NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Ioan Miclau: Din amintirile mele despre satul natal: Vasalica mamii. . . Martie 7, 2007

“Localitatea bihoreana Gepiu, a fost de cand ma stiu eu, comuna cu primarie, cu post de politie, cu biserica crestina, cu oficiu postal, cu dispensar, cu scoala primara, si asa mai departe. Au avut satenii si moara de macinat faina alba de grau, si multe altele trebuincioase unor gospodari buni. Acum insa prin ultimele decenii ale secolului II, odata cu acea “multilaterala dezvoltare” administrata de comunisti, comuna a ajuns sat. Fereasca Dumnezeu de mai rau”. Dar, Dumnezeu s-a indurat, iar dupa 1989, satul si-a recapatat statutul sau istoric de comuna. Aceasta introducere o mai scrisesem odata prin anii 2001, cand povesteam in amintirile mele despre Nicusor, colegul meu de clase primare si sfarsitul sau trist ca urmare a unor vremi triste, vremi ce macinara viitorul multor tineri nevinovati, numai pentru ca avura acea sansa de a se naste odata cu venirea comunismului, dar si al ambitiei necugetate a unor parinti de a-si impinge copiii spre profesii si studii inspre care nu aveau inclinatie, deci chemarea naturala. Aceste amintiri vin desigur dintr-o copilarie de care ma desparte acum peste cincizeci de ani, dar parca si acum le am atat de limpezi in minte, incat mi se umezesc ochii reamintindu-mi de multe ori, cu drag ori cu tristete, despre acele vremi!” Localitatea Gepiu, era comuna inca, dar sub pavilion comunist, si era vremea cand se spunea ca de buna voie satenii intrau in colhoz. Asa ni se spunea noua copiilor, curand ne vazuram si noi cu cravate rosii la gat, numiti “pionieri”. Ce putem noi copii sa intelegem ce vesteau aceste transformari sociale?
Terminasem clasa a VI-a, si incepusem pe a VII-a, generala acum, iar eu eram mandru de cei doi prieteni ai mei, Nicusor si Vasalica. Nicusor, ca de obicei, cu sandalele lui noi, era curatel si pieptanat, fiindca parintele sau, cum am mai povestit, era nou venit in comuna, ca functionar la primarie. Curand insa invatatorii ne spusera ca nu se mai zice “primarie”, ci “sfat popular”, fiindca denumirea de – primarie –, este acum o denumire invechita. Nicusor, tot cu sandale curate si pieptanat, nu calcase niciodata cu piciorul descult in vreo baliga calda de vaca, sa-i cunoasca mirosul, ori sa cunoasca el graul din secara. Cei drept, era Nicusor si la invatatura mai slabut, dar il iubeam cu totii pentru blandetea lui. Venea uneori la scoala cu vanatai la maini sau la picioare, fiindca taica-sau, il batea de cate ori lua nota mai mica. Oricum visul parintilor era prea mare, iar la medicina umana, Nicusor nu avea nici o sansa, la Chimie nici asa, deci se multumira parintii sa-l vada pe Nicusor, fie si un inginer-agronom, numai la universitate sa fie. De aici i s-au tras prietenului meu toate suferintele ulterioare, despre care am mai scris, caci sub potopul de critici in nestire, ale “organelor superioare”, lui Nicusor i se curma viata de tanar, un atac de cord i-a sfarsit zilele. Dumnezeu sa-l odihneasca! Vasalica, al doilea meu nedespartit prieten, a carui porecla era “Vasalica mamii”, era in schimb un copil foarte inteligent. As zice, cel mai inteligent din clasa, depasit doar uneori de Anuta Iancului, o fetita draguta si inspiratoare, devenita azi farmacista la Oradea. Mai aveam in clasa o eleva sarguincioasa, Aurica Buhii, de care se indragostise lulea, Ionica lui Cercel. Bineinteles ca fata nu avea habar deocamdata, tocmai de asa vise. In schimb, prietenul meu Vasalica, era mult mai constant pe linia de sus, obtinand numai medii mari. Cei drept, avea deseori dureri de cap, lipsind de la scoala, dar recupera repede lectiile pierdute. Pentru mama lui, careia satenii ii ziceau, “nana Tita a lui Pitic”, Vasalica era soarele zilei. Nu se ducea prin sat, nu vorbea ea cu cineva, sa nu aminteasca de Vasalica mamii, asa ca noi copiii repede il supranumiram, “Vasalica mamii”. Dar, a avut si indreptatire sa se mandreasca cu copilul ei. “Vasalica mamii”, a obtinut admiterea la Facultatea de Chimie, a devenit inginer chimist, mai apoi, sef de laborator. Dar. . . , incepura si enigmele. Multe sedinte de tot felul, uneori fara legatura cu profesia lui, criticile mediocritatilor din jur dar cu functii mari, probabil rascolira sistemul nervos al inginerului chimist, care, se cutremura singur de indobitocirea adusa de cei cu “indicatiile”, “Vasalica mamii”, se indrepta spre pahar, spre alcool. Il paraseste nevasta, isi pierde locul de munca si se reintoarce prietenul meu drag in satul nostru natal, ca un distrus de viata, ajungand sa ia sapa cu satenii lui, iar ce castiga, pe tuica se ducea. In anul 2001, facand o vizita sa-mi mai vad si eu pe cine mai aveam, un tata de 94 de ani acum, un frate, rudenii, prieteni, l-am intalnit pe inginerul chimist “Vasalica mamii”. Era beat. Ne-am imbratisat, iar ochii ni s-au umplut cu lacrimi. Am vizitat-o pe Marioara, sora sa, invatatoare in comuna, casatorita cu Ioan Iacob, un iubitor de literatura si folclor, cu care ce-I drept era o placere sa stai de vorba, dar cu toate discutiile de acum, cu Vasalica nu mai era nimic de facut. Era un napastuit, distrus moraliceste, pierdut! “Iata, mi-am zis, unde ne-a dus destinul! Fericirile copilariei, sperantele parintilor, norocul vietii noastre s-a pierdut, poate odata cu acele “cravate rosii”, atarnate de grumajii nostri parca a strangulare!” Anul urmator (2002), am primit stirea ca “Vasalica mamii” e mort, lovit de o masina pe soseaua nationala ce trece prin comuna!” Dumnezeu sa-l odihneasca! “Despre mine ce-as putea scrie acum? Eu mi-am luat “lumea in cap”, cu familie cu tot, traind in Australia, vazand in imaginatia mea numai stafii comuniste, imaginare sau reale, dar va voi povesti si despre mine la vremea potrivita!”