NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Oscar Han: „Sculptorul Paciurea“ Octombrie 15, 2007

Rasfoind colectia Gazetei Municipale, la 4 august 1940 am gasit o superba prezentare a lui Paciurea de catre Oskar Han – doi mari artisti cam uitati azi.  Imi face placere sa  propun articolul (aparut in 2 numere consecutive), cu speranta diseminarii acestei bijuterii…
Dan GHELASE, presedinte ARTRAD

Cu moartea lui Ion Georgescu care era profesor la Şcoala de Belle Arte sculptura îşi frânge linia artistică pentru a trece la preocupări de sculptură confacţionaită.

La apariţia sculptorului Paciurea, în 1904-1905, într-o epocă de cumplită dezorientate artistică, problema sculpturii la noi se rezuma în executarea busturilor şi monumentelor de cimitir, căreia sculptorii se dedicau din tată în fiu. Odată cu un anumit meşteşug, sculptorii moşteneau şi clientela. Publicul comanda, sculptorii executau. Public şi sculptori, erau la unison. Mediul plastic era predominat de prestigiul fraţilor Storck. Artizani conştiincioşi ei nu depăşeau ideea de la care pornea comanda adică reprezentarea fotografică a dispărutului, iar monumentele din cimitir erau confecţionate după un tipic prestabilit. O singură şi foarte interesanta excepţie este statuia Generalului Davilla, opera lui Carol Storck, prin care ne dovedeşte că a fost cel mal dotat din sculptorii Storck, deşi în celelalte lucrări n-a depăşit mentalitatea comună a timpului său. Ceea ce îl călăuzea ca sentiment plastic era respectarea sentimentelor de duioşie domestică a moştenitorilor faţă de mortul lor. Ei dădeau, sculptorilor datele formale ale viitorului monument. De aici decurgea problema plastica de a reprezenta pe defunct cu elemente din viaţa lui de toate zilele şi de a reprezenta în sculptură obiectele de care defunctul se slujea în viaţă. Dacă răposatul era militar, mantaua, sabia, chipiul şi mânuşile în mărime naturală, aşezate pe un soclu, erau executate în marmoră de Carairra, devenind un monument funerar. (Această barbarie în marmoră se găseşte în Cimitirul Bellu). Bustul dispărutei trebuia executat în rochia de ceremonie, de preferinţă de mătase; cu cercei în urechi şi cu diademă pe cap şi cât mai împodobit pentru ca bogăţia defunctei să fie cât mai vizibilă. Nici o preocupare de a iconografia fiinţa fizică şi psihică a unui om.

La monumentul defunctului trebuia neapărat, – căci aşa cerea tipicul, – să figureze o femeie căzută pe treptele soclului într-o desperare caligrafică cu un braţ întins spre un bust şi depunând un buchet de fiord. Mai încolo, o femeie de bronz aşezată pe un pat de bronz şi acoperită cu o cuvertură de bronz brodată, este plânsă de un domn bătrân mai mare decât mărimea naturală, cu favoriţi de bronz şi cu tocuri de bronz; pe obraz îi curg lacrimi de bronz dintr-o durere de bronz. Această cumplită scenă, semnată Romanelli, ar vrea să sugereze melodramatic moartea aevea. Dar imitaţia până la trivial a vieţii în artă, nu poate da un sentiment estetic.

Dacă se întâmplă ca defunctul să fi fost poet, atunci o fee nudă îi trecea din fugă o terţă aprinsă pe sub bust. Astfel se înfăţişează monumentul lui Eminescu de la Galaţi, executat de sculptorul Fritz Storck.

În cimitir, în chip curent, o văduvă de marmoră de Canarra ţine de urât unui neconsolat din piatră de Câmpulung; busturi, busturi. Reprezintă plat, nas, ochi, gura, urechi, guler, cravată, 5 nasturi la vestă şi unul la haină. Totul după tipic. Toată domesticitatea vieţii cu vanitatea bogăţiei, prefaţate dincolo de mormânt. După monument se vede din ce clasă de bogaţi făcea parte defunctul: clasa I, mausoleu-biserică pentru un singur creştin sau monument bust cu văduvă în marmoră trântită îndurerată la baza soclului şi purtând pe obraz o lacrimă în formă de neg; clasa II-a, stâncă cu cruce în vârf, basorelief aplicat şi câteodată un mic îngeraş. Simplă stâncă şi cruce: monument din Valea Plângerii.

Dacă cimitirile noastre n-au nimlic din simbolica morţii şi din gravitatea şi austeritatea sentimentului religios al poporului român ortodox, iar din monumente nu se despirnde nici o preocupare de ordin sculptural, fapt bine constatat, ar fi interesant de studiat cum s-a petrecut acest fenomen, care este contribuţia publicului şi aceea a sculptorilor care au dat cimitirelor noastre aspectul cel mai îndepărtat de orice sentiment religios sau estetic specific. De notat că cimitirul Bellu, cel mal mare cimitir al nostru nu are impregnat nimic din sentimentul religios ortodox. Problema este de mare importanţă; interesează foarte mult pe artişti, interesează biserica, iar studiul ei ar putea arunca o lumină estetică în sentimentul acelor care pentru cultul morţilor ridică monumente. Aceste monumente ar putea fi prilejuri de artă aşa cum au fost în antichitate; ele sunt însă o industrie de monumente de cimitir şi atât. Atitudinea în faţa morţii, sentimentul religios şi cultul morţilor determină adâncimea sufletească a unei epoci; puterea el spirituală se repercutează nu numai în artă dar şi în toate domeniile în care se manifestă un popor. Epocile mari de artă şi-au tras puteri din aceste sentimente ce ridică pe om deasupra vremelniciei lui

*

În mediul şi în atmosfera plastică ce pe scurt am căutat să fixăm, opera lui Paciurea pornită dintr-o inspiraţie proprie şi susţinută de sensibilitatea plastică, are darul să ne liniştească; apariţia ei este subliniată cu entuziasm de colegi şi scriitori.

Elev al sculptorului Vladimir Hegel, Paciurea găseşte în acest artist un părinte şi un profesor. Autor al valoroasei statui a lui Miron Costin de la Iaşi, Hegel, om de mare probitate umană şi artistică, insuflă elevului său respect pentru formă, încrederea în meşteşugul sculpturii, care duce pe artist spre perfectibilitate şi cu care îşi însuşeşte mijloacele tehnice de realizare, necesare oricărui artist. Hegel n-a fost pentru elevul său Paciurea un profesor în înţelesul de azi al cuvântului, ci un maestru de modă veche. După ce l-a format în meşteşug, i-a dat o bursă în străinătate şi l-a susţinut să obţină propria sa catedră de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. De maestrul său, sculptorul Hegel, Pădurea a fost iniţiat ta cultul formei dusa la sentimentul de realizare definitivă.

Sculptura greacă este perfecţiune de formă şi seninătate sufletească. Idealul formal al artei greceşti a trecut şi în arta creştină, străbătând pană în zilele noastre. În Renaştere chiar, cei doi giganţi al sculpturii, Donatello şi Michel Angelo sunt genii creatoare trecute prin filtrul de purificare al sculpturii eline. Donatello, deşi nu a creat în chip abstract ca în arta greacă printr-un ideal tot formal (pondere şi echilibru) ne-a dat sinteza unui individ cu nobleţea şi liniştea unei forţe latentei reamintind pe zeul statuarei antice, Ucenicia, învăţarea meseriei este făcută cu un dar al retrospecţivei, în atelierele unde s-a cioplit Nikeea de la Samothrake. Chiar la Michel Angelo, cu tot temperamentul sau covârşitor de romantic, expresia formală stă tot sub imperiul artei antice. Lorenzo de Medici este parcă statuia unui zeu olimpic ce, coborât într-o biserică creştină, se aşează sprijinindu-şi capul în mână spre a medita senin. În arta franceză, idealul ca mijloc de realizare a rămas tot formal, (frumuseţea formei) dar terorizat de oficialitate până la expresia pompierism, termen născut ca un accent de eliberare de această tiranie a formei oficiale.

În sculptură expresionistă volumul şi forma se contopesc în atmosferă. Sculptorul părăseşte arhitectura şi fuzionează cu picătura şi astfel ne găsim în preajma sculpturii lui Paciurea.

Pădurea deschide din nou drumul sensibilităţii plastice la noi iar cu primele sale lucrări se plasează în Idealul sever al sculpturii.

Gigantul din Parcul Carol, aşezat cum privim pe dreapta, este executat de Paciurea. Este o operă de viziune în care concepţia este realizată unitar. Respiraţia largă a formei o face să se ofere dintr-odată şi să te prindă prin întregul ei de la ritmul sentimentului plastic în care e realizată cu simplitatea formelor definitive. Gigantul din stânga, tot cum privim, a trebuit (nu înţelegem de ce), să fie executat de sculptorul Fritz Storck. Este vădită deosebirea dintre sensibilitatea lui Paciurea, cu viziunea unei forme ample şi cu dezinvoltura romantică şi retina de artizan a lui Fritz Storck a cărui viziune ne reduce la o formă obţinută linear înscrisă în planuri ce se succed ca piesele mecanice spre a reda o formă umană cu două dimensiuni, iar cu a treia redusă, adică volum şi formă plată. Ansamblul acestor două lucrări este bine înţeles pierdut. Gigantul în piatră al Iui Paciurea, înmărmurit în faţa frumoasei din peşteră, într-o încordare supraomenească, desfăşoară toată splendoarea plastică a corpului uman. Celălalt, indiferent, în poză de model inanimat, reaminteşte fotografic figura lui Matei Chirtkov, fost model la Belle Arte. Distonează vădit cu opera lui Paciurea. Domnul Fr. Storck pornind de la natură, adică de la model, modelează o figură umană în contact direct cu modelul. Imaginea plastică de pe retina D-sale, este legată vizual, fără ca între d-sa şi natură să se fi făcut un schimb de energie către să ridice imaginea plastică spre o viziune eroică în care să se închege supranaturalul unei figuri de gigant. Realizarea formelor plastice nu depăşeşte un studiu de atelier.

Gigantul Iul Paciurea stă în perfecţiunea formelor şi în plasticitatea lor ideală; apoteoza energiei omeneşti, reaminteşte sclavii lui Michel Angelo, ceva din plasticitatea vie a Iui Carpeaux. Opara lui Paciurea rămâne totuşi personală şi originală. Este cea mai frumoasă şi mai inspirată creaţie ce s-a zămislit pe aceste incitaturi. Marchează o maturitate artistică, fiindo o operă susţinută şi realizată cu severe mijloace tehnice şi cu mari resurse de creator.

Sculptorul Paciurea fiind un artist profund nedreptăţit în arta sa, nu ne-a rămas de la dânsul decât foarte puţine semne durabile. Opera are destinul omului.

După executarea acestei valoroase opere oriunde s-ar fi dat unui asemenea artist noi prilejuri de a crea. Sculptorul Paciurea maj încearcă o mare compoziţie pentru un monument lui Eminescu la Galaţi, dar comanda monumentului este încredinţată sculptorului Fritz Storck. Eboşa, din lipsă de mijloace nu poate fi realizată; a rămas numai fotografia acestei compoziţii.

Paciurea execută în răstimp o serie de busturi: Poni, Hanet, Capul Pictorului Serafim (Pinacoteca Statului), al boemului pictor Ceaur Voineseu, al fratelui său autorul Paciurea (Muzeul Simu), şi macheta monumentului Unirii Principatelor cu care obţine catedra de sculptură de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

Madona de la monumentul funerar al Familiei Stolojean de la Cimitirul Bellu este o transpunere în sculptură al spiritului picturei bizantine, fără a intra în ascetismul linear şi schematismul formal al acestei picturi. Alunecând imaterial pe formă prin fluiditate de sentiment, prin-trun joc tactil al modelajului, prin reducerea plastică a formelor aproape la două dimensiuni, sculptorul a adus fiinţa la nefiinţă, spiritualizând-o. În atmosfera cimitirului Bellu a cărei fizionomie estetică şi religioasă am încercat s-o fixăm sumar, această operă apare ca un fapt estetic straniu de nou. O realizare în sculptură şi aproape un baso-relief, o îmbinare armonioasă între simbolica morţii şi gravitatea sentimentului religios. Realizarea formei este mai tactilă, de un modelaj impresionist, fără multă precizare care să ducă la o încheiere stilistică. Se cuvine să menţionăm încă o încercare în acest gen de stil bizantin. Cei patru evanghelişti ai sculptorului Fritz Storck. Problema plasticei este interesantă (mai ales în Sf. Ion) cu preocupări de stil care să după printr-o sinteză de formă spre asceza ce ridică Subiectul acesta deasupra omenescului.

În toate lucrările lui Paciurea (bustul lui Poni, al lui Haret, Sfinxul, nudură, statuete şi himere), există farmecul execuţiei şi al modelajului pe care-l dă jocul degetelor pe planuri mari, cărora la temperează şi mângâie gravitatea.

Timp de 20 ani i s-a refuzat sculptorului posibilitatea unor lucrări în care viziunea sa să-si gătească dimensiunea proprie, corespunzătoare personalităţii lui artistice. De la sculptură de mare plastică cu formă puternică şi clară cum este acel splendid Gigant, Paciurea trece la sculptura impresionistă. Volumul şi forma se contopesc în atmosferă. Larga plasticitate şi vigoarea formelor sculpturale caracteristice primelor lucrări, se transformă. Forma devine un miraj în care diferenţierile de planuri licăresc discret şi se contopesc în atmosfera înconjurătoare a operei. Ea devine joc de lumini şi umbre ce cântă o melodie în surdină, zâmbesc, suspină şi se pierd în ambianţă. Forma rămâne numai cu diferenţieri de planuri obţinute prin mijlocul tactil al degetelor pe planurile de tranziţie pe care lumina lunecă şi marchează fugara ei existenţă. Sculptura de energie la început, arta lui Paciurea devine reverie, melancolie şi resemnare, oglindind fidel omul şi starea lui sufletească mergând încet spre morbideţă.

E dureros să ai dreptate şi nimeni să nu ţi-o dea, dar e mai dureros să ai o putere creatoare şi o sensibilitate personală, iar societatea în care trăieşti săţi elimine posibilităţile de realizare dară s-o poţi învinui de aceasta. Dacă omul, în faţa nedreptăţilor vieţii poate găsi în izolare liniştea sufletească, artistul desigur că nu Destinul lui e să creeze iar creaţia înseamnă zbucium; de aceea Paciurea, sfios şi singuratic a fost totuşi un răzvrătit. Deşi posibilităţile de realizare i s-au refuzat, artistul a creat sporadic. La începutul carierei în dornicul avânt al realizărilor, a avut norocul unor comenzi în care s-a putut înfăptui liber. După aceste opere, el nu mai primeşte însă nici un fel de comandă. Se ştie că sculptorul este condiţionat de comenzile ce i se dau. Dacă Michel Angelo nu primea comanda Familiei Medici, omenirea n-ar fi avut azi Statuia Nopţii.

Rămas 20 am de zile la izolare, sculptorul Paciurea simte lărgit golul din juru-i. Din acest sentiment se nasc „himerele“, lucrările din ultimul deceniu al vieţţii sale. Aceste „himere“ au fost socotite aberaţii, ele erau însă transpunerea justă a unui sentiment născut şi trăit în mediul nostru. Pentru artist, „himera“ a fost un joc al sufletului care nu se mai poate rezema pe nimic în jurul său.

OSCAR HAN