NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Dumitru Gălăţan Jieţ: Ilie Moise – „Quo vadis, cultura populară?” Aprilie 4, 2007


Autorul volumului „Quo vadis, cultura populară? este, după cum ne informează cele câteva rânduri de pe coperta a IV-a, un bărbat între două vârste, (s-a născut la 13 februarie 1948 în satul Cut, judeţul Alba), actualmente professor de folclor şi etnologie la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Doctor în filologie (specialitatea folclor literar) al Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, Ilie Moise a publicat până acum cca. 10 volume (Creatori populari sibieni (1975), Butea junilor (1977), Eternităţi sibiene (1998), Confrerii carpatice de tineret : ceata de feciori (1999), Folcloristica sibiană (1999), Folclor românesc (2001), Proiecţii etnografice în comerţ şi turism (2002), Sibiu – repere etnologice (2004).

De peste un sfert de secol coordonează apariţia publicaţiei “Studii şi comunicări de etnologie” – anuar al Academiei Române, care nu şi-a întrerupt apariţia (nici măcar pentru un an !) în perioada postdecembristă.

Ilie Moise este laureat al premiului “Ethnos” pentru întreaga activitate.

Aceasta este, în câteva rânduri, anvergura activităţii profesorului Ilie Moise, care, iată, pune la dispoziţia cititorilor şi a specialiştilor un nou volum : „Quo vadis, cultura populară?”.

Volumul, aşa cum arată însuşi autorl în Prefaţă, este „alcătuit din articole şi studii publicate sau rostite de-a lungul unui deceniu şi jumătate de cercetare etnologică, încercând să răspundă unor întrebări legate de locul culturii tradiţionale româneşti în contextul civilizaţiei postmoderne de la sfârşitul mileniului doi şi începutul celui următor”.

În luna august 2005, am avut plăcerea de a discuta în câteva zile, ore bune cu profesorul dr. Ilie Moise la Sibiu, ocazie cu care domnia sa a avut şi bunăvoinţa de a-mi acorda un interviu, pe care1-am publicat în revista „Viaţa – de la Est la Vest” din Petrila. De la primele discuţii am fost

fascinat de harul didactic şi pedagogic, de complexitatea personalităţii sale. Aşa cum am afirmat şi cu altă ocazie, în discuţiile” cu prof.dr. Ilie Moise, este foarte potrivită recomandarea făcută de

N.Titulescu : „închide ochii şi cască urechile, căci ai ce învăţa”.

În interviul acordat, Ilie Moise spunea : ‘Tot ce am mai bun şi mai frumos în structura fiinţei mele s-a plămădit în lumea satului transilvan (la Cut n.a.), unde am simţit că majoritatea ţăranilor aveau în sânge şi atitudine veacuri întregi de aristocraţie rurală. Poate şi de aici meditaţia gravă asupra destinului culturii şi civilizaţiei tradiţionale în perioada post decembristă, teama că odată cu ţăranul dispare şi dispar şi principalele elemente ale identităţii noastre”.

Pe linia acestor preocupări constante, după 1989 apare şi volumul la care ne referim, lucru recunoscut chiar de autor în scrisoarea ce a însoţit volumul pe care mi 1-a trimis, în care printre altele, menţionează că volumul „este axat pe multitudinea de întrebări pe care specialiştii sau intelectualii ataşaţi de valorile noastre identitare şi le-au pus vis-à-vis de soarta culturii nationale în perioada post decembristă”.

„Sigur – menfionează autorul în aceeaşi scrisoare , este greu de dat verdicte sau soluţii într-o problemă atât de importantă, drept pentru care m-am limitat doar la unele … sugestii”. Aşa cum vor constata însă şi cititorii, sunt „sugestii” la obiect, de luat în seamă, care dovedesc implicarea autorului cu toată fiinţa şi harul său în apărarea valorilor noastre identitare.

Cartea cuprinde aproximativ 34 de articole şi studii publicate în diverse ziare şi reviste, interviuri pentru postul naţional de radio, precum şi pentru posturi locale, cât şi comunicări, cum ar fi cele de la Colocviile Centrului Creaţiei Populare de la Ştefăneşti (Argeş) în anii 2000, 2002 etc. Primul articol, intitulat „Quo vadis, cultura populară?”, care dă de altfel şi titlul cărţii, a fost publicat la doar câteva luni după evenimentele din decembrie 1989. Intuind reculul culturii populare în anii următori, încă de atunci autorul propune o serie de măsuri pentru a menţine această cultură pe un drum ascendent. In acest sens sugerează completarea cu „prioritate şi responsabilitate” a monografiilor obiceiurilor noastre tradiţionale şi chiar înfiinţarea unui Muzeu al datinilor şi obiceiurilor populare, întocmirea unei enciclopedii a folclorului şi etnografiei româneşti, realizarea unui chestionar naţional în domeniul folclorului, continuând şi actualizând seria chestionarelor lui B.P. Hasdeu şi N.Densusianu lansate la sfârşitul secolului trecut. Stăm şi ne întrebăm: câte din aceste idei propuse au fost puse în practică între timp?

În alte pagini ale cărţii este abordată problema valorificării culturii tradiţionale în cadrul festivalurilor artistice de amatori, al târgurilor tradiţionale moderne, al turismului rural. Nu lipsesc date despre Mărginimea Sibiului, care „din punct de vedere etnologic, rămâne încă una din cele mai interesante şi originale zone ale Transilvaniei^, care a reuşit să-şi păstreze de-a lungul secolelor identitatea culturală şi spirituală”. În articolul „Bine aţi venit acasă” este tratată întâlnirea mărginenilor la Sălişte, din 8 august 1999, când s-au întâlnit urmaşii acelor „magnaţi ai oilor”, care, aşa cum subliniază şi autorul, „de-a lungul veacurilor şi-au adus un aport considerabil la conturarea fiinţei noastre etnice, a rotundului
românesc”.

Oierii din Mărginimea Sibiului şi-au întemeiat cei dintâi, asociaţii profesionale precum „Uniunea oierilor din România” cu sediul central la Poiana Sibiului, care avea în epoca interbelică propria revistă – „Stâna” şi propria bancă – „Mielul”. Pentru ca toate acestea să nu fie date uitării, în finalul cuvântării ţinute la „Întâlnirea Mărginenilor”, autorul spune : „Uniţi-vă eforturile, dragi mărgineni, să faceţi din pământul moşilor şi strămoşilor voştri cel mai frumos şi prosper colţ de rai., Bine aţi venit acasă!”. Ce pledoarie mai frumoasă se putea face pentru a nu lăsa cultura populară să moară ?

Volumul se încheie ca şi anul, cu Crăciunul şi colindatul, dimensiuni religioase, sugerând că se încheie un an, se colindă pentru altul, iar viaţa merge înainte, aşa cum ar trebui să meargă şi cultura populară..

Dumitru Gălăţan Jieţ

Anunțuri