NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Par. Vasile Vasilache despre „Rugul aprins” Martie 4, 2007

RUGUL APRINS

CERCUL LITERAR-CULTURAL DE LA MĂNĂSTIREA ANTTM DIN BUCUREŞTI

de Rev. Dr. VASILE VASILACHI

Preliminarii istorice şi politice. În primăvara anului 1944, la 14 Martie, am fost numit Stareţ al Mănăstirii Antim. A fost anul cel mai tragic din istoria poporului român, anul care a adus potopul’ocupaţiei celei mai mari peste toată România. Odată cu armistiţiul, frontul se prăbuşeşte şi forţele ruseşti înaintează distrugând prin jafuri şi ucideri tot ce era măreţ în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o ţară cu trecut bogat şi glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. In Rusia, comunismul prăbuşise o mie de ani de cultură şi civilizaţie creştină iar la noi pătrundea cu aceeaşi duşmănie, dărâmând două mii de ani de cultură şi civilizaţie creştină şi împilând aproape 20 de milioane de oameni. Cu sfâşiere în suflet vedeam cotropitorii aruncând în groapa istoriei tot ce făcuse gloria noastră. îngroziţi de ceea ce-i aştepta, unii Români fugeau în străinătăţi, alţii prin munţii ţării, alţii erau luaţi cu forţa şi duşi în robia închisorilor siberiene, alţii erau batjocoriţi şi jefuiţi ori împuşcaţi. Lumea toată era înspăimântată, suferind tot felul de ameninţări, unii fiind osândiţi la moarte, alţii aruncaţi în închisori cu zecile de mii. Instituţiile regatului şi patriarhiei mai fură îngăduite un timp, rămânând simple umbre, dar şi ele ajunseră să fie dizolvate. La conducere se instalau cei ce slăveau comunismul şi duşmăneau neamul şi Biserica. Şcoala şi armata, justiţia şi economia ţării fură predate fără condiţii cotropitorului.

Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu. în biserici, oamenii aprindeau lumânări fără de pomelnice şi-şi făceau cruci mari; dar când se rosteau rugăciuni şi pentru conducători, nimeni nu-şi făcea cruce! Ceea ce-i mai întărea era gândul că Dumnezeu nu i-a dat uitării, că le cunoştea necazurile şi suferinţele, ca îi va scoate din robie, coborându-se El în rugul pustiirii care se întindea peste ţară; unii trăgeau nădejde să audă glasul divin, „Eu am văzut necazul poporului meu, de aceea m-am coborît ca să-l izbăvesc…” Şi noi, cu aceeaşi nădejde tainică, am aprins Rugul la Antim.

Preliminarii religioase. Tot aşa Moise auzise un glas în rugul aprins din pustia Horebului, acolo unde i se arătase îngerul Domnului în para de foc ce ieşea dintr’un rug care ardea dar nu se mistuia; şi Domnul din rug a strigat la el: „Moise! Moise!” Şi el a răspuns: „Iată-mă, Doamne!” Şi Domnul i-a zis: „Nu te apropia! Ci scoate încălţămintea din picioarele tale căci locul pe care calci este pământ sfânt!… Eu sunt Dumnezeul tău… Şi Eu am văzut necazul poporului Meu în Egipt… M-am coborît ca să-1 izbăvesc din mâna Egiptenilor. Du-te şi scoate-1 din robie” (Exod, 32:8).

Biblia ne arăta că în vremile de demult Dumnezeu însuşi apăruse în Rugul Aprins din pustia Horebului şi salvase poporul biblic pe care 1-a scos din robie „cu mână tare şi cu braţ înalt”. Tot aşa nădăjduiam şi noi, cei adunaţi la Mănăstirea Antim, să fim salvaţi din robia sovietică.

Semnificaţia titlului. Pentru noi creştinii, Rugul Aprins reprezintă prin veacuri pe Maica Domnului. Ea este rugul în care S-a pogorït şi S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. Prin aceeaşi economie divina, rugul nu S-a mistuit. De aceea Maica Domnului, în marea ei doxologie, mărturiseşte: „S-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul lumii” (Luca, 1:47). Şi întru a Lui slăvire, continuă a spune: „Pentru ca El a făcut lucruri mari cu noi… că a căutat spre smerenia roabei Sale”.

Sub acest simbol al Rugului Aprins al Maicii Domnului, noi, smeriţii călugări de la Mănăstirea Antim, am urmat între anii 1944 şi 1948 îndemnul de a încheia privegherile cele mari ale sfintelor slujbe de către miez de noapte cu o rugăciune fierbinte către Maica Domnului. Pe când luminile toate din biserică erau stinse, o singură lumină rămânea, o singură candelă din altar, de pe Sfânta Masă. Era candela Maicii Domnului. în acest timp, cei cincizeci de călugări studenţi, orânduiţi în cerc, de-o parte şi de alta a Stareţului, începeau o cântare lină din care străbătea o supremă nădejde:

„Sub milostivirea Ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară. Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în necaz şi ne izbăveşte din nevoi, una curată şi binecuvântată. Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi. Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!”

Rugăciunea aducea nădejdea cerută de sufletul nostru zbuciumat. Păstrând în inimi lumina tainică a candelei unice din altar, plecam noi călugării la chiliile noastre în plin miez de noapte. La fel plecau credincioşii ziua, după slujbă, la casele şi familiile lor, cu mari nădejdi de mântuire a neamului românesc.

Activitate şi program. Şi aşa S-a aprins cel dintâi Rug la Mănăstirea Antim, sub a cărui ocrotire am început să ne mişcăm, simţind că Dumnezeu este cu noi şi noi cu Dumnezeu. Lumina acelei candele din altar, singura care mai lumina în noaptea acelor timpuri S-a răsfrânt şi în afara bisericii. Aşa am organizat mai întâi o întâlnire cu scriitorii prieteni. în flecare joi seara ne adunam în salonul stăreţiei unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filosofice, muzicale şi artistice.

Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditaţia sa dramatică „Martirajul Sfântului loan Botezătorul”. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de là Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimele descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru, care prezenta disertaţii filosofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dimitriu vorbea despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneităţii. Scriitorul Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filosof şi scriitor. Sandu Tudor (pe care noi l-am primit ca frate în Mănăstirea Antim şi i-am dat chilia din clopotniţă), fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăinţă, speranţa în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele întregului popor năpăstuit, încă de pe atunci scrisese două Acatiste care aveau să-1 facă faimos, unul al Sfântului Dimitrie cel Nou şi altul al Rugului Aprins, adică al marelui nostru simbol. Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea subtilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am avut bucuria şi eu să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufleteasca pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.

Programul bogat al acestui cerc literar şi cultural ne-a determinat să plănuim scoaterea unei reviste literare de spiritualitate românească şi tipărirea unei colecţii de cărţi literare de trăire creştină. Doream să cuprindem în ele temele ce ne însufleţeau pe toţi cei de la Rugul Aprins, axând în contemporaneitate o creaţie artistică modernă şi creştină, care să aducă şi să răspândească o nouă orientare de viaţă în năpasta care ne sufoca. Nu efemerul ce se acorda cu raţiunea zilei, ci eternitatea însăşi; nu curente filosofice care apuneau cu autorul lor sau cu moda, ci adevărurile care aduceau binecuvântarea miruirii pentru toţi de la Părintele vieţii; nu compromisul cu răul şi păcatele noastre, ci inspiraţia din Bine, Adevăr şi Frumos, asta urmăream. în redactarea revistei, Sandu Tudor era programat să ne fie un colaborator de seamă, el, care avea în Rugul Aprins o paternitate specială prin dedicaţia sa, prin patosul cu care vorbea, prin credinţa sa.

Crezul nostru de gândire şi de viaţă, al celor de la Rugul Aprins, era cuprins nu numai în activitatea literară şi artistică, el era mai cu seamă îmbinat cu trăirea mistică în prezenţa lui Dumnezeu, păzindu-ne inimile pentru ca astfel să devenim vrednici să izvodim gânduri sfinte, cele care duc la comuniunea cu Dumnezeu şi la calea desăvârşirii cerute de Domnul Iisus Hristos. Numai aşa noi, muritorii, putem întrezări imago Dei care ne duce la Theosis şi la unirea cu Dumnezeu, devenind un novus homo, căruia îi sunt descoperite comorile divine ale Ortodoxiei. Neamul nostru românesc avea atunci, cum are şi azi, nevoie să dobândească această naştere din nou care vine de Sus, „din apă şi din duh”. Cosmopolitismul cu multiplele lui doctrine umanistice, de credinţă streină, a dus la prăbuşirea omului şi a neamului însuşi.

Poporul român, în tot trecutul lui, şi-a păstrat credinţa creştină ortodoxă pe care a slăvit-o în artă şi literatură. Românul a fugit de erorile ereziilor. Ortodoxia este una cu poporul român şi Românul este una cu Ortodoxia strămoşilor săi. Bucuria lui şi a noastră, când ne adunam în cenaclu literar şi cultural, era aceea de a asculta glasul lui Dumnezeu din Rugul Aprins, glas care aduce izbăvire din toate robiile.

Relaţii publice. În afară de reuniunile descrise mai sus, oarecum restrânse, aveam întâlniri în biblioteca Mănăstirii, unde numărul celor prezenţi era cu mult mai mare. Şi aici reuniunile se ţineau sub lumina aceluiaş simbol al Rugului Aprins, cu subiecte de afirmare şi trăire creştine.

Unele erau pregătiri serioase ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice. O, cât de luminoase erau prezentările lui Paul Sterian când înfăţişa viaţa Sfintei Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă! Sau când ne înfăţişa scene din războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt. Spre bogăţia de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian. Pentru noi, el era un mecena. într-adevăr, de la el veneau daruri bogate pentru mănăstire şi pentru premii scriitoriceşti, pentru zidiri şi înzestrări.

Erau şi cursuri de îndrumări mistice, de pildă prelegerile Arhimandritului Haralambie Vasilachi, De vorbă cu noi înşine ori Frumuseţile adevărului însuşi, cuprinzând meditaţii filosofice şi teologice. Parcă-l văd pe fratele Sandu Tudor, cu suflul lui liric, polemizând pe teme creştine ori tâlcuind tainic despre naşterea din apă şi din duh, în conferinţele ţinute la casa Dnei Olga Greceanu, membră a Rugului Aprins, care deseori ne invita la ea.

Pentru publicul larg organizasem lecturi publice în fiecare Duminică după amiaza, în sala cea mare a Bibliotecii mănăstirii. De data aceasta, Rugul Aprins aduna mulţime de doritori să audă învăţături sfinte. Conferenţiarii erau diferiţi, dar cel mai des ne bucuram de prezenţa Arhimandritului Haralambie Vasilachi, a Arhimandritului Benedict Ghiuş, a Fratelui Sandu Tudor, a Prof. Alexandru Mironescu, Dr. Vasile Voiculescu, Paul Sterian,

Ion Marin Sadoveanu. Personal am prezentat de’ mai multe ori reflexii supra izgonirii din rai. Dna Olga Greceanu vorbea pe teme de călătorii la Locurile Sfinte, pe care ea le liubea negrăit de mult.

Când conferenţiarul îşi termina expunerea urmau discuţii cu participanţii. Uneori se puneau întrebări surprinzătoare din care se vedea intensa participare a publicului în descifrarea problemelor vieţii. Parcă-i văd pe cei ce dădeau răspunsuri: Mitropolitul Tit Simedrea, Profesorul Universitar Ion G. Savin, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Profesorul Dr. Virgil Cândea, Dr. Dabija, Anca Lucia Manolache, Generalul Constantin Manolache scriitorul, Părintele Comana. Dintre cei ce puneau întrebări, cei mai zeloşi erau cei din „Cercul Ieşenilor” (cărora le dădusem o chilie la Antim, unde-şi aveau sediul), şi studenţii de la diferite facultăţi.

Tot sub oblăduirea Rugului Aprins am organizat concursuri cu premii prin care încurajam artele. Am avut astfel bucuria să dăm un premiu de multe milioane (în banii de atunci, bine înţeles) compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. Aceste Oratorii de faimă europeană au fost interpretate la Ateneul Român, în primă audiţie, de Orchestra Filarmonică din Bucureşti dimpreună cu societatea corală „România” dirijată de Prof. Nicolae Lungu. Astfel, la 3 Martie 1946, a fost prezentat oratoriul „Patimile şi învierea Domnului”, dirijat de însuşi George Enescu, iar la 24 Decembrie 1947, oratoriul „Naşterea Domnului”, dirijat de Constantin Silvestri.

Odată S-a organizat un concurs pentru cei mai buni cântăreţi bisericeşti de la mănăstiri şi din parohii, cărora li S-au dat premii pentru frumoasa lor pregătire şi prezentare. Altădată S-a ţinut concurs pentru icoane ortodoxe, la care au participat mulţi pictori. Premiul întâi S-a acordat Arhimandritului Sofian Boghiu, pentru o prea frumoasă icoană a Rugului Aprins, iar premiul al doilea, pictorului Profeta. De asemenea, tot din dăruirea Rugului Aprins, se acordau ajutoare celor săraci şi bolnavi, la marile sărbători şi hramuri.

În încheiere. Noului Patriarh al acelor vremi, Justinian Marina, nu i-a plăcut mişcarea spirituală iniţiată la Rugul Aprins. La trei zile după ce a venit patriarh ne-a izgonit din Bucureşti pe noi şi pe fratele nostru, Arhimandrit Haralambie. A scos doisprezece arhierei din Sinod şi i-a trimis la mănăstiri, a desfiinţat episcopii şi seminarii, iar pe noi ne-a scos de la Mănăstirea Antim deoarece organizasem acolo, după propria lui învinuire, „o mişcare mistică în Bucureşti”. A desfiinţat apoi Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci, care era un centru de mare mişcare duhovnicească în Moldova.

Lumina Rugului Aprins n-a putut să ne-o ia din fiinţă. într-adevăr, acolo unde ne-a surghiunuit, în Munţii Moldovei, la Schitul Pocrov (lângă Neamţ), am fost învredniciţi să vedem Lumina despre care a scris Sfântul Grigore Palama.

La scurt timp după noi a plecat de la Mănăstirea Antim şi Fratele Sandu Tudor. El S-a călugărit sub numele Daniil şi S-a stabilit în Bucovina, la Schitul de pe Muntele Rarău.

Toţi cei ce au făcut parte din Rugul Aprins au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare; după ei, şi noi, deşi eram departe, la Schitul Pocrov. Astfel, la Gherla moare fratele nostru, Arhimandritul Haralambie Vasilachi. La Aiud moare Ieromonahul Daniil (Sandu Tudor). Dr. Vasile Voiculescu moare la puţin timp după ce iese din închisoare; la fel Prof. Alexandru Mironescu.

În duşmănia lor faţă de neam, străinii de credinţă S-au năpustit şi asupra Bisericii înseşi, transformând-o într’un rug pustiit în care lumina divină n-a mai putut decât să fumege. Iată că ei înşişi au ajuns acum să vadă că peste Rugul nostru coboară din nou focul ceresc, din care grăieşte însuşi Dumnezeu. Maica Domnului din nou ne aduce pe Mântuitorul lumii iar noi îi cântăm din nou:

„Sub milostivirea Ta, scăpăm Născătoare de Dumnezeu, Fecioară. Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în necaz şi ne izbăveşte din nevoi, una curată şi binecuvântată. Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pre noi. Toţi Sfinţii rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!”

Rev. Dr. VASILE VASILACHI

New York, 2 Iunie 1991. Duminica Tuturor Sfinţilor, Hramul Mănăstirii Antim din Bucureşti.

Notă. Recent, autorul a publicat o carte de 358 p. întitulată ÎNTREITA IUBIRE DE DUMNEZEU, BISERICA SI NEAM (Colecţia teologică CUVÂNTUL VIEŢII, New York). Volumul cuprinde un mare număr de articole în specialitatea autorului având reprodusă pe copertă o icoană veche (1563) din tripticul de la Mănăstireni-Bica (Cluj), România


Anunțuri