NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Ion Coja: „23 August 1944, o zi decisivă în istoria Germaniei. Decisivă în bine sau în rău?“ Martie 2, 2008

 Sunt mulţi germanii care cred că ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în ziua de 23 August 1944 a fost momentul decisiv în pierderea celui de al 2-lea război mondial. Mulţi sunt şi germanii care nu ştiu nimic despre ziua de 23 August 1944. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc subiectul, vom rezuma mai jos semnificaţia şi consecinţele celor petrecute la Bucureşti în ziua de 23 August 1944, cu intenţia deschis asumată de a demonstra cât este de falsă ideea unor germani că (1)„la 23 august 1944 românii i-au trădat pe nemţi”, că (2)„dacă românii nu părăseau Axa în august 1944 şi luptau până la capăt alături de germani, războiul s-ar mai fi prelungit cu încă cel puţin şase luni, timp suficient ca industria germană să finalizeze proiectul de fabricare a armei lor secrete, adică a bombei atomice nemţeşti”, iar soarta războiului ar fi fost alta. Sunt destul de mulţi germanii care nu-i pot „ierta” pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944, pentru consecinţele acelei zile fatidice…

 Se poate spune că în acea zi HITLER l-a pierdut pe aliatul său european cel mai serios, mai de nădejde, singurul dintre aliaţii europeni pentru care HITLER avea un respect autentic, deplin. Este vorba de mareşalul ION  ANTONESCU, conducătorul României în intervalul 6 septembrie 1940 – 23 august 1944. România însăşi, printre ţările europene, îi oferise Germaniei naziste sprijinul cel mai substanţial în „Cruciada împotriva comunismului”, cum numea propaganda oficială românească războiul antisovietic. Nu este de mirare. Românii au intrat în războiul anti-sovietic, anti-comunist, cu o motivare extrem de puternică: refacerea României Mari, prin redobândirea Transilvaniei de Nord-Vest şi recucerirea Basarabiei. Cele două ţinuturi fuseseră pierdute de români în vara anului 1940, la masa tratativelor diplomatice, din păcate, nota bene!, cu „concursul şi ajutorul diplomatic al Germaniei”, acordat Ungariei şi Uniunii Sovietice!! A nu se uita!…

 În august 1944, la câteva săptămâni după debarcarea Aliaţilor în Normandia, situaţia pe frontul de Est, anti-sovietic, nu era nici ea mai bună, înfrângerea Germaniei prefigurându-se şi din această direcţie. În aceste condiţii, după ce a jertfit pe frontul anti-sovietic mai multe vieţi tinere decât oricare alt aliat european al Germaniei, România nu mai avea motive să continue războiul cu orice preţ.  Mareşalul ION ANTONESCU, un militar vestit pentru cultul onoarei militare, al cuvîntului dat, i-a informat pe liderii clasei politice din România că este gata să părăsească puterea, să demisioneze deci, şi s-o transfere celor care îşi asumă răspunderea să găsească soluţia militară şi politică optimă pentru români, cu cele mai mici pierderi de vieţi omeneşti, precizând că de la el nimeni să nu aştepte o acţiune contrară acordului stabilit cu HITLER. El, ca om în primul rând, şi ca şef de stat, îşi va respecta înţelegerea cu HITLER, dar dacă vin alţi guvernanţi în România, aceia vor avea o libertate de acţiune mai mare. El, mareşalul ANTONESCU, nu le stă în cale… Din păcate, nici o grupare politică şi nici o personalitate politică nu s-a arătat capabilă şi dispusă să preia puterea. În plus, Ion Antonescu l-a avertizat pe HITLER că, în condiţiile existente pe front, România este obligată să caute o rezolvare proprie a situaţiei în care a ajuns. Soluţia avută în vedere de ION ANTONESCU fiind retragerea din confruntarea militară, dar  fără să întoarcă armele împotriva Germaniei, a fostului aliat.

 În ziua de 23 august 1944 se produce însă lovitura de palat organizată de câţiva comunişti, de câţiva aventurieri din armată şi de regele MIHAI, rege care, în ciuda ascendenţilor săi germanici(era totuşi un Hohenzollern!), se lăsase uşor manipulat şi câştigat de tabăra anglo-americană, indirect de URSS. Arestarea lui ION ANTONESCU i-a luat prin surprindere pe toţi românii, şi puţini au fost cei care s-au bucurat de noua turnură luată de razboi. Căci, trebuie subliniat, războiul purtat de ION ANTONESCU, alături de HITLER, a avut o largă susţinere printre români, atât la nivelul popular, cât şi al elitelor. Consecinţele, atât cele imediate, cât şi cele pe termen lung, au fost dezastruoase pentru România. Un număr de 150.000 de militari români, după ce regele MIHAI a declarat că România întoarce armele împotriva Germaniei, au fost arestaţi de Armata Roşie, declaraţi prizonieri şi trimişi în Rusia… Iar România toată a trecut la un regim politic de dictatură bolşevică, sever controlat de Moscova.  

Nu punem însă în discuţie consecinţele pentru români, bune şi rele, ale loviturii de palat de la 23 august. Ne interesează, hic et nunc, numai perspectiva germană. Emitem, în acest sens, următoarele ipoteze

(a) Cât este de reală povestea cu arma secretă germană, a cărei fabricare era iminentă şi ar fi schimbat soarta războiului? Iată o întrebare la care opinia publică are dreptul să primească un răspuns clar şi avizat. În mod deosebit poporul german are drept la acest răspuns. După declaraţiile cele mai avizate, ale unor mari specialişti germani ca Wernher von Braun sau Werner Heisenberg, nu exista nici o şansă ca industria de armament germană să producă acea armă, fie ea şi atomică, capabilă să întoarcă soarta războiului dacă acesta s-ar mai fi prelungit câteva luni, chiar şi un an! 

(b) Nota bene  În discuţia de faţă, lucrul cel mai interesant este să ne punem şi întrebarea pereche: ce ar fi făcut aliaţii, americanii în primul rând, dacă războiul ar mai fi durat încă o jumătate de an? Iată o întrebare pe care opinia publică nu şi-a pus-o, şi în mod specific ar trebui să şi-o pună cei care calculează pripit şi amatoristic consecinţele „trădării” românilor. Punem noi, românii, această întrebare, la care avem un răspuns garantat, deloc ipotetic. Iată răspunsul, perfect logic şi extrem de important:

în august 1945 americanii au lansat asupra Japoniei prima bombă atomică, urmată la câteva zile de cea de a doua, la Hiroşima, respectiv Nagasaki. Cu numai trei luni mai înainte, la 9 mai 1945, Germania a fost nevoită să capituleze. Se ştie, cu siguranţă totală, că la 9 mai 1945 americanii nu aveau la dispoziţie un arsenal atomic operativ, nu erau încă gata bombele pe care le-au lansat în august asupra Japoniei. Cu alte cuvinte, acele bombe, care fuseseră pregătite special pentru Germania, pentru regimul nazist, au fost gata la numai câteva săptămâni după căderea regimului nazist. Astfel că întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu se petrecea 23 august 1944 de la Bucureşti?” capătă un răspuns stupefiant şi extrem de logic: catastrofa înfrângerii Germaniei ar fi căpătat dimensiuni într-adevăr apocaliptice! Cu efecte ireversibile! Dacă războiul mai dura trei luni, cele două bombe atomice lansate asupra Japoniei ar fi căzut asupra Germaniei. Mai mult, Statele Unite nu ar fi aruncat asupra Germaniei numai două bombe atomice, ca exerciţiu demonstrativ de forţă, ci un întreg arsenalul atomic.

Lumea uită sau nu ştie că a existat un plan al aliaţilor de transformare a Germaniei într-un deşert(sic!), program care, se pare, a avut la vremea aceea un efect stimulator deosebit printre fizicienii evrei participanţi la fabricarea bombei atomice americane. Zelul acestora(al fizicienilor evrei) pentru programul Manhattan a scăzut aproape total după capitularea Germaniei, moment în care americanii încă nu dispuneau de bomba atomică. De aceea capitularea Germaniei a fost resimţită, dintr-un anumit punct de vedere, nu ca o victorie a aliaţilor, ci ca un eşec al răzbunării evreieşti, talmudice(?), imaginată la proporţii mult mai mari decât însuşi Holocaustul antievreiesc…

Acesta pare să fie motivul pentru care, la Moscova, importanţi lideri bolşevici, evrei, au dezavuat cu nervozitate excesul de zel al comuniştilor români participanţi la lovitura de palat din 23 august 1944, pentru care nu au cerut acordul Moscovei. Acestor lideri bolşevici de la Moscova, mulţi dintre ei, repet, evrei, nu le-a convenit iniţiativa de la Bucureşti, cu alte cuvinte nu le-a convenit scurtarea războiului cu şase luni de zile. De precizat că comuniştii români participanţi la complotul din 23 august, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, erau printre puţinii comunişti ne-evrei din Partidul Comunist din România! Ei nu ştiau multe dedesubturi ale politicii Moscovei (şi nu numai), la care nu aveau acces tocmai pentru că erau „numai” români.

(c) Este o naivitate să spui că un popor a trădat alt popor. Numai persoanele fizice sau grupuri omogene de persoane pot trăda. Popoarele au interese, în mare parte aceleaşi, interese de supravieţuire şi prosperitate în demnitate. Popoarele nu greşesc unele faţă de celelalte, ci numai fiecare faţă de ele însele, abandonându-şi menirea şi demnitatea, greşind astfel faţă de Dumnezeu, faţă de şansa acordată de Dumnezeu.

 d) Dacă într-adevăr actul de la 23 august 1944 a avut pentru Germania consecinţele mai sus prezentate, asta nu înseamnă că putem spune că poporul român sau conducătorii săi au acţionat (cu bună ştiinţă) pentru salvarea Germaniei de la cataclismul atomic care i se pregătea. Cine atunci a dat peste cap planurile de aneantizare a Germaniei, de des-fiinţare a poporului german? Unul din doi: hazardul sau Marele Arbitru al Istoriei…

  Cert este că nemţii, dacă acceptă ipoteza de mai sus, nu au motive să le poarte pică românilor. Dimpotrivă. 

  În concluzie:

   Actul de la 23 august 1944, act de trădare a intereselor româneşti, a adus multe suferinţe românilor. Cei mai mulţi dintre români deplâng şi azi gestul regelui MIHAI(„regele neamţ”!), gest nesocotit, lipsit de responsabilitate, lipsit de loialitate faţă de poporul român. Existau alte variante, mult mai convenabile pentru români. În mod paradoxal, în pofida tuturor jocurilor şi strategiillor desfăşurate, unele la vedere, altele oculte, beneficiarul principal al lui 23 august 1944 s-ar putea să fie poporul german. O spunem pentru a evidenţia intervenţia nu a românilor în istoria Germaniei, ci a înseşi Providenţei, căci dacă era să iasă lucrurile aşa cum le gândise mintea omenească, a unor strategi de peste ocean, mare ar fi fost şi insurmontabil dezastrul pe care mintea acestor oameni îl pregăteau Germaniei, poporului german, la încheierea războiului de a cărui declanşare numai Dumnezeu ştie cine sunt vinovaţii adevăraţi. Planul, făcut de mintea omenească, a unor demenţi, era ca asupra Germaniei să se abată un genocid propriu zis, total şi definitiv! Numai Dumnezeu îi mai putea salva pe germani, iar Dumnezeu aşa a considerat, că rolul germanilor în istoria lumii, a omenirii, este departe de a se fi încheiat. E drept însă că nici Dumnezeu nu lasă la voia întâmplării cine să fie cei prin care se face voia sa. De data aceasta i-a ales pe români. Iar şi mai exact spus, Dumnezeu a ales un german care a acţionat ca trădător al germanităţii sale! Ca trădător atât al Germaniei, cât şi al României! (O întrebare, în această paranteză: este adevărat că regele Mihai, după 23 august 1944, deşi s-a vânturat prin toată lumea, nu a călcat niciodată în Germania? De ce?)

Aşadar, germanii nu au motive să fie supăraţi pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944. Au cumva motive să le fie recunoscători? La această întrebare numai germanii pot da răspuns…

În sfârşit, mulţi sunt şi românii care se simt încă şi azi „vinovaţi” faţă de nemţi pentru „trădarea” de la 23 august 1944. Îi asigur pe aceşti onorabili compatrioţi că sunt excesiv de exigenţi, de intransigenţi cu propriii lor părinţi, cu propriul lor popor. Este aceasta o meteahnă de care suferă mulţi români.  O meteahnă care îi onorează pe români în absolut şi în faţa lui Dumnezeu. Cu o condiţie însă: să nu facă din acest criticism metodă sau mentalitate, stil de gândire. Dimpotrivă, practicându-l cu onestitate intelectuală, au ocazia, prin contrast, să evidenţieze mai bine momentele de graţie ale istoriei noastre. Nu au fost deloc puţine sau neînsemnate. 

August 2006

ION  COJA

Profesor la Universitatea Bucureşti