NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Gheorghe Olteanu: „Redobândirea hegemoniei maghiare“ (I) Iunie 24, 2007

 

 

„Redobândirea hegemoniei maghiare în Bazinul Carpatic” in documente

Traducere : Erica Mircea-Wolff si Gheorghe Olteanu

Note explicative: Gheorghe Olteanu

Cronologie : Ion Covasneanu, Mihai Groza, Ioan Ranca

Anexe : Ion Covasneanu, Gheorghe Olteanu, Dorin Suciu, Monica Tripon

„Veritas nihil veretur nisi abscondi” (Nimic nu înspăimântă mai mult adevărul decât ascunderea sa)

Document1

Conferinţa „Politica externă maghiară şi protecţia minorităţilor” urmată de discuţii, a diplomatului maghiar Horvát Attila, din 13 iunie 1992, prezentată la Asociaţia Culturală Maghiară din Ulm – Germania

(Tradusă după înregistrarea audio, cu acordul conferenţiarului, a D-lui Josef Wirth, şvab dunărean originar din Ungaria. Lipsesc atât începutul conferinţei cât şi sfârşitul discuţiilor – casetă de 90 minute)

(…..) „Ce este de fapt, Tratatul de la Versailles? O pace nefondată, o pace tâlhărească, care a târât zeci de milioane de oameni, dintre cei mai civilizaţi, într-o stare de sclavie. Aceasta nu e pace. Ea prevede acel gen de condiţii care impun experienţe ştiinţifice victimelor sortite pieirii.”

Nu este lipsit de interes să ne reamintim cine anume a rostit aceste cuvinte (e numit probabil la începutul, neînregistrat, al conferinţei – de fapt o parafrază la spusele lui Lenin –) la vremea respectivă, la Sevastopol (?), unde timp îndelungat nu a susţinut punctul de vedere ruso-sovietic, ci dimpotrivă, pe cel al Occidentului, înainte de toate pe cel francez, (cuvinte) care au constituit, de fapt, acea poziţie de bază ce a avut drept rezultat faptul că Uniunea Sovietică nu a semnat niciodată Pacea de la Versailles.

În ultima vreme, francezii ne oferă cel mai elocvent exemplu despre faptul că şi în această privinţă se simte suflul înnoirilor şi că în această nouă epocă istorică s-a maturizat şi Europa Occidentală. Încă în anul 1992, la 28-29 februarie s-a organizat la Palatul Chaillot din Paris un colocviu, având ca generic tema „Triburile sau Europa”. Această manifestare a parcurs sfera de problematică a minorităţilor din Europa Centrală şi, de fapt, aici au participat personalităţi marcante de la Palatul Elysée şi cei apropiaţi Partidului Socialist (francez – nota tr.), precum şi specialişti invitaţi de el. Aş cita dintr-un material. După cuvântarea rostită s-a prezentat – cum de altfel era de aşteptat – preşedintele de fiecare zi al colocviului (Mitterand – nota. tr.), pentru a-şi rosti alocuţiunea finală. Această cuvântare poate fi considerată una din luările de poziţie cele mai detailate şi mai concret sistematizate dintre toate de până acum, privind ocrotirea minorităţilor. În presa franceză (preşedintele – nota tr.) a accentuat în primul rând, necesitatea revigorării ideii de confederaţie europeană.

Succesiunea ideilor preşedintelui a fost următoarea:

1. Despotismul european a fost abolit pentru totdeauna. Trebuie să ne bucure această evoluţie, chiar dacă tendinţa politică actuală ce o defineşte este dezmembrarea, cel puţin în părţile Centrale şi de Est ale Europei. Prin eliminarea sistemului comunist, s-a scuturat de pe aspiraţia de libertate a omenirii şi a popoarelor povara apăsătoare a despotismului.

2. Despotismul de dinainte a ţinut încătuşate acele energii, în mod justificat considerate periculoase, energii care acum au dus la renaşterea naţionalismului. Dar pentru asta nu trebuie să deplângem comunismul, ci trebuie să ne pregătim pentru înţelegerea fenomenului şi trebuie create asemenea instituţii – e un proces de conştientizare europeană – care să fie capabile să gireze toate problemele riscante ce derivă din aceasta.

3. În prezent, în Europa Centrală şi de Est politica micilor comunităţi statale pare a fi definitorie. Toată lumea îşi doreşte statul său propriu şi nu numai acele naţiuni care anterior au existat ca state independente, dar şi acelea a căror statalitate a fost până acum incertă, situate fiind pe linia fortificată dintre marile imperii. Spre exemplu, Slovenia şi Croaţia. Ba mai mult, sunt şi unele popoare, unele etnii, care-şi doresc statalitate, deşi nu au în trecutul lor istoric o asemenea existenţă.

4. Fenomenul de azi are valori multiple. Una, şi cea mai importantă dintre ele, este faptul că oamenii doresc să trăiască într-un mediu unde se vorbeşte aceeaşi limbă, într-o comunitate de aceeaşi confesiune religioasă, şi, mai cu seamă, fără asuprire. Astfel s-au format marile familii ale etniilor, lesne identificabile. Istoria însă nu a respectat aceste strădanii, convenţiile de pace încheiate au fost întotdeauna cele impuse de puterile învingătoare, având drept rezultat triumful ideii: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Abia acum urmează esenţialul. Totul din gura mentorului (Mitterand): „Toate tratatele de pace încheiate în acest secol, îndeosebi cele ce au urmat conflagraţiei din 1914-1918, ca de exemplu cel de la Versailles, ba chiar şi cel din 1945, precum şi acelea care i-au succedat, toate au fost nedrepte. Pentru a spori gloria învingătorilor, a sluji ambiţia lor de dominaţie sau alte interese comune, întotdeauna au desconsiderat particularităţile geografice, confesionale şi etnice.

5. Soluţia poate fi numai alternativa de a făuri în Europa o ordine comună a statelor, a naţiunilor şi a etniilor, unde pe calea convenţiilor încheiate, locul soluţionării paşnice a diferendelor în noua ordine, circumstanţele istorice, geografice, confesionale şi culturale vor fi mai deplin respectate. Desigur, aceasta presupune renunţarea de bună voie la elementele sensibile ale suveranităţii” şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.

Sper ca acest citat să atragă atenţia oricui, chiar dacă în aceast context uzual nu ne prea putem aştepta la o politică franceză părtinitor promaghiară – ea trece printr-un proces specific de învăţare, apropiindu-se de punctul de vedere german -, cred că putem conchide că, dacă poziţia germană şi cea franceză sunt atât de apropiate sau chiar coincid, aceasta este deopotrivă benefic atât pentru Europa, cât şi pentru abordarea chestiunii minorităţilor.

Faţă de această situaţie am putea spune: aceasta-i teoria, dar care este realitatea? Aceea că în Serbia se împuşcă, în Bosnia – Herţegovina se împuşcă… Ce va rezulta din astea? Se poate pune întrebarea: de unde acest mare optimism, că din acestea va rezulta ceva cândva? Mă voi mărgini doar la relatarea în esenţă a unui mic dialog. În data de 15 a lunii precedente am avut o întrevedere cu şeful meu (Géza Jeszenszky – ministrul de externe maghiar – nota tr.), privind problematica iugoslavă, a Iugoslaviei de odinioară, încercând să desluşim la ce anume ne putem aştepta din partea Europei, la ce din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite? Eu mi-am exprimat convingerea că, probabil, se va realiza blocada, pentru că există un proces de conştientizare. Şeful meu era pesimist. În timp previzibil, el nu crede că asta se realizează. Dom`le s-a realizat!. Chiar dacă-i o umbră, dar deja e realitate. Despre faptul că în acest sens se desfăşoară o muncă serioasă, cu abnegaţie, la unele partide, în diferite instituţii specializate, aş aduce un alt exemplu. Acum mai bine de patru luni, în data de 12 a lunii respective, am participat la o consultaţie cu experţi, unde s-a dorit stabilirea comună a sarcinilor concrete ce revin politicii naţionale privind minorităţile şi poziţia de azi a SPD (Partidul Social Democrat din Germania – nota tr.) în această problemă, cu antrenarea unor specialişti europeni. Aş scoate în evidenţă câteva idei din concluziile materialului, care începe cu o asemenea formulare: „Der Minderheitenshutz in Europa ist einer der zentralen Aufgaben der nächsten Jahrzenten”. Traducând liber prin prisma maghiarităţii mele: „Protecţia prin mijloace suprastatale (s. n.) a minorităţilor din Europa, e principala sarcină a deceniilor următoare.” (Traducerea ad literam: „Protecţia minorităţilor în Europa este una din sarcinile centrale ale următoarelor decenii” – nota tr.).

Se simte foarte bine, ca maghiar cu gândire liberă, că n-aş formula deloc astfel, chiar dacă, foarte probabil, marea majoritate este de partea acelei poziţii româneşti: „Nimeni nu se poate amesteca în această problemă”. Acum, învăţând din experienţa tristă a iugoslavilor, ei (românii – nota tr.) simt tot mai mult că asta nu-i doar o treabă internă, că un asemenea punct de vedere e un joc de-a dreptul cu focul, în care dacă nu vin din timp pompierii, focul se va extinde şi nu se va opri înaintea porţii Occidentului2. Exact aşa formulează materialul: („Die eingeladenen Fachleute sind über folgendes übereingekommen”): „Specialiştii invitaţi au căzut de acord asupra următoarelor”: („Dies ist keine Angelegenheit der Nationalstaten allein”); „Aceasta nu este exclusiv cauza statelor naţionale”. („Die Gemeinschaft der europäischen Staten trägt hier eine Gesamtverantwortung”), „Comunitatea europeană poartă în această privinţă o responsabilitate comună” etc., etc.

Trebuie să spun că la această conferinţă s-au exprimat, din partea SPD, şi opinii de genul că prin realizarea Convenţiei pentru refugiaţi şi a Convenţiei privind dreptul la locul natal, s-ar dori – spre asta tinde – să se ajungă la o stare de fapt prin care să se creeze un asemenea sistem de drept european, şi în legătură cu asta un organism de impunere a păcii şi de reprimare, pentru ca într-o anumită eventualitate, în răstimp foarte scurt, Europa să ajungă în situaţia ca, într-un conflict asemănător celui din Iugoslavia, organismele europene abilitate să-i someze pe cei vizaţi să se conformeze normelor europene. Dacă aceştia nu se conformează, atunci forţele militare europene constituite în acest scop, vor anihila tocmai pe cei ce periclitează Europa iar responsabilii vor fi aduşi în faţa instanţei europene, ca criminali de război, aşa cum de altfel s-a procedat şi în urma acţiunilor izbutite de până acum.

Cred că nu se poate accentua suficient importanţa acesteia, ce înseamnă această luare de poziţie din partea SPD, chiar şi în cazul, în care ştim că acesta a avut loc într-un cadru intern, restrâns al specialiştilor – dacă examinăm cum s-a raportat întreaga Europă sau cum s-au raportat factorii responsabili ai Europei la această problematică, acum o jumătate de an sau cu un an în urmă.

Consider că această privire de ansamblu ne sensibilizează şi la ce fel de şanse avem, dar şi la responsabilitatea politicii externe maghiare în această situaţie nemaipomenit de schimbată. Eu cred că politica externă ungară este conştientă de răspunderea ce-i revine, este deosebit de prudentă, foarte ponderată, pot spune chiar că Ungaria are o politică externă prea ponderată. Eu cred că istoricii germani, politicienii germani, care cunosc în mod practic acest domeniu, vor înţelege mult mai bine de ce este prudentă politica externă ungară. Aşa cum, de exemplu, forţele militare germane nu s-au implicat în Iugoslavia3, pentru restabilirea ordinii, nu-şi puteau permite acest lucru, pentru că nici nu aveau minoritari germani acolo şi povara istorică asta le cerea, Ungaria a trebuit să înfrunte o dublă povară istorică. Pe de o parte o asemănătoare povară istorică (încă n-am reuşit să ieşim de sub această ultimă stigmă), iar pe de altă parte este prea mult pesimism în această viziune, nu poţi să spui în mod iresponsabil verzi şi uscate, acest lucru ar presupune prea multe sacrificii de vieţi omeneşti. Tocmai de aceea, politica externă ungară are anumite reminiscenţe la care ţine cu o deosebită rigurozitate. Pentru că aşa se pare că în deceniile precedente şi până în perioada modernă, dar şi în deceniile care au precedat cel de-al doilea război mondial, poate n-a fost destul de reuşit acel studiu care trebuia să pună în lumină ce anume tip de politică se aşteaptă din partea noastră pentru ca odată, în sfârşit, să formulez astfel: când ni se va face în fine, şi nouă, maghiarilor dreptate?.4

Politica externă ungară de azi se străduieşte să se autointegreze în derularea proceselor europene în aşa fel încât să păşească în domeniul ocrotirii minorităţilor înspre Europa sau cu Europa, ca în însuşirea tot mai reală a problemelor comunităţilor („drepturile colectivităţii” – nota tr.), deocamdată construite pe drepturi individuale, să apărăm printre marile puteri europene încrederea Comunităţii Europene, înţelegerea ei, să existe un consens. Mai explicit, în Ungaria, noi trebuie să edificăm mica noastră ţară în aşa fel încât să putem oferi un ajutor onorabil celorlalţi maghiari care trăiesc în Bazinul Carpatic. Acest lucru poate fi posibil dacă Europa ne va accepta pe noi ca parteneri egali în drepturi, la extremitatea estică a Europei Centrale. Toate acestea le vom putea obţine dacă ne vom conforma obligaţiilor impuse de normativele europene, central-europene, a celor euro-comunitare şi nu invers. Spaţiul de manevră este extrem de mic, dar dacă noi vom reuşi să fim credibili, să putem fi acceptaţi, în sensul că suntem „elevi” buni ai Europei, şi că nu sunt valabile, nu pot fi susţinute acele învinuiri, acele „împroşcături” care ni se mai aduc uneori, mai ales când este vorba de învinuiri nefondate, atunci Europa ne va ajuta. Şi atunci Ungaria va reuşi să se ridice şi îşi va putea satisface îndatoririle sale şi în spaţiul Bazinului Carpatic. Consider că politica externă ungară evoluează într-o direcţie bună pe acest tărâm şi aş vrea să cred că şi în politica sa internă. În ceea ce mă priveşte mă bucur în mod deosebit, de exemplu, că până azi încă nu s-a elaborat Legea naţionalităţilor (minorităţilor – nota tr.) din Ungaria, deşi eu o doresc foarte mult. Aceasta trebuie să fie o lege a minorităţilor foarte bine alcătuită, foarte progresistă, atât de modernă încât să ne putem referi liniştiţi la ea: poftiţi, aici este modelul! Ungaria are obligaţia să elaboreze, în mod obiectiv, apt de a fi folosit în întreaga Europă, un asemenea model, nu unul impus, ca să-i putem spune celui care caută un model, să ştie foarte bine „aici este – maghiarii l-au elaborat deja”. O astfel de lege a naţionalităţilor trebuie să creăm. Aceasta încă nu s-a născut, dar îmi pun mari speranţe, mulţi o aşteaptă, şi îmi place să cred că de aceea încă nu s-a născut pentru că ea va fi o lege atât de reuşită, de bine elaborată, o asemenea operă, încât să ne putem mândri în întreaga Europă5. După cum avem şi tradiţii istorice de care putem fi mândri, aşa cum a fost Legea naţionalităţilor, a lui Eötvös, din anul 18686. Dar dacă la toate acestea noi vom adăuga ideea toleranţei, atunci ne putem referi liniştiţi şi la toleranţă (maghiară – nota tr.)7.

Eu sper că aceste „demarări” ale politicii externe ungare, aşa cum prin politica externă a Ungariei vom deveni organisme internaţionale ale Europei (să nu uităm totuşi de minorităţile noastre, pe care integrându-le în sistemul problematicii unitare ale Europei, să încercăm a privi şi analiza problemele minorităţii maghiare împreună cu marile puteri europene), să creăm o astfel de situaţie, încât direcţionând atenţia Europei asupra acestei problematici, ea să fie în centrul atenţiei, iar soluţia europeană să fie de aşa natură încât să rezolve şi problemele minorităţilor maghiare.

Nu cred că trebuie să accentuez că acest lucru nu este deloc uşor de realizat. Există şi „elevi” buni, spaniolii de exemplu. În Catalonia, cu nu mulţi ani în urmă, nu vroiau să audă nimic despre faptul că au 10 milioane de catalani. Acum Catalonia, a depăşit aceasta definitiv prin deosebita ei dezvoltare economico-financiară şi această evoluţie a determinat Guvernul de la Madrid (să înţeleagă – şi să cedeze – nota tr.) – că dacă nu va încheia convenţii, nu va face înlesniri serioase, atunci acest teritoriu „se va încrâncena” şi într-un timp previzibil se va desprinde de ţara-mamă.

Aceeaşi a fost şi problematica Tirolului de Sud, în ultimii 30 de ani, aceeaşi situaţie, după care Guvernul italian a fost nevoit să cedeze, pentru că acest teritoriu a avut o asemenea ascensiune economico-financiară, şi pericolul „radicalizării” a devenit atât de iminent, încât şi-au spus (cei din guvern – nota tr.) -„mai bine le acordăm toate drepturile, tot ce doresc, numai să nu se desprindă de Italia.”

Nu aş dori să merg mai departe cu gândul la ceea ce ne putem aştepta în viitorul apropiat, sau în cel mediu, pentru că nici aici nu există stagnare, aceasta (rezolvarea problemei – n. tr.) va evolua în continuare, e o etapă următoare. Învăţământul pentru noi trebuie să fie, şi aş şopti mai ales prietenilor ardeleni8 – că trebuie să fim atenţi la ceea ce spus profesorul Desaias (?), la cea de-a 43-a aniversare a germanilor sudeţi din Cehoslovacia, atunci când a fost întrebat de aceştia: „Şi în acest caz noi, acum, ce putem face?” „Un singur lucru – a răspuns el. Nicidecum să nu alegeţi tăcerea. Trebuie să munciţi, să desfăşuraţi o activitate foarte serioasă în ziare, prin televiziune şi radio, ţinând în permanenţă trează problema. Să nu credeţi dvs. că englezii, care mare brânză au făcut cu alungarea voastră, vor spune (cu voce ironică – n. tr.): „Doamne, am greşit! Ne vom adresa cehilor, ca să se retragă mai încolo, ca dumneavoastră să vă reprimiţi casele”. Consider că nu putem fi atât de naivi să credem că aşa se fac jocurile.

Nu! Numai astfel se poate juca, dacă întotdeauna se atrage atenţia asupra problematicii, în toate forurile, oriunde se iveşte ocazia, dacă o ţinem la ordinea zilei („problema” – nota tr.), şi dacă se oferă în mod autocritic şansa de a fi cunoscuţi. E bine să ştim, a fost deosebit de interesant că purtătorul de cuvânt a putut obţine un consens, asupra celor ce la alţi antevorbitori a provocat jubilare sau dezaprobare. Tocmai de aceea, doar atunci putem turna apă curată în pahar, dacă din ambele părţi turnăm apă curată. Nu este suficient să vorbim despre faptul că la vremea aceea am fost goniţi de cehi şi slovaci, trebuie să ne asumăm şi păcatele noastre pe care le-am comis în anul 1938 şi după împotriva cehilor şi slovacilor. Eu cred că noi n-avem atât de multe păcate în acest spaţiu9, pe care să nu le putem recunoaşte cu conştiinţa împăcată; iar dacă ne vom asuma acele puţine păcate ale noastre, numai atunci vom avea baza morală să le dezvăluim cauzele comune, să aşteptăm scuze şi repararea consecinţelor, pentru ca acestea într-o Europă liberă să nu ducă la tragedii naţionale.

Cred că prin aceasta am şi încheiat prelegerea mea la conferinţa din această seară. Am încercat să creionez un tur de orizont, despre felul cum privim noi, maghiarii, de fapt, acum Europa, Europa-centrală, Ungaria, spaţiul Bazinului Carpatic.

Celor care au întrebări deosebite, legate de aceasta temă, le stau la dispoziţie. Mulţumesc!

(Aplauze)

Traducere: Erika Wolff-Mircea si Gheorghe Olteanu

Note explicative: Gheorghe Olteanu

Urmează întrebări şi discuţii

Note explicative

[1] Acest document se publică deoarece în România prea mulţi care cred că ştiu, iar dintre cei care ştiu, prea puţini sint integri.

Documentul este cunoscut la Cotroceni din 1993. (Vezi Anexa –Iliescu )

Preşedintele Iliescu a ţinut să transmită mulţumiri, pentru „informaţii deosebit de preţioase”, D-nei Bergel, cea care a trimis documentul Preşedinţiei. Deşi cunoştea de atunci planurile Budapestei de „redobândire a supremaţiei“ în Bazinul Carpatic, urmat peste vreo 10 ani de Raportul SRI privind autonomizarea şi pierderea controlului în chiar inima ţării, „eternul preşedinte“ s-a limitat la sporadice declaraţii de genul „nu voi permite“, fără urmări concrete. El este preşedintele legalizării şi etablării politice a UDM; al epurării etnice în Covasna şi Harghita; al evenimentelor de la Târgu-Mureş; al impunerii lui Mihăilă Cofariu, în opinia publică internaţională, ca martir “maghiar“, maltratat de „bestiile române“; al expulzării copiilor români din şcolile româno-maghiare; al distrugerii de monumente istorice româneşti, de situri arheologice dacice şi preistorice neconvenabile maghiarimii; al exploziei de monumente maghiare antiromânesti, inclusiv al „Hungariei“ de la Arad, simbol al iredentismului maghiar; al Tratatului de prietenie româno-maghiar, fără a cere „prietenilor“ să-şi asume responsabilitatea istorică pentru genocidul din Ardealul de Nord în anii 40, şi nici retrocedarea bunurilor Fundaţiei Gojdu; al adoptării, datorită indolenţei şi incompetenţei dâmboviţene, de către Consiliul Europei, a concepţiei promovate de UDMR şi Budapesta – „minoritate arhaică maghiară“– pentru aşa zişii „ceangăi“(denumire peiorativă, niciodată acceptată de românii catolici), deşi covârşitoarea majoritate (peste 236.000) a românilor catolici din Moldova îşi afirmă românitatea, îşi cunosc originea română transilvăneană şi resping categoric deturnarea şi impunerea „ex machina“ a originii şi identităţii lor. La ultimul recensământ, s-au declarat „ceangăi“- 847 persoane, şi maghiari – 5472, în întreaga Moldovă. Din aceştia din urmă 2724 sunt secui maghiarizaţi din comuna Ghimeş-Făget, ce nu puteau fi numiţi ceangăi. În lucrarea sa „Moldova“ din 1916, autorul maghiar Györffy Istvàn spune despre secuii de pe Trotuş că „nu sunt solidari cu ceangăii şi se dispreţuiesc reciproc“. Este de presupus că aceia care se declară „ceangăi“ sunt cei convinşi, prin propaganda ultimelor decenii, de avantajele şi nobleţea unei străvechi origini maghiare sau chiar hunice.

Documentele Vaticanului, ai cărui misionari au cunoscut foarte bine, de-a lungul secolelor, realităţile catolicilor din Moldova, afirmă indubitabil românitatea acestora.

De aceea beatificarea în 1983, la Roma, în prezenţa a 70.000 de pelerini a lui Ieremia „Valahul“ (nu „maghiarul“, „secuiul“ sau „ceangăul“) spune totul. Ion Stoica (1556 – 1625) fiul lui Stoica Costişte şi al Margaretei Bărbat din Sasca, a devenit călugăr franciscan cu numele Ieremia, la Napoli (după 1576 ), impresionându-i pe contemporani prin omenia lui eroică, îndeplinind şi funcţia de infirmier timp de 40 de ani şi fiind supranumit de contemporani San Geremia Valacco. Viaţa Sa exemplară a fost descrisă de Francesco Severini (1670 ) şi de Emmanuele da Napoli (1791, cuprinzând şi versuri dedicate lui în greacă, latină, italiană, ebraică ).

Intermezzo-ul preşedintelui Emil Constantinescu începe cu graţierea lui Pál Cseresnyès, bestia responsabilă de infirmităţile lui Mihăilă Cofariu. Constantinescu a refuzat, timp de patru ani (chiar şi după demonstraţia de la Sfântu – Gheorghe, pentru drepturi egale, din aprilie 2000, ale românilor din Covasna şi Harghita), să stea de vorbă cu reprezentanţii românilor amintiţi. Nu protejează măicuţele greco-catolice de la orfelinatul din Odorhei, maltratate de autorităţile secuieşti, locale, pentru că „impurificau etnic“ zona. Ignoră scrisoarea „ceangăilor“ din Cleja, care-i solicitau sprijinul împotriva repetatelor provocări şi acţiuni udemerist-budapestane, urmărind maghiarizarea lor.(Anexa.II )

Îşi încheie mandatul înmânând personal, primarului şovin din Sf. Gheorghe, o „diplomă de excelenţă“, afirmând că ştie ce le datorează maghiarilor şi că cea mai mare realizare a presedinţiei sale ar fi fost „reconcilierea româno-maghiară“ (!?). Gest de sfidare la adresa românilor şi de dezgustătoare obedienţă faţă de maghiari, ce-i marchează definitiv ieşirea prin uşa din dos a istoriei.

Actualul preşedinte, Traian Băsescu, declara pe 7 ianuarie 2005, după ce Tăriceanu cedase (cu seninătate ) şantajului UDMR: „Nu mă distanţez de D-l Tăriceanu. Dacă prefectul maghiar de Covasna nu va face ce trebuie şi nu-i va respecta pe români, va fi schimbat imediat“. Cu numai două zile înainte, la instalarea în funcţie de către Bèla Markó (naşul vicepremier), dl. György Erwin uitase să jure pe Constituţie. Gest logic şi consecvent – UDMR a refuzat în repetate rânduri să voteze Constituţia României.

Sfântu-Gheorghe este unul din primele oraşe în care a rulat, ilegal, filmul maghiar al „Trianonului“. Cel care, după propriile lor declaraţii, le-a arătat maghiarilor „în sfârşit adevărul“ şi desigur „nedreptatea Trianonului“. Din octombrie 2005, tot la Sfântu-Gheorghe, pe prefectura dlui György Ervin tronează, încălcând legea şi sfidându-i pe români, o stemă ce include însemnele Ungariei Mari (Anexa III). Apărător al legii şi luptător pentru „demnitatea“ românilor – e drept, în concepţia Domniei Sale, a românilor ţine doar de digestie – dl Băsescu, preşedintele „jucător“ şi vorbăreţ, tace (în ciuda solicitării românilor din zonă) şi râde probabil (Iliescu rânjea), aşteptând ca prefectul de Covasna, care ştie ce să facă şi cum să-i respecte pe români, să fie trecut în rândul inamovibililor funcţionari publici…

2 Cu ocazia unei conferinţe de presă, în februarie 1993, la Washington, episcopul Tökes a vorbit despre “bomba cu explozie întârziată” din Transilvania ( Cotidianul Washington Times ). Peste un an invitat la Washington între 11-19 octombrie 1994 de D-na Györfi Ilona, preşedinta „Cultural Foundation for Transylvania“, dl. Markó Bèla, preşedinte UDMR şi membru ales al Senatului Român, după ce s-a întâlnit cu funcţionari superiori din Ministerul de Externe, ai Consiliului de Securitate a USA, cu preşedintele Comisiei de externe a Senatului, a acordat un interviu ziarului “Amerikai Magyar Nèpszava“ publicat în 4 noiembrie 1994, în care: a) afirmă că cele două (!?) milioane de maghiari din Transilvania nu-şi pot rezolva problemele fără o autonomie regională şi culturală; b) se plange de imposibilitatea folosirii limbii maghiare chiar şi în judeţele Harghita şi Covasna, unde 85% din populaţie sunt maghiari; c) susţine că noua lege a învăţământului conţine prevederi discriminatorii la adresa maghiarilor, îngreunând înfiinţarea de noi şcoli maghiare, a educaţiei în licee şi, în general, educaţia maghiară; d) acuză că nu se restituie imobilele culturale şi şcolile comunitatilor maghiare din Ardeal; e) pretinde că la sfârşitul lui 89 a încetat dictatura comunistă dar nu şi politica română naţionalistă de asimilare; f) atrage atenţia politicienilor americani că provocările grave pot avea consecinţe grave, doar România se află lângă Iugoslavia. (Peste câţiva ani, fostul ambasador maghiar la Washington şi ex-ministru de externe Géza Jeszenszky, furnizorul de armament pentru croaţi, le trasmitea secuilor un mesaj cât se poate de clar: „să păstreze uscat praful de puşcă“!)

Răspunzând unor întrebări, Markó Bèla a explicat că în USA nu există legi asemănătoare celor cerute de UDMR, deoarece maghiarii nu sunt imigranţi ca mare parte din populaţia Americii ( si ca romanii din Transilvania, desigur – n.n.), care a venit benevol şi a acceptat limba engleză şi Constituţia Americană. Frontierele Ardealului s-au schimbat în 1919 şi pe maghiari nimeni nu i-a întrebat în care ţară vor să trăiască şi în ce condiţii. Deci situaţiile sunt diametral opuse.

La o conferinţă din 8 februarie 1995, la Londra, D-l Marko Bela recidivează aducând grave şi nefondate acuze la adresa României şi avertizând comunitatea internaţională că dacă nu va interveni, va izbucni o revoltă a maghiarilor din România. Cu un an înainte, pe 29 aprilie 1994, fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn, recunoscuse într-un interviu televizat la Budapesta că în decembrie 1989 Ungaria pregătea o intervenţie armată în România.

3 Germania nu putea interveni având şi o responsabilitate foarte recentă referitoare la criza Iugoslavă – Hans Dietrich Genscher, ministrul de externe german, recunoscuse în decembrie 1991, înaintea oricărui alt stat european, Slovenia şi Croaţia, inflamând conflictul şi provocând reacţii negative până şi din partea Franţei, cel mai apropiat aliat. Genscher va demisiona în mai 1992. Trupe germane vor participa la acţiunile de menţinere a păcii în cadrul INFOR, abea din 1995, iar forţele aeriene germane la „războiul din Kosovo“, în 1999.

Ungaria a livrat clandestin, armament, Croaţiei în timpul „crizei iugoslave“, deşi se declarase neutră, fapt pe care sârbii încă nu l-au uitat. (Anexa IV) Ei nu pot uita nici masacrul maghiar a 80.000 sârbi, între 1941-1945, nici „evacuarea“ a zeci de sate sârbeşti pentru a „coloniza“ în locul lor maghiari şi secui din Croaţia şi Bucovina. Mai târziu, in 1946, aceştia vor fi „mutaţi“ în locul şvabilor dunăreni, expulzaţi în Germania.

4 a) Intensa şi consecventa propagandă maghiară referitoare la „nedreptatea Trianonului” şi “genocidul” la care sunt supuse minorităţile maghiare în aşa numitele „state succesoare” , şi-a dovedit eficacitatea mai ales în Germania (aliatul tradiţional). În martie 1990, comentatorul postului de televiziune ZDF, Viktor von Sternburg, aprecia că evenimentele de la Târgu-Mureş se datoresc nedreptăţii Trianonului.”

b) În Evocarea Trianonului” din ziarul Magyar Nemzet” de marţi 5 iunie 2001, se poate citi la pagina 3: Astăzi putem în mod unanim să afirmăm că dictatul de la Trianon a fost o gravă nedreptate, a deschis o rană în trupul ţării, a rupt în bucăţi naţiunea, a spus Péter Harrach, ministrul problemelor sociale şi al familiei, în discursul ţinut ieri, la memorialul Trianonului, cu ocazia sfinţirii copotului reamintirii neamului. […] Trebuie să ne gândim la reabilitarea ciuntirii provocate de Trianon. […] La sărbătoarea organizată de biroul comemorării Trianonului, nunţiul apostolic, arhiepiscopul Karl Iosef Rauber, a sfinţit printr-o slujbă religioasă clopotul reamintirii neamului. Clopotul de 40 Kg., realizat prin donaţii în atelierul Gombos din Orbottyán, a fost aşezat pe muntele Calvarului, în capela de lângă monumentul Trianonului, şi această operă comemorativă este considerată locul de pelerinaj al tragediei de o mie de ani a Ungariei creştine. De acum înainte clopotul va suna zilnic la orele 16.30 după amiaza, amintind de momentul semnării tratatului de pace, din 4 iunie 1920, şi, în acelaşi timp, de unitatea ţării Sfântului Ştefan.”

În scopul declarat al luptei pentru “reabilitarea ciuntirii provocate de Trianon”, din 1994 luase fiinţă în Ungaria, pe lângă celelalte asociaţii având acelaşi scop şi Societatea Horthy Miklòs.

5 “Legea naţionalităţilor” din 1993, lansată cu tam-tamul caracteristic, este o parodie cinică. Prevederile aşanumitelor “autoadministrări” permit oricui, de obicei maghiarilor, să ajungă conducătorii acestora. S-a ajuns astfel ca aceeaşi persoană să candideze odată pentru autoadministrarea ţiganilor şi altădată pentru cea a românilor. Limba folosita curent, la sedintele sau in actele oficiale ale acestor “autoadministrari” este desigur limba maghiara. După 12 ani, dreptul de reprezentare directă în parlament a minorităţilor, prevăzut de lege, încă nu a fost realizat. Aşa se face că în Ungaria, ţară membră a UE, minorităţile nu pot fi reprezentate în parlament decât prin intermediul partidelor maghiare. Ultimul protest al minoritarilor împotriva acestei situaţii în decembrie 2005. Partide pe bază etnică sunt interzise. Prin perfida găselniţă a “autoguvernării naţionalităţilor” şi a “statului multinaţional”, după 200 de ani de necruţătoare maghiarizare ce a virtualizat minorităţile, s-au urmărit două obiectictive: a) de a demonstra străinătăţii exemplaritatea politicii maghiare în această chestiune; b) de a sevi ca alibi în faţa ţărilor învecinate – cu minorităţi maghiare intacte – pentru a le determina să renunţe la conceptul de “stat naţional”.

La aşa-zisul liceu românesc “Nicolae Bălcescu” din Gyula, două materii (limba şi literatura română ) sunt predate în limba română, restul materiilor în limba maghiară.( Anexa). Atunci când legea română a învăţământului a stipulat ca în liceele maghiare două materii să fie predate în româneşte, pentru a da prilejul cetăţenilor români de naţionalitate maghiară să înveţe limba ţării, UDMR în frunte cu Markó Bèla au protestat, acuzând discriminarea şi imposibilitatea educării maghiare a copiilor maghiari.

6– Savantul austriac L. Gumplovicz referindu-se la prevederile Legii 44 din 1868, numită Legea pentru egala îndreptăţire a minorităţilor: “ele ne obligă să recunoaştem, că egala îndreptaţire, ce este limitată prin atâtea clauze, nu este decât o vorbă goală, fără sens, şi că de fapt legea s-ar putea numi mai corect “legea asupririi”(naţionalităţilor). (L.Gumplovitz, “Dreptul naţionalităţilor şi limbilor în Austro-Ungaria”, Innsbruck 1879, pag. 226-227, apud Zenovie Pâclişanu “Politica minoritară a guvernelor ungureşti, 1867 – 1914” Bucureşti, 1941, p. 30).

– Fiul Lui Tisza Kàlmàn” zdrobitorul de naţionalităţi”,contele Istvàn Tisza, în calitate de prim – ministru declara la 20 febr. 1912 că “ unele prevederi, foarte importante prevederi, ale legii din 1868, n-au putut fi aduse la îndeplinire” pentru că realizarea lor ar fi însemnat nebunie şi sinucidere pentru statul maghiar. De aceea nici guvernul său nu era dispus să le îndeplinească. (Johann Weidlein “ Hungaro- Suebica” Schorndorf 1981, pag. 318 ).

– O adevarată lege a “egalităţii în drepturi” a fost votată în 1863, în Dieta de la Sibiu, sabotată de maghiari după alegerile cerute de austrieci, în care românii obţinuseră cei mai mulţi deputaţi. Maghiarii au reuşit să împiedice aplicarea ei, câştigând pentru cauza lor şi pe împărăteasa Elisabeta, iar înfăptuirea “Dualismului” avea să reprezinte pentru maghiari urmatoarele – “Este în afara oricărei îndoieli că autorii Legii XII din 1867 (a Dualismului ) au fost conduşi de idea fundamentală de a asigura caracterul pe deplin maghiar al Ungariei”(Banfy Dezsö, prim-ministru maghiar între 1895 – 1899, în “ Politica maghiară faţă de minorităţi”, Budapesta, 1903). De altfel legii Eötvös – Deak din 1868 îi urmează în 1879 legea Trefort numită “Despre obligaţia de a învăţa limba maghiară în institutele poporale de instrucţiune”(“Telegraful român”, 1879, nr. 33); în 1898 legea numită “pentru denumirea comunelor şi altor locuri”, având menirea de a maghiariza numiririle toponimice; din 1881 funcţiona”Societatea naţională pentru maghiarizarea numelor”; în 1907 legea Apponyi, care prevedea maghiarizarea completă a învăţământului minorităţilor; în acelaşi an planul secret de maghiarizare totală a românilor, întocmit la indicaţiile ministrului de Interne şi al celui al Cultelor şi Instrucţiunii, conţii Andràssy Gyula şi respectiv Albert Apponyi, de către Huszàr Antal şi colaboratorii, numit “ Românii din Ungaria. Spre întrebuinţare confidenţială.”, Budapesta 1907, ( Milton G. Lehrer “Ardealul pământ românesc”Cluj-Napoca 1991 ), etc,etc.

7– “Toleranţa a la hongrois” poate fi înţeleasă comparând situaţia românilor rămaşi în Ungaria după 1918 şi până azi, cu a maghiarilor din România în aceeaşi perioadă. Din cei cca. 120.000 de români în 1918 (statisticile maghiare vorbesc de 23.000, altele de 88.000 vorbitori de limbă română, dar numărul lor minim era cca. 117.000, nenumăraţi români neândrăznind să se declare ca atare – după M.G. Lehrer, op.cit. ) au mai rămas cca. 8.000, din care aproximativ jumătate mai înţeleg şi vorbesc româneşte, asimilarea lor totală fiind în stadiul final.

În privinţa maghiarilor, după repatrierea acelora care au optat pentru cetăţenia maghiară, numărul lor în România era în 1930 de 1.353.276, crescând treptat (în ciuda “genocidului” deplâns în întreaga lume de propaganda maghiară) la 1.705.810 în 1977, pentru a scădea după 1989, datorită emigrării în Ungaria şi în alte ţări, la 1.624.959 în 1992 (Nicolae Edroiu, Vasile Puşcaş, “Maghiarii din România”, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995 ). În ceea ce priveşte publicaţiile, învăţământul în limba maghiară, instituţiile de cultură, posibilitaţile de păstrare a identităţii, drepturile politice (partide maghiare, reprezentanţa în cele mai înalte organe de partid şi de stat), etc., acestea sunt cu adevărat incomparabile cu cele ale românilor din Ungaria şi pot umple cărţi întregi (vezi Fènyes Samu -“Ungaria revizionistă”, Milton G. Lehrer – “Ardealul pământ românesc”, sau G. Badea-Lătuceanu – “In the name of the truth” Ed. Stindardul, München 1985 ).

Poate că cea mai convingătoare dovadă a realităţii situaţiei maghiarimii din România o reprezintă continuarea maghiarizării – cu precădere prin şcoală şi biserica catolică – a şvabilor sătmăreni, împotriva voinţei statului român şi a celor vizaţi, între cele două războaie mondiale; şi desăvârşirea asimilării lor, după al doilea război, în timpul comunismului ( conform Dr. Ernst Hauler, “Istoria nemţilor din regiunea Sătmarului” ,Ed. Lamura, Satu Mare, 1998 ). Faptul că o minoritate supusă “genocidului”- cum afirma propaganda maghiara – poate asimila o altă minoritate împotriva măsurilor şi voinţei celor ce o “etnocidează”, este încă una din miraculoasele fapte ale istoriei maghiarismului.

Coborând în istorie, dacă potrivit recensământului austriac pe vremea lui Josif al II-lea din 1785/86, maghiarii alcătuiau 29 % din populaţia Ungariei, în 1850 ajunseseră la 44 %, în 1906 – 51,4%, iar în 1910 (deşi înglobaseră în 1867 Transilvania, majoritar românească, şi se plâgeau de scăzuta lor prolificitate – conform lui Szècsenyi – “în timp ce maghiarul, asemeni leului, se înmulteşte în mică măsură, slovacii, germanii, valahii se înmulţesc ca ciupercile pădurii” – Johann Weidlein, “Hungaro-Suebica”pag. 132 ), formau deja 53,1 % a populaţiei.(Jozsef Ajtay, A magyarsàg fejlödèse az utolso 200 èv alat, pag. 23 ). În 1920 Ungaria mai avea cca 20% minorităţi, astăzi ele reprezintă 0,3% a populaţiei.

Explicaţia o pot oferi câteva citate maghiare şi ale străinilor: – “cea mai sfântă datorie a fiecărui maghiar este aceea de a maghiariza”,(contele Szèchenyi Istvàn, considerat cel mai mare maghiar, în “Kelet Nèpe”- Popor al Rasaritului, MR – Magyar Remekirok, Scriitori maghiari eminenţi -, XVII, pag. 327, Johann Weidlein, “Pannonica”,1979, pag. 238 );

-“Nu-i stăpân aici decât unul singur, maghiarul”- Petöfi Sàndor, considerat cel mai mare poet maghiar, în poezia “Poporul maghiar” din 1848 (Johann Weidlein,”Das Bild des Deutschen in der ungarischen Literatur”, Schorndorf, 1977, pag.34; “Imaginea germanului în literatura mahiară”,Cluj-Napoca, Ed. Centrul de Studii Transilvane, 2002, pag.54 ).

Acestea au fost şi au rămas devizele neclintite, înscrise pe cerul maghiarismului până azi.

Adept fervent şi propagandist al ideologiei rasiste kossuthiene, pentru cel mai mare poet maghiar croaţii, germanii, sârbii şi românii sânt “corbi scârboşi”,”inimi blestemate”, ”nemernici”; “cloacă de păduchi”,” ticăloşi”, “ecscroci”; ”hoardă de tâlhari”,”câini sângeroşi”,etc., etc., (Petofi Sàndor ”Pe viaţă şi pe moarte”, “Deja este duşmanul nostru”, “În ziua de Anul Nou”, în Johann Weidlein “Imaginea germanului în literatura maghiară”, Schorndorf, 1977, pag. 58 -60 ).

– “Când a izbucnit revoluţia din 1848, maghiarii au crezut momentul sosit de a întemeia pe ruinele celorlalte naţionalităţi, puternica şi viguroasa naţiune maghiară”…”, Dieta maghiară a elaborat constituţia: Transilvania e declarată ţară maghiară, limba maghiară este singura admisă în municipalităţi şi în comitatele districtelor însărcinate cu alegerea deputaţilor. Dreptul electoral era bazat pe cens: şi toţi cei ce au avere sunt maghiari”;…”Îndată guvernul ridică pe întregul teritoriu spânzurători şi ţepe cu drapele maghiare şi cu inscripţia: unire sau moarte.” (Karl Marx, “Însemnări despre români”, Ed. Academiei, 1964 ).

– “Ungaria poate să existe numai ca stat unitar naţional, deci trebuie maghiarizată, pentru că altcum ca stat poliglot nu are îndreptăţire de a exista. Doar statele naţionale unitare au drept de existenţă”, ..”interesele Ungariei cer ridicarea ei pe extremele cele mai şovine”,..”fără şovinism nu se poate realiza nimic”( Bànffy Dezsö, citat de R.W. Seton-Watson în “A Hystory of the Rumaniens, London, 1934, pag. 419 – 420 )

– “Sau îi maghiarizăm sau vom dispărea, tertium non datur” (- maghiarizarea sau moartea-), şi “Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. Da, noi vrem să le suprimăm şi trebuie să le suprimăm” (Kosztelszki Gèza, “Politica naţională în “dèlvidèk”- regiunea sudică -, Budapesta, 1898, pag. 25, );

– Marele scriitor norvegian Björnstjerne Björnson în scrisoarea prin care refuza invitaţia la Congresul Interparlamentar de la Budapesta, în 1907, referindu-se la poporul maghiar: “mai târziu, când l-am studiat mai îndeaproape, şi când m-am convins de nedreptăţile pe care le comite faţă de celelalte naţionalităţi care locuiesc cu el în Ungaria, am început să detest şovinismul lui”(“Neue Freie Presse”, Viena, 19 oct. 1907, Milton G. Lehrer “Ardealul pământ românesc”, Bucureşti 1944 şi Cluj-Napoca 1991, pag. 293 ;.

– “În Transilvania numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi – şi nu trebuie – să te porţi altfel decât cu dobitoacele” (contele Dènes Eszterhàzy. apud O. Jàszi, Formarea statelor naţionale…, Budapesta, 1912 );

– Care au fost “ideile generoase” ale maghiarilor în timpul cât ei au avut supremaţia asupra poporului român din Transilvania românească, asupra croaţilor, cehilor, slovacilor şi sârbilor? – INTOLERANTA, NEOMENIA, ASUPRIREA, TEROAREA.” (Milton G. Lehrer “Ardealul pământ românesc” Bucureşti 1944 si Cluj-Napoca 1991, pag. 419 – 420);

– “Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă”!.. “Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil… Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu!”- Dücsö Csàbà (alias Daday Lorant ) în “Nincs Kegyelem,..” – “Fara milă – decendent al lui Attila, Àlmos, Àrpàd sus pentru o nouă ocupare de ţară”, Budapesta, 1939, pag. 155 – 156 (Milton G. Lehrer op. cit. pag. 399 );

– În “toleranta” Ungarie de azi, după peste 200 de ani de politică de maghiarizare, minorităţile, cu excepţia ţiganilor, există doar pe hârtie. Ungaria poate fi numită pe drept cuvânt “cimitirul naţionalităţilor” (Franz Wesner în scrisoarea adresată revistei “progrom” Götingen, 4 iunie 1998 – “Maghiarii, cei mai rutinaţi şi neîndurători nimicitori de naţionalităţi din Europa, nu sunt dispuşi să acorde nimic din ceea ce cer vehement pentru minorităţile maghiare, din ţările vecine, minorităţilor din Ungaria…..Nemaghiarii salvaţi de etnocid prin Trianon o ştiu foarte bine”.) De fapt politica maghiară faţă de minorităţi, în raport cu cele maghiare din statele vecine, urmează, fără să o recunosacă, desigur, conceptul “celor trei feluri de minorităţi” al fostului prim-ministru Teleki Pàl, din anii 30. După el “există minorităţi tradiţionale, care sunt de mult timp în ţară, în al doilea rând minorităţi voluntare, care fără a fi silite s-au stabilit în altă ţară, şi de aceea au tot atât de puţin dreptul, ca şi prima, de a pretinde protecţie minoritară. Numai celei de a treia variante i se cuvin drepturi minoritare, minorităţilor silite (siluite, forţate), ca cele maghiare, care în urma unor războaie, şi urmărilor acestora, sunt nevoite să trăiască în ţări străine.” ( Johann Weidlein, “Untersuchungen zur Minderheiten-politik Ungarns von den Anfängen bis zur Gegenwart”, 1990 )

– La instalarea primului episcop ortodox al Eparhiei Covasnei şi Harghitei – Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan – în septembrie 1994, la Miercurea Ciuc, Declaraţia şi manifestele UDMR reproşau BOR că „nu a cerut cu smerenie aprobarea autoguvernării locale“, actul fiind calificat “demonstraţie arogantă, brutală, îndreptată impotriva maghiarimii“.

– În 1997 primarul din Vârghiş refuză să aprobe ridicarea unei troiţe pe locul unde fusese biserica românească distrusă în 1940 de maghiari. Atunci când la protestele venite şi din afara ţării va fi silit să o facă va menţiona că nu răspunde pentru siguranţa troiţei.(Anexa) În schimb are loc distrugerea sistematică a crucilor româneşti din vechile cimitire şi ale eroilor români căzuţi în primul război mondial.

8 – “în România decurge împotriva minorităţii maghiare un proces de purificare etnică, la fel ca în Bosnia, doar că mijloacele întrebuinţate sunt mai subtile” (Tökès Làszlo, Washington, februarie 1993). “Prietenii ardeleni” în frunte cu Tökes Làszlo, Markó Bèla şi Frunda György ştiau foarte bine ce au de făcut – atât imaginea de popor înapoiat, intolerant şi şovin a românilor, cât şi cea de minoritate maghiară democrată, civilizată, europeană, dar supusă “genocidului” românesc, sunt foarte bine implementate în conştiinţa lumii, inclusiv în cea a reprezentanţilor UE. “Amănunte” ca cel al unui candidat la preşedinţia României, Frunda György, care poate declara, de exemplu, jurnaliştilor români, înainte de un meci internaţional de fotbal România – Ungaria “voi nu ne-aţi bătut niciodată”, nu clatină nici credibilitatea sa şi nici imaginea intoleranţei româneşti, pe care, în calitate de reprezentant al statului Român, o propagă la Bruxelles. Acelaşi candidat la preşedinţie declara după ordonanţa de urgenţă a guvernului Năstase, care legifera sărbătorirea zilei de 15 martie, pentru cetăţenii români de naţionalitate maghiară : “ de acum înainte fiecare naţionalitate îşi va avea ziua ei naţională”. Raportorul pentru Consiliul Europei, Frunda György, este declarat, din 1996, persona non grata în Lituania, datorită marilor inexactităţi ale raportului de ţară întocmit, fiind catalogat ca subiectiv, părtinitor şi incompetent. Declaraţiile sale referitoare la interesele cui le reprezintă la Consilul Europei nu fac decât să reitereze declaraţiile şefului său din 1997. Marko Bela, actualul vice prim-ministru, declarase atunci, şi nu vedem de ce şi-ar fi schimbat poziţia, că el are un contract cu UDMR şi nu cu România, în consecinţă el apără interesele UDMR şi nu ale României.

9 – D-l Horvath uită, nu întâmplător, ca toţi politicienii, întâistătătorii bisericilor maghiare sau oamenii de cultură maghiari, să amintească în acest context, de români şi de genocidul din Ardealul de Nord. Încercarea de a tranşa, odată pentru totdeauna problema apartenenţei Transilvaniei a dus la masacre (sate întregi de români, în modul cerut de Dücsö Csaba ); asasinarea şi alungarea preoţilor, trecerea forţată a românilor la confesiunile maghiare, dărâmarea şi profanarea bisericilor (până la transformarea în WC a altarului); expulzarea şi constrângerea la refugiere a sute de mii de români; arestarea, torturarea, înjosirea, bătăile sistematice ( în unele localităţi românii erau obligaţi să se prezinte la poliţie săptămânal, pentru a-şi primi porţia de bătaie ); jefuirea, devastarea, înfometarea, trimiterile în lagăre de muncă sau înrolarea în armata maghiară în scopul exterminării şi în acelaşi timp colonizarea masivă (cca. 300.000) cu maghiari a Transilvaniei de Nord (Petre Ţurlea – Ip şi Trăsnea, atrocităţi maghiare şi activitate diplomatică”, Ed. Enciclopedică, 1996; Fundaţia Culturală “Vasile Netea”, “Cinci ani de luptă românească în Ardealul de Nord 1940 – 1944”, 2005; Raoul Şorban, “Chestiunea maghiară”, 2001). Poate cea mai mai evidentă dovadă a planurilor de exterminare maghiare a oferit-o primul ministru Kállay, la începutul anului 1943, când odată cu aflarea veştii dezastrului Armatei a II-a maghiare, la Cotul Donului, le-a spus parlamentarilor “Nu vă speriati, domnilor, nu erau sângele nostru”. Întradevăr această armată era formată în cea mai mare parte din aparţinători ai minorităţilor, (dintre acestea în majoritate români – Raoul Şorban, op.cit. ), lăsaţi în voia soartei de ofiţerii maghiari, care fugiseră înainte de bătălie (Johann Weidlein “Untersuchungen zur Minderheitenpolitik Ungarns”, – Ungarische Offiziere am Don 1943 -, Schorndorf, 1990, pag. 159 ). În cartea sa “Requiem pentru o armată” editată la Budapesta în 1972, scriitorul maghiar Nemeskürty Istvàn spune “Este atât de evident că această armată, de fapt era condamnată la moarte” (pag. 22 ); “ Sare în ochi cât de mulţi minoritari erau în armata a 2-a: români, ruteni, slovaci (şi şvabi dunăreni, n. mea.) a căror viaţă era considerată de statul lui Horthy Miklòs de mai mică valoare decât a maghiarilor” (p. 23 ). Peste 170.000 de români au servit drept carne de tun pentru interesele şi “sângele maghiar” (Raoul Şorban, op. cit.). De fapt nu era decât reluarea unui scenariu cunoscut din primul război mondial, când “cca 85% din combatanţii căzuţi pe diversele fronturi, ca soldaţi ai Armatei Regale Ungare, nu erau maghiari. Ei aparţineau naţionalităţilor din cuprinsul Ungariei, marea lor majoritate fiind români.” (Raoul Şorban, Chestiunea Magiară, p.240)

O singură voce, singulară până azi, cea a lui György von Ferenczy, a rămas să mărturisească: “Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români, cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ….

M-am cosiderat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în acelaşi timp, ca cetăţean român cinstit, loial, am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei noastre şi m-am opus mişcărilor iredentiste….

Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi executiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru unica vină a nenorocitelor victime de a se fi născut români….

Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut Iisus Christos, întrebăm şi noi la fel: Cu ce au greşit? Care este vina acestor oameni nenorociţi, torturaţi? Că s-au născut români? Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni, ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime, vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul – răzbunarea joacă dansul sălbatic al morţii.

…şi aceşti oameni îndrăznesc să se numească creştini?…… A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare – este nemaiântâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei.

De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ….. şi dacă acestea se mai continuă atunci nu-mi rămâne decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară”. (György von Ferenczy, “Golgota Transilvaniei”, Arad, 1941).

Condamnat în Ungaria horthystă, după apariţia cărţii, la moarte în contumacie, ca trădător, György von Ferenczy nu a fost reabilitat. Numele său, îngropat de o tăcere imensă, trebuia şters din memoria lumii. Până şi colaboratorii germani ai Institului Maghiar din München afirmă că el, pur şi simplu, nu a existat! Imediat după 89, exemplarele cărţii, aflate în biblioteci unde au avut acces şi putere de decizie maghiarii, au fost topite.

Cel al cărui monument – în cazul ridicării lui de către maghiari – ar fi putut fi simbolul unei reale reconcilieri, rămâne, din păcate, şi pentru români extrem de puţin cunoscut..

– Tăcerea maghiară faţa de genocidul din Ardealul de Nord îşi poate avea explicaţia în răspunsul primului ministru Teleki Pàl, din 1940, la protestul diplomaţiei române faţă de atrocităţile maghiare : Nu există nuntă fără înjunghere. Sau în motivarea judecătorilor la achitarea criminalilor ce-l uciseseră pe protopoul Aurel Munteanu , după patru ore de torturi, la Huedin, în 10 septembrie 1940, prin străpungera capului cu un baston introdus în gură : făptaşii erau cuprinşi de sentimente entuziaste patriotice…iar mobilul faptei lor a fost acel sentiment general omenesc (!!??) care este normal pentru toţi adevăraţii membrii ai unei naţiuni demne.

Uneori această tăcere este întreruptă de afirmaţii caracteristice : atrocităţile au fost reciproce, exemplificându-se cu Aita Seacă sau civili maghiari ce şi-au pierdut viaţa involvaţi în lupte, în 1944. Se ştie că Antonescu a ordonat respectarea cu stricteţe a condiţiilor cerute de Dictatul de la Viena pentru minorităţi, pentru a demonstra germanilor diferenţa comportamentului românesc faţă de cel maghiar.

„În judeţul Trei Scaune, Aita Seacă este reprezentativă pentru suferinţele românilor în perioada horthystă şi imediat după eliberare. În toamna anului 1940 şi prima parte a lui 1941, după instaurarea administraţiei maghiare, formaţiunile para- militare şi o parte a secuilor din comună au instaurat un regim de teroare împotriva românilor, le-au fost devastate casele, le-au fost furate bunurile, au fost bătuţi, iar la adresa preotului greco-catolic Francisc Paratei a fost o tentativă de omor. În 1944, în momentul retragerii armatelor germano-ungare, la 4 septembrie, secuii au asasinat, după trecerea frontului, mai mulţi ostaşi români răniţi şi, de aceea, rămaşi în urma unităţilor lor. Numărul celor ucişi astfel este indicat diferit în documente : unele consemnează 20 de morţi, altele ajung la 100. Pentru a pedepsi aceste crime, la 26 septembrie 1944, o unitate de voluntari din Batalionul Iuliu Maniu a executat, după o judecată sumară şi care nu-i intra în atribuţii, 11 dintre autorii actelor de la 4 septembrie. Aşadar, la Aita Seacă au fost trei momente de un dramatism extrem : atrocităţile antiromâneşti din perioada ocupaţiei horthyste, mai ales cele din toamna lui 1940; asasinarea ostaşilor români de către civilii secui la 4 septembrie 1944; executarea a 11 dintre autorii crimelor din 4 septembrie, la 26 septembrie 1944. În jurul acestor trei momente de coflict violent între cele două grupuri etnice din Aita Seacă se vor desfăşura mai multe procese, după război, finalizate abia în 1955. Miile de documente care s-au acumulat asfel configurează veridic imaginea dramatică a relaţiilor dintre români şi unguri (secui) într-o comună transilvăneană, imagine asemănătoare cu aceea din multe alte localităţi“. (Petre Ţurlea, Monumente ale unor criminali maghiari în România, 2004, p. 60 – 61)

-Din 1994, amintirea criminalilor din Aita Seacă este cinstită de un monument ridicat de UDMR..

-Românii aşteaptă încă dovezile „reciprocităţii“, eventual indicarea locului unei singure biserici maghiare distruse sau profanate de români.