NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Violeta Ionescu: „Vulturul Ilie – mascota aerodromului de la Buzău“ Martie 11, 2008

De obicei, aviatorii se feresc de vulturi, şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie… nu l-au întâlnit în cer, ci  – culmea –  pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii… Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. Era… de-al lor.

 Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare. Mai ştia, de asemenea, când sosea acceleratul de Bucureşti. Venea pe peronul gării şi se posta chiar în dreptul vagonului restaurant, pentru că… mai avea acolo un prieten, chelnerul care-i arunca întotdeauna ceva de mâncare.  Lumea era obişnuită cu el, şi el cu lumea.

Până într-o zi, când a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, vulturul a dat din aripi, s-a apărat şi până la urmă i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ, ce-a fost acolo, panaramă mare… În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat…

Nimeni nu ştia de unde a venit. Aviatorii îi spuneu Ilie, fiindcă Ilie este patronul aviaţiei, cel care s-a suit la cer cu un car de foc…

Aşa a murit Vultulul Ilie, victimă a unui glonte pătimaş, într-una din zilele războiului, în gara din Buzău, fără ca prietenii lui, aviatorii, să-i poată sări în ajutor (după relatarea adj. av ® Mihai Guneş din Galaţi).

 

*

 

Dar iată şi o altă variantă a poveştii despre această pasăre măiastră, atât de îndrăgită de aviatorii buzoieni,  istorisită de un alt martor al existenţei ei –  părintele Dumitru Popa, protoiereu al landului Baden-Wurtenberg, Germania. Părintele Mitică s-a născut în satul Aldeni, judeţul Buzău, şi l-a cunoscut pe vulturul Ilie mai îndeaproape… Din păcate, a fost nevoit să părăsească România în timpul războiului şi s-a stabilit în străinătate. În anul 2001 l-am întâlnit la Freiburg şi mi-a dat această istorisire bătută la maşină, spunându-mi că a fost publicată la Paris, într-o revistă a diasporei româneşti, ca şi la Freiburg. O consider o excelentă mărturie care vine să o completeze pe cea a aviatorilor gălăţeni – motiv pentru care merită s-o redau aici (părintele Mitică a decedat în  2003 şi, potrivit ultimei sale dorinţe, a fost adus în ţară şi înmormântat la Aldeni, Buzău, în satul natal):

“Anghel Adam, primul hangiu din spatele gării  Buzău, de abia trăsese obloanele de la fereşti, când îşi făcu apariţia în pragul hanului un muntean cu gluga pe umeri, cu nelipsitu-i toiag de călătorie în mână, şi cu un “pui de curcă” pe braţ. La un ciocan de rachiu, tot aşa cum şugubăţul cumpărător preţăluia “găinuşa” lui Ionică în iarmarocul de pe Ozana, cârciumarul Anghel începu târguiala cu ciobanul:

     – Frumos curcan ai, moşule! De unde-l aduci?

       Din vârful Penteleului, taică…

       Cât ceri pe el?

     – Apoi, e cam greu de spus, că soiul ăsta de curci e tare scump!

      Şi uite-aşa, mai lasă fine, mai lasă jupâne, cum e obiceiul iarmarocului, iată-l pe Ilie devenit orăşan. Şi cum nu putea încă să zboare, fu lăsat să convieţuiască în pace cu celelalte orătănii din curte, cu care Ilie s-a acomodat cu vremea.

      Hanul din spatele gării devenise noul său cuib şi atât de mult s-a legat de el, că orice încercare forţată de schimbare de domiciliu a fost apoi imposibilă. Ilie era la el acasă, stăpânitor şi despot.  Şi dacă, cu tovarăşii săi de pătul nu se certa niciodată, apăi cu câinii nu se împăca nicidecum.

      De la o vreme, prinzând curaj şi aripi, dedându-se cu lumea de primprejur şi cu muşteriii din prăvălie, Ilie îşi obţinu toată libertatea de acţiune… Începu să iasă la plimbare pe stradă, să meargă la gară şi să se hârjonească cu copiii şi cu câinii, şi aşa, încet-încet, să-şi facă prieteni şi cunoscuţi.

Devenit cetăţean de onoare al urbei, Ilie călca cu pas de stăpân pe străzile Buzăului. Se obişnuise cu mersul pe jos, că de câte ori îşi lua zborul trebuia să se războiască cu puzderia de ciori care întuneca cerul oraşului şi-l ciuguleau, sărmanul de el, de-i mergeau fulgii, că el fiind greoi în mişcări, nu se prea putea apăra de ele. În fiecare dimineaţă se ducea pe jos la piaţă, în hale, unde măcelarii îl aşteptau cu tainul de carne, sau la hala de peşte – după cum era zi de dulce sau zi de post.

 Mersul lui era încet şi legănat, prin centrul oraşului. Pe trotuar nu mergea, că se împiedicau pietonii de el. Pe stradă, iar nu mergea, că avea de furcă cu birjarii. De aceea mergea pe marginea străzii, pe lângă trotuar, pe acolo unde se scurg ordurile, unde nu se supăra nimeni.

Aveam un coleg de clasă, Chelaru, fiu de medic, la  rădăcina căruia plouase din abundenţă,  că trecea cu vreo trei centimetri peste doi metri înălţime. Nici el nu putea să meargă, mai ales vara, pe trotuar, că se lovea cu capul de storuri, şi mergea şi el tot pe unde mergea şi Ilie. Mai în glumă, mai în serios, îl numeam şi pe el tot aşa. De altfel, de la o vreme, nu era cunoscut decât sub numele de Ilie.

Aproape în fiecare dimineaţă când mergeam spre şcoală, îl însoţeam din urmă pe Ilie, mergând agale către piaţă – că piaţa cu toate ale ei era în centrul oraşului, la Biserica Sfinţii Îngeri, şi mergeam împreună o bună bucată de drum. Aveam impresia că mă cam împrietenisem oarecum cu dânsul, că-mi permitea să-i mângâi penele… Dar când mă uitam la ciocul lui, mă făcea să-l privesc cu mai mult respect…

Într-o zi, pe când treceam amândoi pe lângă poarta căpitanului Negoiţă, ordonanţa acestuia l-a oprit pe Ilie şi i-a pus dinainte o cratiţă cu tocană. Ilie s-a uitat la ea, i-a mulţumit soldatului în legea sa, şi şi-a continuat drumul, cum făcea în fiecare dimineaţă, fără să se atingă de bunătăţile burghezeşti.

Către vremea prânzului, îl vedeai pe Ilie sus, pe localul gării, cu norul de ciori dându-i roată, iar când vedea expresul de Cernăuţi-Bucureşti că-şi face intrarea în gară, cobora şi el pe peron, că şi aici bucătarul de la vagonul restaurant avea rezervate ceva delicatese culinare pentru el.

Afară de câini şi copii, Ilie nu se  împăca nici cu vânzătorii de ziare şi covrigi, care îl trăgeau de pene – şi aşa ceva nu-i plăcea de fel. De multe ori se uşurau de marfa pe care o aveau şi scăpau cu fuga pe unde vedeau cu ochii. Îi urma Ilie, care număra ziarele şi covrigii…

De câte ori nu ieşea bietul Ilie ciufulit din cârciumă, aruncat pe trotuar de către domnul Anghel Adam – că de, hanul era deschis pentru toţi, iar dumnealui i se ridica sângele la cap când vedea că intră doamnele cu căţeluşi cu vestă verde… De aceea, când un avocat din Galaţi a cerut neapărat să i-l vândă, hangiul n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a dat. Dar, neobişnuit cu bălţile Dunării, cu ţânţarii de pe Lacul Brateş, Ilie s-a prezentat din nou peste câteva zile la Buzău, că doar el buzoian din tată-n fiu era! De altfel, aici el era prieten cu toţi locuitorii oraşului şi nimeni nu s-a plâns că i-a făcut vreo stricăciune.

Ca orice târgoveţ ce se respecta, în timpul verii, Ilie părăsea şi el oraşul şi se ducea la munte, în vizită la neamuri. Odată şi-a adus cu el şi un însoţitor, dar acesta, când l-a văzut coborându-se în vâltoarea vieţuitoarelor în care el nu putea să aibă încredere, s-a mai rotit de câteva ori în zbor şi s-a reîntors spre culmile albastre ale Carpaţilor.

Cu anul 1939, bătrâna Europă a fost iarăşi cuprinsă de friguri şi, ca şi în alte părţi, au început şi la noi concentrări, mobilizări şi deplasări de trupe. Pe peronul gării Buzău, Ilie îşi aştepta trenul său. Dar trenurile nu mai circulau cum le cerea sorocul lor. La ora aceea însă, un tren plin cu cătane ce se ducea spre Moldova, pe “zona de operaţii”, opri în faţa peronului. Cu voie, cu nevoie, Ilie a fost prins cu arcanul, luat la oaste şi timp de o lună de zile a stat într-o cuşcă pe la Dorohoi, depunând şi el jurământul de credinţă faţă de drapel şi  rege… Ca şi stăpânul său, toată lumea credea că i s-a făcut dor de Penteleu şi e plecat în vacanţă, la munte. Un avocat din Buzău, concentrat tocmai în regimentul cu pricina, a dat de bietul Ilie. Mare-i fu surpriza, după cum şi mare bucuria lui Ilie când a auzit că cineva îi spune pe nume. Regăsirea celor doi prieteni a dus la eliberarea captivului, iar reapariţia sa la furnizori, ca şi aflarea adevărului, a dat prilej presei locale să pună la mare preţ civismul lui Ilie, dându-l exemplu acelora care se eschivau prin toate mijloacele să-şi facă datoria faţă de neam şi patrie. Ilie făcuse o lună de concentrare…

Armata română trecuse Prutul, dezrobind pământul scumpelor noastre provincii Basarabia şi Bucovina, şi înainta victorioasă spre răsărit. Străin de evenimentele ce clătinau aşezarea lumii, Ilie îşi urma cu sfinţenie programul său. Era la vremea prânzului. De acolo, de sus, de pe localul gării, Ilie privea spre Dealul Paşii, de unde trebuia să apară expresul de Cernăuţi.

 În acel moment, un tren militar german intra în gară. Un soldat a sărit şi a deschis fereastra vagonului. Un răpăit surd de pistol mitralieră şi bietul Ilie se prăvăli mort pe peron… Iar peste câteva clipe, când boneta albă de la vagonul restaurant cobora cu farfuria plină cu delicatese pe peron, cu capul sfărâmat şi plin de sânge, cu ochii stinşi şi cu aripile întinse ca pentru un ultim zbor, Ilie nu mai dorea nimic…

Eram la Rostok, într-un alt capăt de lume, când, răsfoind “Universul”, am aflat de ştirea morţii sale. În chenar, erau date fotografia lui şi un scurt panegiric.  N-am putut să-mi reţin lacrimile…“ (Dumitru Em. Popa, Cosne sur Loire, August 1962).

 

După cum vedeţi, moartea vulturului Ilie de la Buzău a fost un eveniment care a depăşit graniţele locale – dacă scria şi-n “Universul”! Un fin analist ar trage poate nişte concluzii privitoare la apariţia, existenţa printre oameni şi dispariţia acestui simbol al aviaţiei româneşti.

Şi totuşi, “a trăi – spune cu speranţă aviatorul Antoine de Saint Exupery – înseamnă a te naşte neîncetat”. Fiecare aviator poartă pe piept un vultur – însemnul Aviaţiei.

Fără îndoială, un Vultur Ilie…

VIOLETA IONESCU

Anunțuri