NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

Serban Andronescu : ” A.N.E.C. Adunarea Naţiunilor Europene Captive „ Aprilie 4, 2007

Textul de mai jos a apărut în NEW YORK SPECTATOR nr. 7 din 1 septembrie 1983 sub titlul „Naţiunile Captive după 25 de ani” (extras)

În primăvara lui 1959, Congresul USA a cerut preşedintelui de atunci, Dwight Eisenhower, să proclame o Săptămână a Naţiunilor Captive. S-a votat o lege prin care s-a stabilit ca această săptămână să fie a treia din iulie în fiecare an care urmează până când „toate ţările captive din lume vor dobândi libertate şi independenţă”. Entuziasmat, preşedintele Eisenhower a aprobat şi legea, şi fondul necesar manifestaţiilor publice instituite prin lege. Totodată, el a publicat o mişcătoare „Proclamaţie” cerând guvernelor (aşadar tuturor guvernelor) să acorde libertate şi independenţă popoarelor „din toate părţile globului care se află subjugate”.

În iulie 1959, s-a organizat prima manifestaţie în uralele tuturor refugiaţilor străini şi ale patrioţilor americani, căci s-a văzut în această manifestaţie un prim pas spre eliberarea celor 200.000.000 de europeni din Est. S-a constituit totodată primul comitet al Naţiunilor Captive. Ţara noastră era reprezentată atunci de fostul CNR (Visoianu) iar secretar general al Adunării a fost ales un român, profesorul Brutus Coste, fost diplomat, colaboratorul apropiat al domnului Visoianu.

De atunci, din 1959, comitetul Naţiunilor Captive foloseşte puţinele fonduri de care dispune pentru a organiza în fiecare iulie, în marile oraşe americane, parăzi impresionante în care un reprezentant al administraţiei federale primeşte titlul de „Grand Marshal”, îşi potriveşte o panglică lată, colorată, peste piept, franjurile atârnând frumos într-o parte cum se cuvine în astfel de ocazii deosebite. Apoi defilează pe strada principală a oraşului împreună cu alţi notabili şi edili în aclamaţiile spectatorilor. Se ţin discursuri înflăcărate în faţa mulţimii de refugiaţi, desţăraţi şi dezrădăcinaţi, toţi luptători pentru libertate în fostele lor ţări. Se proclamă mai ales că nici o ţară din lume nu trebuie subjugată alteia sau unui regim impus cu forţa. Drapelele ţărilor captive flutură în vânt, tobele bat, goarnele sună. Reprezentanţii ţărilor captive ţin şi ei, pe rând, discursuri patriotice. Ansambluri folclorice dansează şi cântă, iar refugiaţii (cu banii cărora s-a organizat parada, fondurile fiind federale, adică alocate din impozitele plătite de toţi cetăţenii) aplaudă. Dansuri şi hore urmează după dansuri şi hore, cântece după cântece, se strigă lozinci, se bea, se mănâncă.

Rândurile de mai sus pot părea ironice, dar ele nu sunt izvodite decât dintr-un lung, prea lung amar. Ce alt sentiment decât de ironie amară poate încerca cineva, oricine, care de 25 de ani urmăreşte astfel de manifestaţii şi notează rezultatele: zero. Nici nu ne putem aştepta la alt rezultat când membrii comitetului ACEN, oameni care au suferit ei înşişi în urma înrobirii ţării lor, fac acte de complezenţă – cum sunt parăzile, dar nimic concret. Inutilitatea actelor de complezenţă apare într-o lumină gravă mai ales când o comparăm cu farsa imensă pe care o trăim cu toţii, cu adevărul politic şi istoric măsluit, cu valorile batjocorite sau întoarse pe dos.

Mă găseam în ţară cu alţi bătuţi de soartă când aflarăm prin Radio Free Europe de constituirea Adunării. Parcă aud vocea clară şi convingătoare a lui Noel Bernard, directorul postului de radio (pe care, naivi şi dezinformaţi, îl credeam „fiul doctorului Leon de la Iaşi”, român de-al nostru, ros de aceleaşi suferinţe) spunându-ne cam aşa prin 1957-58: „Români, fiţi gata, în curând vine eliberarea. Dacă iese Eisenhower, el va lua iniţiativa!” Noi îl credeam, ştiind că generalul Eisenhower avea în programul său electoral un punct de atracţie pentru noi extraordinară, revizuirea clauzelor secrete de la Yalta şi Postdam. Când am auzit că Eisenhower, acum preşedinte în USA, a proclamat săptămâna Naţiunilor Captive, ni s-a părut că lucrurile încep să se mişte indiscutabil. Eram încă tineri şi trăgeam nădejde să mai facem ceva după eliberare.

Nu cunoşteam pe arunci formele farsei imense care afecta vieţile noastre şi ale altor milioane de creduli, ascultătorii lui Free Europe. Nu ştiam că farsa pe care o trăiam în Est avea corespondentul ei fidel în Vest. Era vorba de o dispoziţie care venea foarte de sus şi care se aplica pretutindeni, în Est sub o formă, în Vest sub alta, cum înţelegeam abia azi, în 1983, conform căreia nu trebuia să aflăm anumite adevăruri politice, incomode pentru anumiţi conducători politici, de pildă clauzele secrete de la Yalta şi Postdam sau felul cum s-a făcut actul de la 23 august 1944 în România. Când am aflat în ce consta farsa, unul din noi i-a dat un nume inspirat din Apocalipsă, Marea Curvă. Nu ştiam atunci că Noel Bernard, ca şi unii din asociaţii lui de la München, Paris şi New York, nu puteau avea aspiraţiile noastre, nici sensibilitate pentru suferinţele alor noştri, deoarece nu era ros de aceleaşi desperări; de aceea el nu vorbea despre felul cum ni se degradau sau ni se schimbau tradiţiile ancestrale. Nu ştiam că era folosit ca să lucreze printre români pentru un salariu deoarece, fiind născut în România, vorbea româneşte perfect. Nu ştiam că misiunea lui era asemănătoare cu a lui Roller, care era pus să ne răstălmăcească istoria, cu a celor puşi să ne schimbe ortografia, cu a lui Leonte Răutu, pus să ne schimbe cultura. Mai presus de orice, misiunea tuturor acestora era să ne schimbe felul de viaţă, iar noi aveam datoria să le spunem: „da, aveţi dreptate, cultura noastră de până acum a fost o aberaţie, viaţa – o greşeală indicibilă”. Despre farsa asta Radio Free Europe nu spunea nimic, comitetul Naţiunilor Captive o ignora. Pentru Comitetul Naţional Român (Vişoianu) erai o unealtă a comuniştilor dacă afirmai că actul de la 23 august trebuia făcut după cum voise Antonescu, stabilind condiţii, nu fără ele, cum l-a făcut regele Mihai.

Realitatea era că farsa avea multe feţe şi momente ciudat de asemănătoare între Est şi Vest. De pildă, guvernele vestice condamnau pe de o parte guvernul comunist de la Bucureşti, iar pe de alta îl alimentau cu milioane de dolari şi materiale strategice. Ţara ne fusese ocupată, dar nouă ni se spunea că fusese „eliberată”. Cei ce ne terorizau şi ne aruncau în închisori erau „marii prieteni din răsărit”, nu asupritorii noştri sângeroşi. În Coreea, un general american cinstit, Mac Arthur, care făcea totul pentru a câştiga războiul împotriva comuniştilor, fusese rechemat în patrie şi înlocuit cu altul sub comanda căruia războiul a fost practic pierdut. În revoluţia din Ungaria, puterile vestice condamnau sever intervenţia militară sovietică, dar nici una n-a mişcat un deget ca să scape poporul maghiar de la măcel. Farsa cerea ca Eisenhower să uite, puţin după preluarea puterii, că avusese în programul electoral revizuirea clauzelor secrete de la Yalta. Promisiunea de a revizui clauzele îşi atinsese scopul (câştigarea voturilor câtorva sute de mii de refugiaţi) acum putea fi uitată. Aspectele felurite ale acestei imense farse ne erau prezentate fie de Bernard, fie de asociaţii lui de la Free Europe, ca paşi înainte spre apropiata eliberare. Greu voi uita esenţa emisiunilor politice de atunci de la Europa Liberă, „romani fiţi gata, în curând vine eliberarea!”. Crezând cu naivitate în această lozincă, mii de compatrioţi au înfundat puşcăriile comuniste ori şi-au pierdut vieţile. Criminalii ordinari sunt de obicei pedepsiţi, dar ziariştii care folosesc uneltele radiofonice, fără controlul cuvenit şi care au pe conştiinţa lor libertatea a zeci de mii de dezinformaţi din Est, nu suferă pedeapsă.

Legea nu prevede pedepse pentru astfel de crime, iar făptaşii huzuresc în libertate la München, Paris sau New York – în timp ce victimele lor, dacă au scăpat cu viaţă din închisorile epocii staliniste, trăiesc în mizerie risipiţi prin toate colţurile lumii.

NOTE

1. ACEN (sau ANEC) s-a înfiinţat în 1954 prin acordul reprezentanţilor a 22 de ţări aflate sub dominaţie sovietică printre care şi al României (CNR-Vişoianu). Cu timpul, numărul ţărilor participante a crescut la 34. Avea sediul la New York, pe First Avenue, chiar în faţa imobilului Naţiunilor Unite. Lângă acoperiş, erau arborate steagurile în bernă ale tuturor naţiunilor captive având la mijloc drapelul USA. În 1959, preşedintele Eisenhower a stabilit prin lege „Săptămâna Naţiunilor Captive”. Fondurile proveneau de la Comitetul pentru o Europă Liberă (care finanţa şi Radio Europa Liberă, şi comitetele naţionale în exil). În 1956-57, după revoluţia din Ungaria, ACEN a făcut eforturi imense verbale şi scrise trimiţând invitaţii multor organizaţii politice, guvernelor, la ONU, ca să determine o intervenţie oficială în vederea retragerii Armatei Roşii din Ungaria: rezultatul a fost nul. În 1964, odată cu politica americană de „bridge building” (construirea de poduri între Est şi Vest), Departamentul de Stat american a adoptat o politică de apropiere „organică” faţă de statele comuniste, încercând să încurajeze atitudinea lor independentă faţă de Kremlin care începea să se manifeste în Estul european. În 1965, fondurile de la Comitetul pentru o Europă Liberă au fost reduse la jumătate. Salariul secretarului general (Brutus Coste) a fost anulat. ACEN şi-a diminuat foarte mult activitatea, supravieţuind totuşi din contribuţii particulare, benevole. În 1990 ACEN exista încă, a ţinut încă o întrunire şi a publicat un manifest denunţând pe noii conducători politici români, Ion Iliescu şi Petre Roman.

Membrii secţiei române au fost: George Assan, fost subsecretar de stat la Comerţ; Cornel Bianu, fost deputat; Raoul V. Bossy, fost ministru plenipotenţiar; Nicolae Caranfil, fost subsecretar de stat la Aviaţie; Anton Crihan, basarabean, fost subsecretar de stat la Agricultură; Carol (Citta) Davilla, fost ministru plenipotenţiar la Washington; Grigore Gafencu, fost ministru de externe; Eftimie Gherman, fost deputat; Emil Ghilezan, fost subsecretar de stat la Finanţe; Mircea Ioanitziu, fost secretar al regelui Mihai; Sabin Mănuilă, fostul director al Institutului de Statistică din Bucureşti; Agustin Popa, fost deputat; Mihai Răutu, fost subsecretar de stat la Comunicaţii; Constantin Vişoianu, fost ministru de externe; el a fost şi preşedintele secţiei române; secretar general al ACEN a fost Brutus Coste până la 1965. Preşedintele ACEN a fost un german, Horst Uhlich; preşedinte de onoare un bulgar, Ivan Docheff. După desfiinţarea CNR-ului Vişoianu, delegatul român a fost Alexandru Bratu, preşedintele unui nou CNR. Imnul ACEN a fost compus de Emma Bratu pe versurile soţului, Alexandru Bratu.

2. Deşi în sine era probabil un om onest, generalul Eisenhower nu putea să-şi pună în aplicare intenţia formulată în campania electorală (de a cere reexaminarea clauzelor secrete de la Yalta şi Postdam). Deţinea o înaltă funcţie în stat şi, ca atare, era obligat să respecte directivele forurilor superioare lui. Scopul real al formulării electorale era altul: să atragă voturile refugiaţilor din Europa de Est. Tot astfel a trebuit să ignore diferite atrocităţi petrecute în Germania ocupată de armatele americane, de pildă siluirea a 600 de tinere germane de un regiment de negri într-un tunel de lângă Augsburg („ca să le iasă din cap că fac parte dintr-o rasă curată”), sau predarea către Soviete a armatei de refugiaţi ruşi de sub comanda generalului Andrei Vlasov. După predare, atât Vlasov cât şi aproximativ 100.000 de soldaţi ruşi au fost executaţi în URSS în condiţii de atrocitate inexprimabilă. În MEMORIILE sale (New York: W.W. Norton, 1982), generalul disident sovietic Petro Grigorenko scrie la pagina 94: „Au fost torturaţi (Vlasov şi ostaticii lui) timp îndelungat, apoi spânzuraţi toţi când erau pe jumătate morţi. Cum şi prin ce mijloace au fost spânzuraţi, nu pot să spun”. Se subînţelege că mijloacele au fost bestiale, că hârtia nu suportă descrierea lor. La fel a fost planul Morgenthau de a pedepsi Germania, după capitulare, prin castrarea tuturor bărbaţilor tineri germani şi reducerea civilizaţiei germane la faza agricolă şi pastorală din urmă cu 600 de ani. Când s-a văzut că planul este imposibil de realizat, s-a adoptat un plan mai practic, obligarea Germaniei de a plăti reparaţii nerambursabile statului Israel (înfiinţat în 1948) în valoare de trei miliarde de mărci anual timp de 40 de ani, plan care a fost executat întocmai.

3. Bibliografie:

ACEN NEWS, organul oficial al Adunării.

Hawthorne Daniel, THE ORDEAL OF THE CAPTIVE NATIONS. New York: Doubleday, 1958

*** HUNGARY UNDER SOVIET RULE. 1957-1960. New York: ACEN, –.

– Arnold, „Europe Exiles in a Squabble” în NEW YORK HERALD TRIBUNE, 10 oct. 1965, criticând politica americană de „bridge building”.

John Chamberiain, „Exiles’ Views Being Ignored” în HERALD EXAMINER, dec. 13, 1965.