NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Elena Buică: Istorie orală recentă – „Războiul al Doilea“ Mai 4, 2008

Mult am stat pe ganduri dupa ce am legat vorba cu mai multi batrani ai satului in care m-am nascut, Tiganesti din judetul Teleorman. Ma intorsesem la vatra strabuna simtind ca sunt datoare catre inaintasii mei sa scriu ceva despre ei. Incercam sa ma documentez in vederea intocmirii monografiei “Gand purtat de dor” la care incepusem sa lucrez si faceam vizite celor care sunt un depozitar de amintiri, adevarate izvoare pentru infaptuirea cartii ce-o proiectasem.

Ma duceam in vizite avand in minte un plan, o anume viziune si o anume stare de spirit si de cele mai multe ori veneam cu ele rasturnate.

Notasem  mai multe date despre obiceiuri si traditii, despre eroismul celor care au luptat pe front, despre colectivizare, despre activitatile culturale ale intelectualilor din Tiganesti si multe altele. Socoteam ca am destule date despre cei care au luptat pe front. Cu ce mai stiam si eu de la tata si din alte surse, ma declaram multumita. Acum ma interesau alte date pe care sa le trec in monografie. Batranii pe care ii consultam erau din generatia care luptasera pe front. Stand de vorba cu ei si intrebandu-i de una de alta, se cufundau in zarea indepartata a anilor trecuti si incepeau sa imi raspunda intrebarilor. Dar cum povesteau cu toata trairea sufleteasca, faceau ce faceau si lunecau mereu spre amintirile de pe front. Cu rabdare ii ascultam si incercam iarasi sa ii aduc la ceea ce ma interesa pe mine. Cum-necum, iarasi alunecau spre intamplarile din razboi.

– Cum a fost cu colectivizarea in Tiganesti? intrebam eu.

– A fost rau, fiindca noi ne-am opus si intr-o noapte in februarie 1960, cand am aflat ca vin peste noi cu armata de securisti ca sa ne forteze sa intram la colectiv, vreo 30 de insi am fugit noaptea peste Vedea, dar am fost urmariti de securisti inarmati care veneau pe urma noastra ca sa ne vaneze. Cu spaima de moarte in suflet, am fugit cu totii in sat, cum am putut. De frica mortii am trecut Vedea cu apa pana la gat prin sloiuri de ghiata, pe ger si vant care ne intrase in toate oasele. Ce zile am trait atunci… fereasca Dumnezeu… Multi s-au imbolnavit pe viata. Atat a fost de rau ca atunci cand am fost pe front, cand ne-a respins la Cotul Donului si regimentul nostru s-a retras. Am mers o zi si o noapte pe jos, fara mancare si fara apa, uzi pana la piele… si amintirile de pe front continuau, iar evenimentele se desfasurau ca sub ochii nostri, departe de subiectul de la care am pornit.

Imi trebuia rabdare si o oarecare dibacie ca sa pot discuta cu ei si alte subiecte.

– Cum a murit preotul Alexandru Delcea ? incercam eu sa ii mai aduc la problemele care ma interesau..

– L-a lovit buldozerul in ziua de Sfanta Maria, 1987. S-a asezat in fata buldozerului ca sa nu darame biserica Sf. Vineri din Bucuresti. Comunistii de la noi din tara au facut dupa modelul comunistilor din Rusia. Ca eu, daca am luptat pe frontul rusesc, am vazut cum e acolo…” Si iarasi aluneca discutia despre amintirile din razboi.

– Dar despre cei care au facut inchisoare politica, ce-ti mai amintesti?  il indemnam eu pe fagasul dorit de mine.

– Pai, asa a fost ca am facut inchisoare numai intr-un rand, iar a doua oara m-a scapat Dumitru de le zice lor alde Bilis si stau pe sosea, peste drum de biserica mare. A fost el ofiter de securitate, dar nu a fost cununat cu Diavolul si l-a ajutat Dumnezeu ca sa ma scape.

– Si ce-ti mai amintesti despre timpurile alea grele?

– Am mai uitat, fiindca asa am vrut, sa uit. Era bine sa fi notat si eu asa cum a facut unul de la noi de ii zicea Ion V. Andrei Ciuperca. Asta a notat in fiecare zi ce a vazut pe front, de la incorporare de pe data de 15 februarie 1941 si pana la lasarea la vatra, in 30 mai 1945 si le-a publicat: “Amintiri din campania razboiului din 1941-1945”. Scria acolo si despre mine, ca m-am intalnit cu el si pe frontul din Rusia si pe frontul din muntii Tatra… Si de aici incepeau iarasi povestirile de pe front.

Si in timp ce ei isi depanau amintirile atat de vii din timpul razboiului, chiar daca trecuse mai bine de o jumatate de secol, simteam din intonatiile vocii si din priviri, din felul argumentatiei, ca am in fata oameni deosebiti. Putini sunt cei care pot vorbi de fapte mari cu atata modestie si totusi atat de convingator cum o face taranul nostru in graiul lui cu cuvinte simple. Ma simteam rascolita amintindu-mi cat de seci si pline de nimicnicie par acele randuri de date statistice in care inghesuisem atatea fapte mari din timpul razboiului, pe langa trairea acelor evenimente care i-au marcat pana la sfarsitul zilelor lor: “Tiganestiul, in prima parte a razboiului, a trimis pe front 1.100 de barbati din care multi nu s-au mai intors“.

– Unii nu s-au mai intors, dar noi cei care care ne-am intors, la ce ne-am intors? Ne-am bucurat ca am ramas in viata, dar ce viata a fost pe noi? Ce ne-a adus sfarsitul razboiului? Ca noi am luptat cu curaj de adevarati romani, stiind ca ne ducem la moarte… si iarasi se ducea cu gandul pe front in timp ce eu ma gandeam la cat de nedreapta a fost soarta cu acesti eroi, oameni care au luptat punand patria mai presus decat viata lor, oameni care pastreaza in suflet pentru toata viata mandria faptelelor de vitejie. Istoria uneori isi lasa perioade nesupravegheate. Cu o uluitoare indrazneala unica in istoria omenirii, comunistii au etichetat criminali pe cei care participasera la razboiul contra Rusiei Sovietice, iar valorile morale pentru care ei luptasera au fost rasturnate, umilite si injosite impreuna cu acesti eroi. Trebuia sa laudam numai faptele de vitejie ale “armatei rosii eliberatoare” care ne dadea fiori de gheata in suflet numai cand o pomeneam. S-a incercat chiar distrugerea fibrei noastre nationale. Nu mai aveai voie nici sa canti cantece patriotice, caci trebuia sa preamaresti URSS-ul la fiecare deschidere a gurii.

De la o vreme am intrebat:

– Despre grozaviile razboiului imi vorbiti cu multa inflacarare, de ce nu vreti sa imi vorbiti tot atat de deschis si de celelalte grozavii pe care le-ati indurat dupa razboi, in timpul comunismului, caci acestea nu au fost mai prejos decat cele de pe front.

– Doamna draga, eu am sa va spun, mi s-a adresat unul dintre ei. Cand noi luptam pe front, am avut mandria noastra de luptatori si multi au venit acasa cu decoratii pentru care oamenii le-au dat cinstire pana au venit comunistii. Dar dupa ce am venit de pe front, ne-am bucurat ca scapasem de moarte, dar cum spune o vorba din batrani, am scapat se dracu, dar am dat de taica-sau. Cand au pus comunistii stapanire pe noi, cu ajutorul securitatii, parca am cazut sub coltii unei fiare si sfasierile ei inca le simtim si acum, fiindca multe lucruri nu s-au mai indreptat. Aia care ne-au facut atata rau, fie ca au murit de batranete, in liniste si pace in sanul familiilor lor, fie ca au pus mana pe averea tarii, iar pe noi ne calca in picioare. Ranile comunismului nu s-au vindecat inca si cand vorbim despre el, parca rasucim cutitul cand inca mai curge sange. Dar despre faptele de razboi cum sa nu vorbim, alea au fost fapte de eroi… Apoi dupa o pauza… cum sa imi placa sa vorbesc cand am fost umiliti si sufletul nostru schingiuit. Multi oameni din sat au facut inchisori. Eu am apucat sa ma intorc, dar la multi, pe acolo le-au ramas oasele.  Asa a fost si domnul invatator Theodor Mandroceanu, l-a bagat la inchisoare fiindca s-a opus comunistilor. Si a murit dupa un an de inchisoare la Turnu Magurele, in 1947. A dat ordin sa il aresteze un ofiter de securitate care era chiar de la noi din sat, care se daduse cu comunistii, ii zicea Vasile Lisca. Pe domnu` invatator Marin Spanu, la fel, l-au dus la canal si pe altii, la fel. Dupa ce au bagat la inchisoare pe multi ofiteri eroi care au luptat pe frontul rusesc, iar pe alti ofiteri i-au dat afara din armata, comunistii si-au facut ofiteri ‘pe puncte’ din cei care s-au dat cu comunistii si care cei mai multi din ei nu au fost oameni de nici o isprava mai inainte. Si de la ei si de la altii ca ei, cate alte nenorociri nu au patimit oamenii din satul nostru! Ni s-a schimbat viata si n-am mai putut trai dupa legile noastre strabune. Ne prigonea si pentru ca ne duceam la biserica. Cum sa imi placa sa vorbesc despre asemenea vremuri! Despre razboi, pot sa va mai povestesc multe daca ma ascultati, acolo am fost noi oameni adevarati…

Si in timp ce ei povesteau cu licarul luminii in ochi si in suflet, ca niste fulgerari, mie imi treceau prin minte alte povestiri auzite de la tatal meu sau alti combatanti, imagini care acum se inchegau altfel si incepeau sa-si desluseasca alte intelesuri cu mult mai adanci. Ma simteam rascolita gandindu-ma la simtul onoarei care  ii ridica la inaltime in proprii lor ochi, acum, ca si atunci si le incalzeste inima ca o flacara vie, chiar daca astazi acest sentiment pare ca nu isi mai face simtita prezenta.

ELENA BUICĂ

Anunțuri