NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Miron Radu Paraschivescu : Sărbătoarea culorilor Martie 7, 2007

Pentru cine e obişnuit să şi confrunte impresiile noi ce i le stîrneşte o operă plastică originală, cu ceea ce a mai văzut înainte, mai ales cînd e vorba de unii nostalgici sau numai „speriaţi” de cumulul impresiilor aglomerate din contemplarea operelor datorite unor artişti de nume şi renume mondial, poate că încadrarea unui pictor ca Ion Mirea în familia unor mari maeştri ai artei moderne etichetate sub denumirea globală de abstractionişti, în frunte cu Paul Klee, Joan Mirò sau Piet Mondrian, este treaba cea mai simplă şi care cere cel mai mic efort. Personal, nu mi pot îngădui să i fac artistului român, care vine astăzi să deschidă în pictura noastră modernă o fereastră cu lotul nouă şi originală, „ni cet exces d’honneur, ni cette indignité”, ca să mă refer şi eu la un autor de faimă universală, deşi clasic. N o voi face, mai întîi, pentru bunul motiv că nici Ion Mirea, nici subsemnatul n am frecventat în ultimii douăzeci de ani galeriile şi expoziţiile apusene ci am evoluat fiecare, după gusturile şi putinţa fiecăruia din noi, între realităţile istoriei şi artei contemporane de la noi de acasă; asta nu însemnează că ne am pus ochelari de cal şi că am fi ignorat tot ceea ce în plastica apuseană a însemnat o inovaţie profundă în gust şi sensibilitate. Dar îndrăznesc să cred cu tărie că singura sugestie fructuoasă la care ne putem aştepta din partea inovatorilor artei universale, nu este una a formei şi cu atît mai puţin a substanţei artei noastre, ci a unei concepţii intelectuale, a unei proiectări a viziunii noastre artistice în ansamblul orchestral ce-l poate reprezenta efortul neîntrerupt al artiştilor lumii de a vorbi în limbajul secolului lor. În acest sens, desigur că pictura cu care Ion Mirea vine să se înfăţişeze luna viitoare, după îndelungi tăceri şi bogate căutări, este o artă a secolului al douăzecilea dar cu foarte adînci rădăcini împlîntate în realitatea vieţii şi în fertila tradiţie artistică a acestui popor. Iar dacă poate fi vorba de o anumită rezonanţă cromatică, sau mai degrabă de o echivalenţă cu plastica apuseană, aş pomeni mai curînd de anumite limpezimi ale văzduhului mediteranean, din Italia unde Mirea şi-a făcut o spornică ucenicie şi care numai prin aceasta, şi numai prin aceasta, ar putea duce pe cineva cu gîndul la alte ceruri decît acelea ale noastre de unde însă Mirea şi a tras toată seva şi toată puterea albastrului său. Pictorul nostru a dedus cerurile lui, de un albastru de smalţ, din întrebările şi experienţele pe care litoralul nostru şi peisajul montan românesc i le a propus. El şi a luat numai cutezanţa, întrutotul lăudabilă, de a unifica în paleta lui străvechimile din cerul patriei sale pe care, din necesităţi de compoziţie şi dintr o rigoare specifică spiritului său şi cîtuşi de puţin de împrumut, le a unificat într o strălucire de cristal, acea strălucire despre care – cu cîte decenii mai nainte? – vorbea Calistrat Hogaş cînd descria cerul „albastru şi limpede ca ochiul unei fecioare”. Aşa că orice analogie cu alte asemenea exprimări în pînzele unor artişti italieni nu este, cum se spuneuneori în genericele filmelor, decît cu totul întîmplătoare. Cerul lui Mirea e al lui şi al ţării sale, integrat peisajului nostru şi unei întregi concepţii coloristice pe care pictorul şi a plămădit o el singur, aici, acasă. De aceea, am să mă şi grăbesc să părăsesc terenul atîta de friabil al analogiilor neîntemeiate pe altceva decît pe impresii şi să trec la ceea ce în pictura lui Ion Mirea mi s a impus dintotdeauna de cînd îi cunosc arta, ca o certitudine de rigoare ştiinţifică. Mă invită cu atît mai mult la aceasta chiar pictura lui care nu este cîtuşi de puţin a unui debutant, deşi – ca orice artist adevărat – Mirea debutează şi astăzi, la o scară înaltă şi dialectic superioară, mai întîi faţă de el însuşi şi apoi faţă de cuceririle de pînă azi ale picturii noastre. Nici spaţiul, tipografic vorbind, nici cadrul acestei prezentări nu mi îngăduie să urmăresc aici traiectoria stadiilor prin care a evoluat în ultimii nouă ani pictura lui Mirea. Voi spune numai că el provine dintr un alt corp de breaslă decît al pictorilor, ca şi un altul din confraţii săi, Ţuculescu, a cărui expoziţie postumă de la „Dalles” va coincide parcă anume cu aceea a lui Mirea, ca să arate celor care au ochi să vadă că apropierile ce nu o dată s au făcut de către o critică impresionistă, sînt lipsite de cel mai mic temei; aş spune chiar, fără riscul de a greşi, că Ţuculescu şi Mirea se situează la antipozi: cel dintîi e exploziv, iruptiv, impulsiv, discursiv şi în bună măsură romantic, – pe cînd Mirea e concis, reflexiv, sobru, sugestiv, organizat cu o luciditate limpidă, aproape ştiinţifică, sigur clasicizantă. El nu debordează în pînzele lui, ca regretatul Ţuculescu, ci se conţine şi filtrează. Singura analogie rămîne una strict exterioară: ca şi confratele său răpus timpuriu de o nemiloasă boală, Mirea a studiat medicina înainte de a şi închina viaţa picturii, pe care o slujeşte cu atîta devotament şi pe care o ilustrează cu atîta strălucire. Acest lucru poate explica şi umanismul artei sale, concepţia universală care stă Ia temelia ei scientismul organicist pe care ea e clădită. Culoarea e, la Ion Mirea, materie de viaţă ca şi sîngele. El simte, aş spune chiar, dacă termenul mi e îngăduit, palpează culoarea, o traduce în ritmul şi căldura vieţii organice. Şi nu mi se pare deloc o ntîmplare că una din cele mai puternice pînze ale lui – cu implicaţii în estetica plasticii, mult dincolo de acest organicism sensibil, specific felului cum Mirea decantează şi sublimează culoarea în cruditatea pastei intitulează şi ilustrează în chip mişcător acest ciclu vital profund care e maternitatea. Fiindcă lucrul care încîntă şi bucură nu numai ochiul, dar ceea ce e mai intim şi mai adînc în fiinţa noastră, amintirile nu numai ale cărnii dar ale unei memorii istorice chiar, îl constituie legăturile, ecourile şi răspunsurile ce străbat prin pictura lui Ion Mirea din arta populară şi din caracterele specifice ale cotidianului românesc. Nu ştiu cît va putea Mirea să expună în sala destul de parcimonioasă, din Bulevardul Magheru, unde şi va deschide la începutul lui februarie expoziţia, din ciclul picturilor sale cuprinse, sub numele generic de Bucium, după localitatea unde a avut, pare se prima dată, intuiţia unei viziuni ca din avion asupra peisajului nostru, acea viziune de poet, geometru şi arheolog, despre care Neculai Iorga, neuitatul şi marele Neculai Iorga, spunea că ne face să vedem, în pămînt ca şi n istorie, „din foarte înalt în foarte adînc”.
Mi aşi îngădui să l invit pe spectator să reprivească împreună cu mine această măreaţă pînză intitulată Maternitatea. Ea cuvîntă din istoria nu numai biologică dar şi mută, făptuită şi tradusă n artă, a acestui popor al nostru; multiplicarea, la dimensiuni şi atitudini ritmice, a laitmotivului maternităţii, în scheme ce depăşesc schematismul gratie muzicalităţii grave a culorii şi senzualităţii ei, nu se poate să nu ne ducă cu gîndul la un viu document arheologic. E istoria întreagă a vitalităţii unui popor, e cîntecul vieţii şi al continuităţii ei, al triumfului acestei vieţi şi al perpetuităţii ei în artă. De altfel, acest caracter de perenitate arheologică, de zvîcnire a vieţii în tot ce pictează Mirea, a vieţii perpetue şi neîncetat reîntinerită şi cuvîntătoare, îl au majoritatea pînzelor lui. O bucată dintr un tablou de al lui Mirea, aş spune zgîrcenia lui cu suprafeţele pe care le are de colorat, în care nici un centimetru pătrat nu e de prisos umplut cu pasta pe care el o tratează ca nimeni altul, printr-o acomodare şi reinvenţie aproape chimică a ei, poate sta dovadă, ca şi cioburile de vase de la Cîrna sau Cucuteni, de un duh profund autohton. Priviţi pictura lui Mirea în perspectiva a cîteva sute de ani, ca să nu zic milenii! Spuneţi vă, dacă se poate, ce aţi resimţi în faţa unei pînze de a lui dacă aţi fi descinşi dintr o altă planetă, în anul 2500, şi dacă nu aţi recunoaşte n ea un timbru al unei culturi anumite şi nu a oricărei culturi de pe suprafaţa acestui pămînt. Dar poate că imaginaţia mea anticipativă merge niţel prea departe şi ar putea friza simpla speculaţie.
Mă voi întoarce deci la noi acasă şi în epoca noastră, referindu mă la înaintaşi locali. Nu voi urmări evoluţia plasticii noastre în ordinea cronologică, dar într aceea a intensităţii emoţiilor. Dacă Luchian a făcut să vorbească n pictura lui nu numai floarea, dar mai ales lutul românesc, bărdaca, blidul, – Petraşcu, covorul, – Tonitza, icoana, – Brăncuşi, cioplitura şi barda, – Pallady o atmosferă şi o lumină ce pornesc de la şi evocă mai mult Parisul, exact în măsura în care Andreescu, neîntrecutul geniu al picturii româneşti moderne, a făcut să vorbească peisajul crîngului, al iernii şi al tîrgurilor noastre, – Mirea a venit să încerce o sinteză a acestei moşteniri pe care a potenţat o dialectic (adică negînd o în limbaj tehnic şi ducîndo mai departe în spiritul ei) şi a convertit o, cum spusei, la limbajul, modern, al veacului nostru. Dar modernitatea aceasta a lui Mirea se acordă unei realităţi a istoriei noastre; ea se acordă blocurilor, arhitectonicii moderne. Ne am putea imagina tablourile lui în cadrul ansamblurilor arhitectonicii noastre, ca să vedem atunci şi mai bine cît este de autentică sărbătoarea culorilor la care pictura lui Mirea ne invită. Bucuria acestei redescoperiri a unei realităţi româneşti, din cele mai străvechi timpuri, imemoriale, pînă n zile noastre, iată sinteza cu totul unică şi cu totul izbutită pe care o propune pictura de azi a lui Ion Mirea, în care plastica şi peisajul sau universul local nu se dezminte deşi (sau tocmai fiindcă?) a fost ridicat la un limbaj universal.
Dar fiindcă pictura de azi a lui Mirea se exprimă într o limbă pe care critica învăţată să recurgă la categorii dinainte hotărîte ar putea o pune pe seama abstractismului sau non figurativului, să mă grăbesc să spun că mi se pare abstractismul mai puţin o formă goală de conţinut, cît găsirea acestei denumiri lesnicioase de către o critică zorită să eticheteze şi să înglobeze orice invenţie a spiritului, unei scheme abstracte. Vorbind de un erou al său, mare poet, Piers Sparkenbrocke, autorul lui, nu mai puţin poet, romancierul Charles Morgan, spunea că acelea ajunsese la un impas în aria lui, impas ce reprezenta o luptă contra sărăciei lăuntrice şi nu o alegere între bogăţiile din el. La această diferenţă se poate recunoaşte şi ceea ce e autentic sau numai impostură în arta denumită în ultimii ani „abstracţionism”. Poate că rigoarea profesională, în care fiece pată de culoare îşi are justificarea şi logica ei, să i inducă şi pe unii din criticii noştri în ispita de a l clasifica pe Mirea printre „abstracţi”, dar aceasta n ar mărturisi decît de eroarea, sau şi mai grav, de o funciară sărăcie a limbajului criticei: neputinţa de a descifra şi a citi toată seva vieţii dintr a cărei bogăţie Mirea are oricînd ce să aleagă şi ce să lase de o parte, „abstractismul” lui nefiind altceva decît ceea ce a fost, la timpul lui, invenţia lui Cezanne, care a căutat să deducă din legile şi formele naturii pe acelea ale inteligenţei universal omeneşti, care sînt legile geometriei şi ale matematicilor.
Desigur, în ceea ce mă priveşte, o seamă din tablourile lui Ion Mirea, pe care el însuşi le a înglobat sub denumirea generică de proiecte decorative de imprimeuri sau mozaicuri, le privesc cu un entuziasm mai reţinut; dar nu e mai puţin adevărat că ele îmi par o necesară etapă de adaptare şi un exerciţiu al pictorului în a şi „face ochiul” mai curînd decît în „a şi face mîna” cum se zice, de a se pune adică în concordanţă cu un cromatism în sine, nu lipsit de farmec dar de o forţă mai redusă; însă toate exerciţiile îşi află pînă la urmă temeiurile şi justificarea în monumentalele simfonii care sînt suita orchestrală a „paserilor” sale evoluînd pe nişte ceruri vibrante şi dogoritor de vii, unde arta picturii şi forţa interioară a artistului explodează într un adevărat joc sărbătoresc al culorilor.
Şi cu asta ajung, sper, la chiar semnificaţia supremă a acestei etape cu care Mirea vine azi în faţa lumii: caracterul de festivitate populară al picturii sale. Nu de mult, unul din studiourile noastre de filme documentare sau numai reportaj a avut fericita inspiraţie (din păcate nedusă pînă la capăt căci filmul ce ni l a prezentat era în alb negru în loc să fi fost, aşa cum neapărat trebuia, în culori), de a înregistra cîteva din scenele de irozi, capră, moşi, vasilcă, oiţă şi de a ni le prezenta pe ecran cu prilejul sărbătorilor; era în jocul şi organizarea costumelor, a stelelor, a podoabelor fermecătoare în simplitatea şi magia lor, o întreagă estetică plastică populară, păstrată, transmisă, îmbogăţită şi perfecţionată de a lungul veacurilor, de gustul anonim dar cît de sigur al poporului, al aceluiaşi popor care ne a dat şi propagat oral toată comoara poeziei populare, de la Mioriţa şi culegerile lui Tocilescu sau Dem. Teodorescu, pînă la „,Ale Mortului” din Gorj, culeasă şi comunicată de marele folclorist care a fost Constantin Brăiloiu.
Ei bine, pictura lui Ion Mirea este corespondentul şi filtrul în arta noastră cultă, al acestui tezaur. În expoziţia lui publicul va putea verifica şi afla confirmarea acestei arte marcată prin caracterul sărbătoresc al variaţiei în unitate, prin hohotul de bucurie şi triumf al vitalităţii unui popor, aşa cum ele răzbat în bîlciurile noastre de ţară, în jocurile păstrate prin datini şi stilizate prin ele, ale moşilor, irozilor, vicleimurilor, paparudelor şi căluşarilor, în toate acele hore şi procesiuni populare cu care aria lui Mirea e atît de înrudită, făcîndu se ecoul înalt şi colorat al acestei sărbători unanime în care graba se mbină cu forţa, încrederea cu gingăşia, fragilul cu permanenţele.