 500.000 $, pe care soţia preşedintelui Frontului Naţional – Pierette Le Pen – ar fi preluat-o pentru ca fotoliul lui Pordea în Parlamentul European să fie asigurat. Calomnia a fost dată publicităţii în mai multe ziare franceze şi româneşti, însă cititorii au sesizat imediat caracterul dubios al „ştirii” : ipoteticul transfer de bani nu s-ar fi putut produce decât la adăpostul privirilor indiscrete ale vreunui potenţial martor, deci în nici un caz în văzul tuturor.

Atunci cum a fost justificată autenticitatea ştirii?

Ipotetic, era posibil ca operaţia să fi fost filmată, dar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci dovada se impunea a fi prezentată celor în drept, ori acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. În consecinţă, văzându-şi declaraţia în prag de a fi numită oficial, CALOMNIE, detractorii au apelat la generalul Pacepa, fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe al lui Ceauşescu, refugiat în SUA. La început acesta a acceptat jocul, făcând o declaraţie pe placul solicitanţilor, cum că Pordea ar fi figurat pe lista lui de agenţi secreţi, în misiune la Paris. Când însă a fost citat să depună mărturie, Pacepa s-a eschivat – el care era permanent protejat de o numeroasă echipă de bodiguarzi – motivând că nu voia să fie suprimat de agenţii Securităţii române.

Şi această „dovadă” fiind declarată nulă, judecătorii i-au dat câştig de cauză lui Pordea – în toate procesele pe care le intentase calomniatorilor – obligându-i pe aceştia din urmă să-şi ceară scuze în scris, în trei mari cotidiene din Paris, precum şi obligându-i să plătească amenzi substanţiale.

Au putut fi înlăturate toate suspiciunile care planau asupra lui Pordea sau faimoasa tiradă a lui Don Basilio „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!” şi-a demonstrat din nou aplicabilitatea?

Aţi citat excelent domnule Măldărescu. Răul produs nu a putut fi eliminat în totalitate. Din cauza proceselor, Pordea a fost împiedicat, în bună măsură să-şi exercite mandatul la Strasbourg, absenţa lui în Parlamentul European fiind exploatată din plin de către deputaţii favorabili ungurilor. În acest mod, din cauza unor considerente meschine, corifeii români de la Paris s-au eschivat de la o acţiune majoră – cauza Transilvaniei – lăsându-l pe Pordea singur; şi Pordea a dus greul până la capăt, prin intervenţii, comunicate, conferinţe şi articole în presă. Efortul depus a fost admirabil îndeplinit, pe fundalul boicotului propriilor compatrioţi de la Paris.

Apreciez că aceştia, chiar dacă nu erau de acord cu opiniile politice ale lui Pordea, ar fi trebuit să-l sprijine fără rezerve în demersurile sale pentru interesul României. În lipsa lui Pordea, nu România comunistă era atacată şi defăimată, ci România eternă, România de ieri, de azi şi de mâine.

Alături de revista NEW YORK SPECTATOR, care a relatat fidel evenimentele, singurul român care i-a acordat un sprijin moral nelimitat lui Gustav Pordea a fost compatriotul nostru de la Milano, Josif Constantin Drăgan.

Poate acum, după dispariţia în eternitate a lui Gustav A. Pordea se vor găsi totuşi istorici care vor relata „Cazul Pordea fără ignorarea adevărului.

Interviu de Ion Măldarescu

EPILOG GROTESC Corifeii exilului românesc din Paris nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru lipsa lor de competenţă, ca şi pentru reaua intenţie; dimpotrivă, doi dintre cei mai înverşunaţi calomniatori au fost aleşi, după evenimentele din decembrie 1989, membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor din România.

În ultimul deceniu ei ar fi putut, oricând, cere ajutorul prietenilor din CNSAS (Consiliul Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii), pentru a le atesta aserţiunea. Nu au făcut-o şi mai mult decât probabil, nu o vor face niciodată. ŞTIU EI BINE DE CE!

*

În ultimii ani, au apărut la Bucureşti, câteva cărţi cuprinzând ample informaţii despre exilaţii români aflaţi în Occident. Două dintre aceste lucrări: CARTEA ALBĂ A SECURITĂŢII şi OPISUL EMIGRAŢIEI POLITICE, ambele avându-l autor pe Mihai Pelin (azi membru al CNSAS), sunt bazate exclusiv pe extrase ale Securităţii. Niciuna nu conţine date, nici măcar aluzii, la Gustav A. pordea, ceea ce înseamnă că marele dispărut nu se afla în atenţia Securităţii.

Odată în plus este dmonstrată vina imensă a celor care l-au defăimat cu rea credinţă.

NOTA : Interviul a apărut în cotidianul „Curierul de Vâlcea” din 6 septembrie 2003