NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Nicolae Corneanu: „Minunile Sf. Iosif cel Nou de la Partoş” Mai 11, 2007

o evocare de I.P.S. dr. NICOLAE CORNEANU, Mtropolitul Banatului

Fiind smerit cu mintea şi blînd cu inima, Dumnezeu i-a dăruit Sfîntului Iosif cel Nou, de la Partoş, putere cuvîntului prin care mişca inimile tuturor, înduioşîndu-le pînă la lacrimi şi într-aripîndu-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curăţenia lui sufletească şi înalta sfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a îmbrăcat printre alte daruri, şi cu acela al facerii de minuni. Părinţii din Sfîntul Munte care sufereau de ologeală şi de alte beteşuguri ale firii, veneau la părintele Iosif Valahul şi prin rugăciunile lui se tămăduiau de toată neputinţa. Ca o comoară nepreţuită este purtat pe rînd în mănăstirile Hilandar, Xiropotam, Vatoped şi în alte mănăstiri, schituri şi chilii ale Sfîntului Munte. Peste tot, marele duhovnic şi de minuni făcător, părintele Iosif Valahul, este îmbrăţişat cu căldură iar învăţăturile lui, pline de puterea Duhului Sfînt, erau puse la inimă şi păstrate cu mare scumpătate.

În drumul spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfîntul Iosif împreună cu cei care îl însoţeau, trec Dunărea pe la Palanca. La trecerea Dunării, zice-se că s-au speriat caii de la trăsura în care se afla Mitropolitul şi nu voiau cu nici un chip să urce pe podul umblător. Atunci s-a coborît Sfîntul Iosif din trăsură şi, luînd caii de hăţuri, ei îndată s-au liniştit şi, urcîndu-se cu trăsura pe pod, au trecut Dunărea.

Apropiindu-se Sfîntul Iosif de cetatea Timişoarei, a fost întîmpinat cu mare alai. Şi pe cînd în dangănul clopotelor se îndrepta spre catedrală, iată că fu scos înaintea Mitropolitului un olog de 20 de ani în suferinţă, peste care punîndu-şi el mîinile şi cu multă umilinţă rugîndu-se Stăpînului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulţimea văzînd minunea a îngenunchiat în faţa lui, cu lacrimi îi săruta veşmintele şi mărea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, săvîrşită prin alesul Său.

Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducînd în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormînt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de intrare care e spre miazăzi.

Era sfîrşitui verii lui 1656 cînd s-a pristăvit la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor români din părţile Banatului. Sfîntul Iosif numit de acum „cel Nou“ – spre a-l deosebi de alţi sfinţi mai vechi cu acelaşi nume – nu a încetat nici după moarte să vină într ajutor credincioşilor, pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormîntul său uşurîndu-i de necazurile şi suferinţele lor.

Cu adevărat multe minuni s-au săvîrşit la mormîntul Sfîntului. Se ştie astfel că fostul jude al Timişoarei, Marcu Muţiu, se tămădui de boală venind să se roage aici. Drept mulţumire pentru aceasta el zidi, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta nouă mai mare şi mai trainică.

Ţinînd seama de viaţa şi petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. Proclamarea solemnă a canonizării Sfîntului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş s-a făcut duminică 7 octombrie 1956, cînd moaştele sale au fost aduse din mănăstirea Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara.

Anunțuri