NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Elena Sanda Pădureanu: „Plasa Mangaliei“ Septembrie 28, 2008

Se împlinesc anul acesta 130 de ani de când pământul dobrogean se află în graniţele statului român. Sub acest aspect aniversar, vă propun să privim Mangalia dintr-o altă perspectivă decât a fost ea prezentată până acum:

Mangalia, fie ea prosperă şi înfloritoare, fie în momentele-i dramatice, lovită de dezastrul războaielor sau de ravagiile epidemiilor, a avut un rol important în organizarea administrativ-teritorială a zonei. Un teritoriu mai mare sau mai mic a gravitat permanent în jurul acestei aşezări.1 Mangalia nu a fost de-a lungul timpului doar o aşezare umană, ci şi o unitate teritorial-administrativă.

Astfel, în ultimii ani ai stăpânirii otomane, pe la 1873-1874, Mangalia era centrul administrativ al cazalei cu acelaşi nume. Făcea parte din Sangeacul Varnei(după ce într-o etapă anterioară fusese subordonată unei unităţi administrative cu centrul la Rusciuk). Cuprindea 36 de localităţi, sate şi cătune, inclusiv Mangalia, cu o populaţie majoritar musulmană, turco-tătară, cu o densitate de locuire foarte redusă. În 1875, producându-se o modificare în organizarea teritorial-administrativă a Imperiului Otoman, Mangalia şi cea mai mare parte a cazalei sale au fost integrate cazalei Kiustenge(Constanţa), ce aparţinea Sangeacului Tulcea.2 Modificarea teritorial-administrativă este posibil legată de nesiguranţa stăpânirii otomane în această zonă de margine a Imperiului, confruntat cu o nouă fază a dezintegrării dezvoltată în interior şi stimulată din exterior de mari puteri ale vremii interesate direct. La 1875 continua să funcţioneze un spaţiu agricol cu sate şi cătune în jurul Mangaliei, chiar dacă aceasta era subordonată faţă de Kiustenge. Acest spaţiu era foarte slab populat datorită condiţiilor naturale pe de o parte – stepa – dar şi datorită evenimentelor desfăşurate în această parte a Europei, în cadrul crizei orientale, pe de altă parte. Menţiuni scrise atestă că marea majoritate a satelor şi cătunelor din caza au fost înfiinţate(reânfiinîate) prin colonizarea a diferite etnii – turci, tătari, găgăuzi, şvabi, bulgari – după 1811, probabil că multe dintre ele, pe vetre de sat mai vechi, ruinate şi depopulate ca urmare a deselor războaie ruso-austro-turce.

Aceste repere administrativ-teritoriale se regăsesc atât în preocupările de trasare a graniţelor în urma războiului ruso-româno-turc(1877-1878), cât şi mai târziu, în modul în care, pe aceste pământuri, administraţia românească avea să se înfiripe. Pe fundalul evenimentelor din timpul crizei orientale din 1875-1878, Mangalia şi spaţiul adiacent au fost oficial sub administraţie otomană până la încetarea ostilităţilor, ca urmare a semnării armistiţiului între Rusia şi statul otoman la 19/31 ianuarie 1878. Din acest moment şi până la mijlocul lunii noiembrie 1878, administraţia civilă rusă ce funcţiona la nord de linia Cernavodă-Constanţa în condiţii de război, se extinde şi asupra jumătăţii sudice a Dobrogei, respectiv asupra Mangaliei şi a cazalei ei.3

Sub conducerea lui Belozerkovici, autorităţile ruse au exercitat prerogativele de ordine publică şi serviciul fiscal în forma specifică unei instituţii temporare şi fără tradiţie locală, cu lipsă de interes pentrunevoile unei provincii ocupate în condiţii de război. Marile puteri europene, implicându-se în realizarea tratatului de pace de la Berlin(1878), în plin Congres au discutat raportul Comisiei de delimitare a frontierei româno-bulgare între

Dunăre şi Marea Neagră, după ce în prealabil hotărâseră ca Dobrogea să se unească cu România.4

Stabilirea graniţei s-a realizat mai uşor înspre litoral decât inspre Dunăre, întrucât s-a căzut repede de acord ca frontiera să se traseze la sud de Mangalia. Hotărârile marilor puteri referitoare la Dobrogea şi la graniţa româno-bulgară între Dunăre şi Mare au fost cuprinse în articolul 46 al Tratatului de pace.5

Trasarea pe teren a graniţei a fost şâsată pe seama unei comisii europene care s-a întrunit

la Constantinopol în toamna anului 1878. În componenţa ei avea pe reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Franţei, Marii-Britanii, Italiei, Rusiei şi Turciei. La cererea

Comisiei, Guvernul român a delegat un grup de ofiţeri superiori, coloneii: Slăniceanu, Arion şi Fălcoianu, la care a fost ataşat Mihail Pherekyde, ca delegat civil, membru al Adunării Deputaţilor. Ei au asistat la lucrările primei şedinţe a Comisiei, ţinută la Silistra(noiembrie 1878). De la a treia şedinţă a fost admisă şi delegaţia Bulgariei cu rol consultativ.6 Documentul final a fost încheiat la 17 decembrie 1878, la Constantinopol. El a fost ulterior ratificat de guvernele marilor puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin. A intrat in vigoare prin trasarea graniţei şi plantarea bornelor de frontieră.Neexistând piedici pe teren, această frontieră s-a trasat sub forma unei linii relativ drepte.7

Pentru Mangalia şi teritoriul ce gravita în jurul sau începe o nouă etapă de dezvoltare în graniţele statului român. La 15 noiembrie 1878 statul român a promulgat o lege prin care se punea la dispoziţia Guvernului un milion de lei pentru preluarea Dobrogei, pentru primele acţiuni organizatorice în această nouă provincie.8 La şedinţa din 6 noiembrie 1878,Guvernul român a aprobat componenţa Comisieipentru instalarea administraţiei civile în Dobrogea. În fruntea ei, ca plenipotenţiar principal a fost numit Nicolae Catargi. Această comisie a sosit în Dobrogea două zile mai târziu, la 8 noiembrie 1878.9

Încă din vară, fusese pregătită la Piteşti sub comanda generalului Gh. Anghelescu, divizia activă pentru preluarea iniţial a administraţiei militare. La 10 noiembrie 1878, în Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I, s-au fixat normele de luare în stăpânire a Dobrogei. Ca urmare a unor abile şi stăruitoare eforturi diplomatice româneşti, la 12 noiembrie 1878, Guvernul imperial rus anunţă conducerea statului român că a acceptat cererile româneşti privind predarea administraţiei Dobrogei în conformitate cu stricta aplicare a prevederilor Tratatului de la Berlin. În acelaşi timp îl anunţa pe Belozercovici că poate să procedeze la remiterea Dobrogei.10

Statul român a realizat într-o primă etapă ocuparea militară a noii provincii. La 14 noiembrie, trupele române pregătite pentru această acţiune, au trecut Dunărea la Brăila, în urma. unei scurte festivităţi la care au participat Domnitorul Carol I, primul ministru Ion C.Brătianu, generalul Gh. Angelescu, comandantul diviziei active ce urma să intre în Dobrogea. Prin ordinul de zi, trupele erau avizate că mergeau în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor care din acel moment urmau a fi concetăţeni, membrii ai statului român cu aceleaşi drepturi la protecţia şi dragostea lor.11 La 15 noiembrie 1878 s-a realizat predarea administraţiei civile ruseşti în mâinile autoritâţilor româneşti. Cu toate acestea, trupele ţariste au continuat să staţioneze aici până în aprilie1879. Prefectul de Constanţa a putut anunţa oficial retragerea unităţilor ruseşti de infanterie şi artilerie abia la 4 aprilie 1879.12

Guvernul român adoptase la 28-30 septembrie 1878 Regulamentul pentru inpărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei care, în linii mari corespundea Sangeacului Tulcea din timpul ultimilor ani de stăpânire otomană. Iniţial s-a optat pentru trei judeţe. În final au funcţionat doar două, judeţele Tulcea şi Constanţa.13 Constanţa, ca judeţ, a înglobat şi teritoriul celui de al treilea judeţ nevalidat.

În cadrul judeţului, plasele cuprindeau comune urbane şi comune rurale. Ţinându-se cont de tradiţia locală, de ceea ce s-a găsit pe teren la preluare, judeţele s-au conturat pe baza unor criterii fizico-geografice. Plasele s-au conturat pe baza vechilor cazale, ca dimensiuni. Doar hotarele n-au coincis întrutotul.

La 9 martie 1880 a fost adoptată Legea pentru organizarea Dobrogei care urma să consfinţească integrarea administrativă a Dobrogei la România în regim special, exceptional. Ea înlocuia Regulamentul din septembrie 1878. Conform acestor documente adoptate succesiv pentru organizarea administrativă între Dunăre şi Mare, în judeţil Constanţa s-a format Plasa mangalia cu pretura la Mangalia. Cuprindea 39 de aşezări în general sate mai mari, mai mici şi cătune.14

Până în 1926, plasa Mangaliei a avut în componenţa aşezări cuprinse în 11 comune rurale, dupa cum urmează:

Comuna Centrul de comună Celelalte aşezări în componenţă

1. MangaliaMangalia –

2. Caraomer Caraomer Canlicicur, Dauluchioi.

3. Caracicula Caracicula Ilanlâc, Hagilar, Două Mai.

4. Chiragi ChiragiValalâ, Deliorucci, Casimcea.

5. DocuzaciDocuzaci Calfachioi, Mamuslia, Cerchezchioi.

6. Enghezu Enghezu Amzacea, Casicci.

7. Gherengec Gherengec Ascilar, Haidarchioi.

8. Ghiuvenlia Ghiuvenlia Alibechioi.

9. Mustafaci MustafaciAzaplar, Carachioiu, Eribiler

10.Sarighiol Sarighiol Acbaşi, Cadichioi, Capucci, Haşcadin, Polucci, Caciamac Başpunar

11.Tatlageac Tatlageacul Mic Tatlageacul Mare, Perverli, Mangeapunar.15

Pe măsura integrării la administraţia românească, în funcţie de posibilităţile materiale ale comunelor, prin cotizaţiile contribuabililor, s-au înălţat localuri pentru primăria din comune.16 La 1916 cinci comune aveau local propriu realizat prin contribuţia localnicilor: Caraomer, Chiragi, Docuzaci, Gherengec, Tatlageac. Gherengec, Sarighiol, şi mangalia continuau să folosească clădiri din timpul stăpânirii otomane ca local propriu al primăriei. Trei comune deţineau localul cu chirie ce varia de la 250lei la 450 lei plătiţi anual.17

La Mangalia, primăria deţinea una din clădirile cele mai vechi şi mai monumentale rămasă din timpul stăpânirii otomane. Ea adăpostea primăria, alături de poliţie, percepţie căpitănia portului, o cafenea. Primele preocupări muzeistice au fost adăpostite în aceeaşi clădire, o adevărată cetate nouă zidită în blocuri de piatră veche cu urmă de sculptură şi litere scrise cu mucegaişi parfum din trecutul îndepărtat. Era proptită pe malul uşor abrupt al falezei spre marginea sudică a vechii cetăţi.18

In timpul războiului de întregire naţională(1916-1918), multe dintre clădirile primăriilor au suferit distrugeri mai mari sau mai mici. La Caraomer, Docuzaci, Tatlageacul Mic, primăriile au suferit stricăciuni fără a fi distruse complet. Dar la Chiragi, Gherengec, Sarighiol, Ghiuvenlia, acestea au fost devastate şi distruse complet.19

Ocupaţia germano-bulgaro-turcă a intervenit în organizarea administrativă şi a modificat repartiţia satelor în plasă. În plasa Mangaliei a introdus satele Hairamchioi, Demircea, cara-Aci, Schender, Cavaclar, Bairam-dede, Cazil-Murat.20 Ca urmare a evenimentelor din 1916-1918, unele sate şi cătune din plasă au dispărut: Casimcea, Haidarchioi, Alibechioi, Başpunar, Polucci, Caciamac, Mangeapunar.21

Ca urmare a legislaţiei în vigoare, plasa Mangalia, la fel ca şi întreaga Dobroge, pentru România reprezenta un fel de pământ al făgăduinţei. Subpopulate, Mangalia şi întreaga plasă au absorbit o populaţie numeroasă, românească în primul rând. S-a conturat astfel un paradox: aşezări umane care au devenit specific româneşti, purtau tradiţional numele pe care l-au avut când au trecut sub administraţia românească.Aceste nume, în totalitate erau de origine turco-tătară. Pentru eliminarea acestui neajuns, până la 1925 s-au făcut propuneri de schimbare a numelui localităţilor, astfel încât să corespundă realităţii etnice de pe teren. I.N.Roman a propus printre altele:

Numele vechi Propunerea pentru schimbarea numelui

Mamuslia Căscioarele

Docuzaci Măgura

ValalâVâlcele

Caracicula Limanu

Ilanlâc Vama Veche

Hagilar Cheiţa

Mustafaci Comana

Chiragi Întorsura

Amzacea Gemenea

Cherimciuks Vârtoapele22

Un an mai târziu, în 1926 s-a produs o nouă împărţire teritorial-administrativă în spaţiul dobrogean. Plasa Mangaliei a cuprins în spaţiul său două comune dasprinse din judeţul Caliacra: Durancula cu satul Durancula şi comuna Kalichioi cu satele Kalichioi şi Gheferfaci.

Pentru multe din satele plasei, o dată cu această nouă împărţire teritorial- administrativă s-au adoptat nume noi, româneşti, care s-au fixat în circuitul oficial.

Vechea denumire Noua denumire

Delioruci Vârtopul

MustasfaciComana

Eribiler Orzari

DauluchioiDarabani

Canlicicur Grănicerul

Enghez G-ral Scărişoreanu

Casicci Maior P. Chiriacescu

Caracicula Limanu

Acbaşi Albeşti

Cadichioi Coroana

Perverli Moşneni

Mangeapunar Schitu

Mamuslia Căscioarele

Cerchezchioi Cerchezu

Unele denumiri, precum Amzacea, Casimcea s-au păstrat, strâns legat de numărul mare de locuitori turco-tătari prezenţi în aceste aşezări la momentul redenumirii.

Unele comune au suferit o modificare a teritoriului. Caraomer a fost organizată ca o comună rurală cu o singură aşezare. Darabani şi Grănicerul au fost desprinse de Caraomer pentru a forma o comună cu reşedinţa la Darabani. De la comuna Chiragi a fost desprins Valalâ(Vâlcele) pentru a forma o comună rurală cu un singur sat. Satele Cerchezchioi(Cerchezu), Calfachioi(Viroaga), Docuzaci(Măgura), Mamuslia (Căscioarele) au fost tre- cute la plasa Bairamdede nou înfiinţată. Dacă în plasa Mangaliei, cele patru sate au fost cuprinse într-o singură comună rurală, în noua plasă au fost distribuite în două comune: Cerchezu, cu o singură aşezare şi Docuzaci, cu satele Docuzaci(Măgu- ra), Calfachioi(Viroaga)şi Mamuslia(Căscioarele).23

Dacă statistica realizată în timpul ocupaţiei germane avea în vedere toate cele 39 de aşezări iniţiale ale plasei Mangalia, şi le dădea ca existând între 1916-1918, la 1922, într-un rapot administrativ, satele Casimcea, Haidarchioi, Başpunar, Polucci, Caciamac, Mangeapunar figurau fără vatra satului şi izlaz, adică distruse.24 La împărţirea administrativă din 1926, cătunele Başpunar, Hoşcadin, Polucci erau prevăzute a se desfiinţa.

În 1930 s-a produs o noua împărţire teritorial-administrativă în interiorul judeţului Constanţa. Pe teritoriul său s-au organizat doar patru plase, una dintre ele fiind plasa Mangaliei. Aceasta avea în subordine aproximativ un sfert din teritoriul judeţului. Comunele s-au reorganizat şi ele. În cadrul plasei s-au organizat patru comune rurale, care au cuprins între 13 şi 18 aşezari umane(reşedinţe de comune, sate, cătune). Acestea au fost Albesti, Negru-Vodă, Topraisar şi Plopeni. Mangalia era comună urbană, cu primărie proprie şi cu pretură, sediul plasei. Satele aveau dreptul la adunare sătească formată din 8-12 oameni. În funcţie de mărimea aşezării puteauavea un consilier la nivelul comunei.25

Pentru marea majoritate a satelor s-au adoptat nume româneşti. Acolo unde nu s-a impus numele românesc, s-a românizat denumirea turco-tătară. Aceasta s-a întâmplat doar acolo unde populaţia turco-tătară şi găgăuză a continuat să fie predominantă. Denumirile româneşti s-au impus în circuitul oficial. Satul Albesti, reşedinţă de comună, a ajuns în timp să încorporeze într-un singur sat trei aşezări umane: una tătărască, una turcească, iar la mijloc, una formată din germani şi români. Treptat, denumirile vechi turco-tătare au devenit un bun al tradiţiei orale şi apoi doar amintiri:

Comuna Nume vechi ale satelorNoile denumiri

Albeşti Sarighiol Albeşti

Acbaşi Albeşti

Cadichioi Coroana

Arsa

Delioruci Vârtopul

Cheferfaca Brazda

Calichioi Hotarele

Ascilar Vînători

Hagilar Hagieni

CaraciculaLimanu

Două Mai

Ilanlâc Vama Veche

Acinci Vâltoaarea

Duranculac Răcari

Gherengec Pecineaga

Negru-Vodă Cara OmerNegru Vodă

Mamuslia Căscioarele

Cerchezchioi Cerchezu

Docuzaci Măgura

Calfachioi Viroaga

Cotul Văii

Eribiler Orzari

Chiragi

Carachioi Pelinu

Plopeni Cavalcar Plopeni

Beşalu Conacu

Dumbrăveni

Başpunar Fântâna Mare

Schender Furnica

Enghez G-ral Scărişoreanu

Baeramdede Independenţa

Casicci Maior Chiriacescu

Cazil Murat Movila Verde

Negreşti

Demircea Olteni

Cara AciTufani

Cealmagea Căciulaţi

Sofular Credinţa

Terzi Veli Frasinul

ArmutliaPeriş

Topraisar Topraisar Topraisar

AmzaceaAmzacea

Osmanfaca Bărăganul

Haşiduluc Cumpăna

Tatlageacul Mare Domniţa Elena*

Tatlageacul Mic Dulceşti

Ebichioi Lanurile

Laz-Mahale Lazu

EdilchioiMiriştea

Perverli Moşneni

Abdulah Potârnichea

Regele Mihai I

Mangeapunar Schitu

Mahometcea Steaja

Tuzla

Biruinţa

Costineşti

Muratan Muratan26

În timp, unele din aceste aşezări au înflorit, altele, datorită poziţiei faţă de drumurile cele mai circulate şi datorită poziţiei faţă de aşezări cu o mai mare atractivitate economică, au decăzut, reducându-şi numărul de locuitori.În tragicul an 1940, ca urmare a cedării Cadrilaterului către Bulgaria, din plasa Mangaliei au fost trecute sub stăpânirea Bulgariei satele: Răcari(Duranculac), Vâltoarea(Acângi), Brazda(Gheferfaca), Hotarele(Calichioi).

În 1938, o nouă lege teritorial-administrativă intră în vigoare. Plasa Mangalia, într-o nouă formă, era compusă din localităţile Agigea, Albeşti, Arsa, Biruinţa, Coroana, Costineşti, Cumpăna, Domniţa Ileana, Doi Mai, Dulceşti, Hagieni, I.G. Duca, Lazul, Limanul, Moşneni, Muratan, Potârnichea, Schitul, Straja, Topraisar, Tuzla, Vama Veche, Vânători, Voievodul Mihai.

În pragul celui de al doilea război mondial, Mangalia a ajuns la 2.974 locuitori şi un buget de venituri şi cheltuieli puţin peste 2 milioane lei Ca reşedinţă de plasă şi comunăurbană, la Mangalia funcţiona Pretura, Primăria, Judecătoria mixtă(românească şi musulmană), Percepţia fiscală, Serviciul sanitar, Vama, Pompierii, Poliţia, Punctul de pescărie, Oficiul P.T.T., oficiul telefonic, Căpitănia de port, Oficiul local de turism. Activau sindicatul proprietarilor şi sindicatul muncitorilor. Funcţionau o biserică ortodoxă, 2 geamii, 2 şcoli primare, Sanatoriul societăţii pentru combaterea tuberculozei la copii, Dispensarul de Stat, Orfelinatul, Muzeul de antichităţi ca secţie locală a Muzeului Naţional de antichităţi din Bucureşti, Căminul cultural Vasile Pârvan, o societate de vânătoare, o bancă, populară, 3 mori, o fabrică de ulei, o fabrică de in, o cărămidărie, Herghelia Statului, uzina electrică, parcul comunal.27

Organizarea administrativă aplicată după 1878 s-a menţinut nemodificată până la războiul de întregire naţională(1916-1918). Modificările succesive intervenite în organizarea administrativă ne arată că aceste pământuri nu mai erau sărace şi nesigure, nişte pământuri ale speranţei şi pedepsei în acelaşi timp. Ne arată că, prin soluţii organizatorice cât mai bune, aceste pământuri pot să fie administrate cât mai bine. De asemenea, s-a pus astfel în valoare faptul că anumite aşezări ale plasei Mangalia deveniseră treptat centre spre care, în mod obiectiv, gravitau celelalte aşezări: Albeşti, Negru-Vodă, Plopeni, Topraisar. În condiţiile în care, la nivelul judeţului s-au organizat doar patru plase, Mangalia a devenit astfel, una din cele patru aşezări comune urbane ale judeţului alături de Constanţa.La sfârşitul perioadei perioadei interbelice, depăşise nivelul unei simple comune ca aspect şi importanţă, se manifesta tot mai insistent ca un orăşel provincial cu o viaţă dublă – cea estivală, cu agitaţia specifică şi viaţa de peste an, liniştită, tihnită.

Plasa Mangaliei, ca unitate teritorial-administrativă se menţine până în primii ani ai Republicii Populare Române când, în condiţiile procesului de sovietizare a ţării, se modifică organizarea teritorial-administrativă a României după normele impuse de sovietici. Judeţele sunt integrate unor regiuni. Plasele, ca unităţi teritorial-administrative intermediare între comună şi judeţ se desfiinţează. Desfiinţarea plaselor aduce comunele rurale în subordonare directă faţă de reşedinţa de judeţ. Unele oraşe de importanţă strategică sunt scoase de sub autoritatea deplină a reşedinţei de judeţ şi sunt încadrate direct conducerii raionale. Mangalia intră în categoria oraşelor de subordonare raională. Aceasta datorită importanţei strategice şi militare care i se acordă în noul context.

Mangalia se restrânge doar la statutul de oraş. Prin desfiinţarea plasei ca unitate teritorial-administrativă, românii se mai îndepărtează cu un pas de un anumit tip de tradiţii ale acestui spaţiu carpato-danubiano-pontic. În acelaşi timp, promovează un anumit tip de centralizare teritorial-administrativă

______________________

* Astăzi se numeşte 23 August.

1. Platon Gh., Geneza revoluţiei române de la 1848, Bucuresti, 1969, pp. 103-105.

2. Mehmed, Mustafa Ali, Istoria Turcilor, Editura Stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 19 , p. .346; vezi şi Neagoe Stelian, Istoria Unirii românilor, Editura Diogene, Bucuresti, 1993, p. 186.

4. Adăniloaie N., Cucerirea independenţei pe calea armelor, operă a întregului popor, în Independenţa şi lupta milenară a poporului român, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 81.

4. Neagoe Stelian, Op. cit., pp. 187-189.

5. Rădulescu A., Bitoleanu I., Istoria Românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 279.

6. Neagoe Stelian, Op. cit., p. 207.

7. Rădulescu A., Bitoleanu I., op. cit., p. 279.

8. Neagoe Stelian, Op. cit., p. 211.

9. Ibidem, p. 213.

10. Rădulescu A., Bitoleanu I., op. cit., p. 280.

11. Chiachir Nicolaie, Războiul pentru independenţa României în conteztul internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1977, p. 293

12. Ibidem., p. 296.

13. Giurescu C. Constantin, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, Muzeul

regional de arheologie, Dobrogea, 1966, p. 22.

14. Melide Cr., Plasa Mangalia, fără data şi locul apariţiei, (informaţii şi tabele statistice administrative), p. 279-353.

15. xxx, Monitorul judeţului Constanţa. Tablou de împărţire administrativă a Judeţului Constanţa, în Analele Dobrogei, anul VII, 1926, p.156-157.

16. Negulescu N., Administraţia în Dobrogea.Cincizaci de ani de viaţă românească(1878-1828), Bucureşti, 1928, p.723

17. Melide Cr., Op. cit. p. 279-353.

18. Canarache Vasile, Pontul Euxin. Măşti şi figurinede Tanagra din atelierele de la Callatis-Mangalia, Constanţa, 1969, p.3.

19. Melide Cr., Op. cit. p. 279-353.

20. Brătescu C., Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în Arhivele Dobrogei, vol. II, 1919, p.67.

21. Melide Cr., Op. cit. p. 289.

22. Brătescu C., Noile numiri de sate în Dobrogea Veche, în AnaleleDobrogei, 1924-1925, p. 195.

23. xxx, Monitorul Judeţului Constanţa, în Analele Dobrogei, an VII, 1927, pp. 156-157.

24. Brătescu C, două statistici etnografice germane în Dobrogea, în Arhivele Dobrogri, vol. II, nr. 1, 1919, p.67.

25. xxx, Monitorul Judeţului Constanţa, în Analele Dobrogei, an VII, 1927, pp. 156-157.

26 .xxx, In anul 1930. Noua împărţire teritorial-administrativă a judeţului Constanţa, în Analele Dobrogei, an XI, 1930, pp. 171-172; localitatea Două Mai nu avea denumire anterioară turco-tătară. Acolo unde nu sunt denumirile turco-tătare

prezente în tabel, ele au fost utilizate. Eu nu le-am pus în tabel întrucât nu am putut face o corelaţie corectă şi am evitat astfel promovarea unor erori.

27. xxx, Enciclopedia României, vol. 2, Bucureşti, 1938, p.1960-1961.

ELENA SANDA PĂDUREANU

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s