NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

Pr.Dr.Vasile Vasilache:”RUGUL APRINS”-Cercul literar-cultural de la Manastirea Antim ,Bucuresti Martie 4, 2007

Filed under: istoria recenta — ARP @ 8:34 pm

Preliminarii istorice şi politice. În primăvara anului 1944, la 14 Martie, am fost numit Stareţ al Mănăstirii Antim. A fost anul cel mai tragic din istoria poporului român, anul care a adus potopul’ocupaţiei celei mai mari peste toată România. Odată cu armistiţiul, frontul se prăbuşeşte şi forţele ruseşti înaintează distrugând prin jafuri şi ucideri tot ce era măreţ în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o ţară cu trecut bogat şi glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. In Rusia, comunismul prăbuşise o mie de ani de cultură şi civilizaţie creştină iar la noi pătrundea cu aceeaşi duşmănie, dărâmând două mii de ani de cultură şi civilizaţie creştină şi împilând aproape 20 de milioane de oameni. Cu sfâşiere în suflet vedeam cotropitorii aruncând în groapa istoriei tot ce făcuse gloria noastră. îngroziţi de ceea ce-i aştepta, unii Români fugeau în străinătăţi, alţii prin munţii ţării, alţii erau luaţi cu forţa şi duşi în robia închisorilor siberiene, alţii erau batjocoriţi şi jefuiţi ori împuşcaţi. Lumea toată era înspăimântată, suferind tot felul de ameninţări, unii fiind osândiţi la moarte, alţii aruncaţi în închisori cu zecile de mii. Instituţiile regatului şi patriarhiei mai fură îngăduite un timp, rămânând simple umbre, dar şi ele ajunseră să fie dizolvate. La conducere se instalau cei ce slăveau comunismul şi duşmăneau neamul şi Biserica. Şcoala şi armata, justiţia şi economia ţării fură predate fără condiţii cotropitorului.

Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu. în biserici, oamenii aprindeau lumânări fără de pomelnice şi-şi făceau cruci mari; dar când se rosteau rugăciuni şi pentru conducători, nimeni nu-şi făcea cruce! Ceea ce-i mai întărea era gândul că Dumnezeu nu i-a dat uitării, că le cunoştea necazurile şi suferinţele, ca îi va scoate din robie, coborându-se El în rugul pustiirii care se întindea peste ţară; unii trăgeau nădejde să audă glasul divin, „Eu am văzut necazul poporului meu, de aceea m-am coborît ca să-l izbăvesc…” Şi noi, cu aceeaşi nădejde tainică, am aprins Rugul la Antim.>>continuarea aici>>>