NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Violeta Ionescu: Urmaşii lui „Baba Novac” Noiembrie 17, 2007

Cine îşi mai aminteşte astăzi de Milone Lugomirescu, cel care semna cu pseudonimul “Baba Novac”, primul ziarist cronicar al ortodoxiei româneşti, pe care nimeni din generaţia noastră nu l-a cunoscut nici măcar din scrierile sale şi care timp de peste 30 de ani (1883-1913) a reflectat în “Epoca”, “Apărarea Naţională”, “România liberă” ş.a, viaţa Bisericii noastre strămoşeşti? Pentru a o cunoaşte, el a pătruns în intimitatea acestei lumi aproape interzise, fiind un apropiat al ierarhilor aflaţi la cârma eparhiilor din ţară, îndeosebi al episcopului Dunării de Jos, Melchisedec Ştefănescu, cel care l-a îndrumat în tainele ştiinţelor teologice. După moartea lui, în luna mai 1913, mulţi ierarhi declarau că i-au fost prieteni (vezi şedinţele Sf. Sinod din 20 şi 24 mai 1913, în revista „B.O.R.” din acelaşi an).

La  20 mai 1913, Sf. Sinod, întrunit într-o şedinţă de lucru, i-a evocat personalitatea şi a propus, prin vocea Episcopului Teodosie al Romanului şi Huşilor, să-i fie strânse articolele în vederea tipăririi unei cărţi la Tipografia Cărţilor Bisericeşti: “aceasta ca un omagiu din partea Sf. Sinod a acelei figuri din ţara noastră care a iubit atât biserica şi care până mai ieri era cu noi împreună şi venea la Senat (Sf. Sinod – n.n.) cu toată dragostea înaintea fiecăruia şi ne săruta mâna. Astăzi, ziariştii se ocupă de toate, dar de ale bisericii nu scriu, şi în tot cazul, când scriu, persiflează  religia şi ierarhia noastră bisericească. Singurul mi se pare dintre laici care nu a avut un rol cât de mic în biserica noastră, singurul laic care s’a ocupat de ale bisericii este Milone Lugomirescu, şi de aceea cred că Sf. Sinod ar fi bine să decidă a se colecţiona  toate scrierile lui, ca o amintire şi ca o încurajare, ca să se mai găsească şi alţii în viitor dintre laici ca să se ocupe cu afacerile bisericeşti”.

Interesante sunt şi aprecierile Primatului Bisericii de atunci, Î.P.S. Mitropolit Konon, care preciza: “Este adevărat că Milone Lugomirescu a scris foarte mult  pentru biserică şi cu mare plăcere citeam articolele lui, pronumit «Baba Novac» – sunt vreo 30 de ani de atunci –  toate în materie bisericească; unele articole cu caracter istoric, dar bazate pe date, altele cu caracter dogmatic, bazate pe canoane şi altele de interes moral. Am aflat în urmă că fusese discipol al marelui episcop Melhisedek care i-a dat instrucţiunea în aşa fel, încât a adus mari servicii bisericii. Mă unesc cu propunerea P.S. Episcop al Romanului, căci găsesc că din acele articole, multe culese într-o colecţie, vor putea forma un manual de studii a chestiunilor bisericeşti şi vor folosi tineretului care se va dedica bisericii, chiar nouă ne va folosi, căci  ne va reaminti ce se scria acum 30 de ani în privinţa chestiunilor religioase, de către un om care nu era bisericesc, dar care a împărtăşit  duhul bisericii şi care a luat o direcţiune ce a folosit aşa de mult bisericii, în cât în unele chestiuni un Preot nu ar fi făcut mai bine, de cât ce au făcut dânsul”.

Propunerea a fost aprobată prin vot, iar comisia desemnată să se ocupe de redactarea respectivei culegeri de articole a fost formată din: P.S. Episcop Teodosie al Romanului şi al Huşilor şi P.S. Arhiereu Teofil Ploieşteanu. Dacă intenţia a fost dusă la bun sfârşit, probabil această carte există pe undeva şi ar merita cercetată.

Dar Milone Lugomirescu nu a fost numai omul care “săruta mâna” ierarhilor, în semnul firesc al respectului faţă de canoanele bisericeşti, ci şi ziaristul care cu ochi critic şi-a făcut pe deplin datoria, când atitudini ale anumitor clerici o impuneau.  Este şi motivul pentru care, în şedinţa Sf. Sinod din 24 mai 1913, P.S. Episcop Nifon al Dunării de Jos (care lipsise la şedinţa anterioară) a redeschis subiectul, îndemnând la prudenţă în selectarea acestor articole:

“În adevăr, şi mie mi-a fost prieten şi când am auzit că a murit, am fost cel dintâi care să mă duc să-i fac o rugăciune pentru ertarea păcatelor, să-l erte Dumnezeu; însă, între scrierile lui Milone se găsesc unele unde unii dintre membrii Sf. Sinod sunt batjocoriţi. Şi bine aţi făcut, Î.P.S. Stăpâne, că aţi precizat că trebuie să se facă o  alegere între ele. Milone Lugomirescu, e drept, era un adânc cunoscător al canoanelor, al afacerilor bisericeşti, dar câteodată anunmite credinţe îi dicta un limbagiu nu tocmai potrivit în asemenea materie şi faţă de obrazele bisericeşti. A apare o asemenea carte sub auspiciile Sf. Sinod, se impune cel puţin ca materia ei să fie aleasă”.

Intervenţia l-a determinat pe P.S. Episcop Teodosie al Romanului să replice:

“Votul este dat ca să se colecţioneze scrierile lui Milone Lugomirescu, care în adevăr, ca ziarist, a lăsat epocă în biserica şi în ţara noastră. Ziariştii noştri, în genere, nu se ocupă cu chestiunile bisericeşti şi când se ocupă, nu o fac decât ca să insulte biserica sau pe Kiriarhi; răposatul Lugomirescu a făcut o excepţiune, căci el din tot sufletul şi fără nici un interes, necăutând nici un post bisericesc, şi ca bun creştin şi din convingere a făcut acele scrieri care au fost foarte folositoare şi foarte mult gustate când au apărut (…). Î.P.S. Nifon spune de o carte scrisă sub semnătura lui Lugomirescu în chestiunea Î.P.S. Ghenadie – aceea de sigur nu se va avea în vedere, ci numai articolele religioase.  Că Milone Lugomirescu, pe ici pe colo a atacat vreun Episcop în polemicile sale, se poate, dar toate acestea nu se vor avea în vedere. Votul Sf. Sinod fiind dat, şi eu cred că este bine dat, nu se mai poate reveni asupra lui”…

Revenind la zilele noastre, credem că nu suntem prea departe de anul 1913, cândziariştii se ocupau de toate, dar de ale bisericii nu, şi în tot cazul, când scriau, persiflau religia şi ierarhia noastră bisericească”. Pe atunci era un singur ziarist specializat pe “afacerile bisericeşti” – să scrii despre Biserică, este, trebuie să recunoaştem, o specializare, iar Milone Lugomirescu, după cum am văzut, a fost şcolit de  un mentor de nădejde.

Astăzi sunt mai mulţi – deşi nu foarte mulţi – care scriu despre Biserică, fie că ştiu ce este Biserica, fie că nu. Cei care nu ştiu, dar vor să afle cu bună credinţă, se informează mai întâi care sunt regulile ei de organizare interioară, iar dacă au oarece observaţii de făcut, le fac cel puţin cu bun simţ. Cei care se pun pe “judecat” doar de dragul polemicilor şi al senzaţionalului, fără să ştie bine ce “judecă”, au toate şansele să se facă de râs. Fiindcă mecanismele interioare ale acestei instituţii divino-umane nu sunt atât de uşor de prevăzut, mai ales de către cei din afară, care în loc să deschidă uşa uită prin gaura cheii.

Faptul că Biserica şi Armata se află pe primele locuri în topul credibilităţii la români este o şansă pentru ziarişti, nu o ţintă de artilerie grea. Pe de altă parte, faima mass media de a fi “a patra putere în stat”, nu este nici ea doar o părere. E adevărat că presa modernă se centrează pe eveniment, pe informare şi mai puţin pe formare. Dar dacă se alătură puterii Bisericii cu puterile sale, efortul trebuie să fie comun, căci învăţătura bisericească poate să fie propusă publicului larg nu numai prin predici, de la amvon, ci şi în termeni de presă, în maniera în care omul de rând să o poată înţelege şi prelua. Este un alt fel de misionarism. Şi nu i se cere presei să se substituie Bisericii, ci doar să o abordeze cu demnitate, din perspectiva moralei creştine. Condiţia de “fiu al Bisericii” crează însă responsabilităţi. Care sunt  limitele libertăţii de exprimare, până unde poate merge spiritul critic şi cum putem evita primejdia primei judecăţi? –  sunt întrebări la care va trebui să răspundă fiecare în faţa primului său judecător: propria sa conştiinţă.

Pe de altă parte, se cere o mai mare disponibilitate a clericilor faţă de dialogul social. Urmând şi cultivând setea de informaţie a publicului, presa este devoratoare. Totul în lumea aceasta se petrece repede, parcă prea repede, cu o nerăbdare de benzi desenate şi faţă de această succesiune  rapidă a evenimentelor, reacţia Bisericii ni se pare nesatisfăcătoare. De aici, anticipările, presupunerile, speculaţiile. Urmaşii lui “Baba Novac” de astăzi vor să ştie cu tot dinadinsul, fie şi cu o secundă mai devreme, care va fi vitorul Bisericii noastre şi, cum nu-i pot lua un interviu lui Dumnezeu, nu le rămâne decât fantezia de a crea scenarii.

Cei care abordează tematicile creştine, chiar dacă nu au avut şansa unei pregătiri teologice, n-ar trebui să uite totuşi că sunt creştini, să încerce să diminueze prăpastia dintre a fi şi a te exprima, dintre viaţă şi mesaj şi, mai ales, să  fie conştienţi  că nicio ştire difuzată de  presă nu se trece fără “ştirea” lui Dumnezeu.

VIOLETA IONESCU

Anunțuri