NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Elena Buică: „Început de carieră“ Iulie 31, 2008

In 1952 eram in ultimul an al Liceului pedagogic, la Bucuresti. Urma, fie intrarea in invatamant, fie cursuri universitare. Invatamanul atunci era foarte bulversat. La studii superioare nu te duceai pe baza de concurs, ci numai cu dosar intocmit de scoala pe principiul originii sanatoase si “repartizar” la o facultate dupa o planificare , nu dupa dorintele sau inclinatiile personale. Eu eram “fripta” de dorinta de a urma cursuri universitare, dar nu imi permitea “originea nesanatoasa” a parintilor mei. Tata fusese angrosist de cereale, si comertul era considerat aproape ca o crima, asa ca tata facea parte din categoria “dusmanilor de clasa”, facea parte din categoria burghezilor care trebuiau distrusi fara crutare. Ca atare, avand “o tinichea de coada” eu nu puteam spera la un drum de viata prea stralucit. “Lupta de clasa” se tot ascutea si in anul final al scolii mele au fost exclusi din scoli toti elevii cu “origine nesanatoasa”. Dupa terminarea ultimului an scolar, aveam doua saptamani pentru pregatirea examenului de diploma. Tocmai in aceasta perioada au venit excluderile, anuland si ultimul an de studii. Desi faceam parte din aceasta categorie blestemata, totusi am scapat ca prin urechile acului, dar n-am capatat si dreptul de a urma cursuri superioare. Ba din contra, trebuia sa imi pierd repede urma ca sa nu ma ajunga din urma situatia celor de-o seama cu mine. Si cum pe vremea aceea iti puteai pierde urma ceva mai usor in Ardeal, acolo m-am refugiat. Aceasta era posibil din cauza arhivelor inca nepuse la punct in urma reintregirii tarii  dupa cel de al doile-a razboi mondial. In timpul refugiului, arhivele au fost mutate si ele. Pana sa se puna o mai buna ordine in arhive, a trebuit sa treaca vreo cativa ani buni. Asa ca, evidenta populatiei nu era bine pusa la punct nici in 1952 si  cu putina atentie, reuseai sa te strecori ceva mai usor mai ales prin satele transilvanene, decat in restul tarii.

Dar cum mi-a fost dat sa ma strecor si sa nu am soarta  colegelor din categoria mea?

In ultimul an de scoala am facut mai multa practica pedagogica la diverse scoli. Se intamplase ca sa cada conducerea scolii cu ochii pe mine pentru o lectie tinuta cu dezinvoltura, cu zambetul pe buze, stapanind bine clasa si strecurandu-ma printre “capcanele” ce ti le pot intinde uneori copiii inteligenti. Cum era moda pe atunci sa exite “modele de urmat” gen “stahanovistii”, a cazut norocul pe mine sa fiu data exemplu pe scoala pentru buna mea reusita predand la clasa a doua lectia cu titlu “Albina pufoasa”, de unde mi s-a tras porecla in scoala.

In perioada de practica continua a venit o mare brigada de inspectori de la Ministerul invatamantului. Directoarea scolii, tovarasa E. Matei, a ales pentru asistenta o ora sustinuta de mine la clasa intai. Se ducea la pomul laudat, numai ca eu, datorita unor imprejurari fara voia mea, nu eram pregatita pentru aceasta lectie.  Eram cum se spune mai in gluma, mai in serios, “in afara si la dreapta” de ori ce fel de pregatire pentru aceasta lectie. Increzatoare in mine si nestiind nimic despre inspectie, m-am avantat sa tin lectia  dupa inspiratia de moment. Invatatoarea clasei nu a vrut sa ma lase sa tin lectia fara sa am planul de lectie si fara material didactic, dar navala tineretii, impletita si cu o doza de risc, nu a tinut seama de nimic si m-am avantat la predarea literei H.

Dar nu am apucat sa dechid bine gura in fata copiilor, ca usa s-a deschis si a intrat un grupul numeros de inspectori in frunte cu directoarea. Dupa ce i-am invitat sa ia loc in bancile libere din fundul clasei, zambind, am controlat temele evilor si in felul acesta am ajuns la colegele mele care faceau parte din grupul meu si le-am soptit sa imi faca pe hartii literele “H” si “h” si ceva desene cu o hora, Horia…Pe atunci invatatorii erau oblicati sa isi faca singuri materialul didactic, scolile nu aveau inzestrari mai mult decat harta Romaniei pe peretele clase. Am mai facut rost si de o hartie,  fiindca incepea si asta cu “h” si nu mai stiu cum si alte materiale didactice. Ulterior le-am ridicat de la ele tot cu discretie, miscandu-ma prin clasa cu gesturile cele mai firesti, zambind mereu copiilor care se dadeau in vant care mai decare sa imi raspunda. Dupa terminarea orei, am fost chemata sa prezint planul de lectie. Aveam rasuflarea taiata de emotie. Planul cantarea cam cat o jumatate din nota. Fara el erai ca inexistent. Dar nu mai era nimic de facut. M-am prezentat ca un tap spasit. Asteptam sa imi “taie capul”, nu alta. Dar, unde nu mi-a fost mirarea de-am ramas cu gura cascata si nu-mi credeam urechilor !? “ Cum, ai putut sa tii o lectie asa frumoasa fara plan de lectie, fara nici un fel de pregatire, pentru prima data la clasa intai si sa fii atat de inventiva in procurarea materialului didactic ? Asta inseamna un talent pedagocic exceptional si…si… si…” nici nu mai puteam inregistra ce auzeam, fiindca nu-mi veneam in fire.

Si iarasi am ajuns exeplu bun  pe la sedintele de “analiza muncii” care mergeau si la ministerul nostru.

In perioada cand ne pregateam pentru examenul de diploma, s-a prezentat la scoala o comisie de la Minister invatamantului pentru repartizarea absolventelor in invatamant. Au intrat si in clasa mea, si a intrebat pe fiecare unde doreste sa fie repartizata. Mai intai ne-a spus ca vor sari peste unele nume  din catalog si cu aceste eleve vor avea discutii separate. Au sarit si peste numele meu. Eram pe lista proscrisilor care urmau sa fie eliminati din scoala, cu pierdera ultimului an scolar, chiar daca anul scolar se incheiase si mediile erau incheiate.

In aceasta comisie de repartizare erau inspectorii care asistaera la lectia mea si cu directoarea scolii. Dupa terminarea repartitiilor, i-am vazut cum se uitau la mine si apoi susosteau ceva. Dupa un timp, m-au intrebat: ”Daca ar fi sa te repartizam undeva, unde ai dori?” Am inteles primejdia ce ma pandea. “Vrei in Teleorman unde se afla comuna ta natala, ca sa fii mai aproape de parinti?” “Nu”, am raspuns prompt, cunoscand urmarile. “Dar unde ai dori?” Luata pe neasteptate, nu am stiut ce sa raspund si am aruncat si eu o vorba ca sa fiu pe “linia partidului” : “Unde are tara mai multa nevoie”. “Dar bine esti orientata, mi-a placut, a adaugat directoarea noastra. Daca te-am repartiza in Bihor, ai primi?” “Sigur ca da, am raspuns eu cautand in  gand locul pe harta” “Bine,  vom vedea ce va fi” Si au iesit din sala de clasa.

Zilele urmatoare a aparut lista cu elevele eliminate din scoala si care erau  obligate sa paraseasca scoala imediat. Nu eram pe lista. M-am prezentat la examen si apoi am fost chemata in secret la directiune. Directoarea a stat de vorba cu mine, mi-a spus ca e din Bihor si ca este prietna cu inspectorul sef al regiunii Bihor, tovarasul Pintea. Mi-a inmanat  doua plicuri. Unul continea repartitia mea in Bihor si celalat era o scrisoare catre tov. Pintea. Socotind ca e o scrisoare  adresata unui prieten,  ar fi fost sub demnitatea mea sa scotocesc in ea, nestiind ca acolo erau cateva randuri care imi puteau schimba cateva diretii ale vietii mele.

Am multumit lui Dumnezeu pentru vartejul intamplarilor care m-au scos la liman si directoarei mele care a fost in aceasta perioada ingerul meu pazitor.

Chiar daca nu ajunsesem  acolo unde am dorit, totusi ma ferisera de o mare cadere.

Cu acest gand plin de recunostinta pentru directoarea de atunci, tovarasa E. Matei, poate cu gandul la un sprijin discret si al domnisoarei Rodica Stanciu, profesoara noastra de pedagogie ajunsa inspectoare la minister si cu mare dragoste pentru noi, am plecat  acasa cu nadejdi in suflet.

Parintii m-au primit cu lacrimi in ochi. Nu am putut sa dam crezare nici plicurilor ce le aveam in mana, vazand situatia colegelor mele din aceeasi comuna care nu au avut sansa mea. De aceea vara, spre sfarsitul lunii august, inainte de a pleca cu toate bagajele pentru indelungata vreme, tata m-a trimis in Bihor ca sa ma conving ca am un post  de invatatoare acolo si ca nu s-a intamplat vreo rasturnare de situatie iar eu sa ma intorc acasa cu tot calabalacul dupa mine.

Numai ca o stfel de calatorie costa foarte scump si dura mai mult de 24 de ore, cu mai multe schimbari de trenuri. Nu mai tin minte cum au strans cureaua parintii mei, ce au vandut de prin casa ca sa imi faca rost de bani. M-am urcat in tren si am plecat in recunoastere. Nu stiu daca am simtit fiorul unei lumi necunoscute mai puternic la prima mea calatorie in Canada, decat atunci in acea calatorie. Chiar si calatoria cu trenul a fost mai lunga, mai obositoare si cu mai multe peripetii decat calatoria facuta mult mai tarziu in Canada. Aceasta calatorie a fost o adevarata aventura si amintirea ei nu se va stinge niciodata.

Pana la Cluj nu s-a intamplat nimic deosebit. Dupa 24 de ore de calatorie, franta de oboseala si de nesomn, dupa o intrerupere de calatorie fiindca nu se restabilise inca traseul direct  Bucuresti Oradea, de la Cluj m-am urcat intr-un tren personal la clasa a treia si am plecat spre Oradea.

In compartimentul meu erau niste bihoreni care vorbeau in graiul local si nu am putut intelege mai nimic. M-a infiorat un gand “daca am surzit si nu am bagat de seama?” Au intrat in vorba si cu mine si ca niste oameni cu minte si vorba inteleapta, au inceput sa imi dea niste sfaturi parinesti. Ma compatimeau profund pentru faptul ca am acceptat o astfel de “dezradacinare”. I-am intrebat si eu ce localitati sunt mai aproape de Oradea cu posibilitati de a ajunge in oras. Nu voiam sa ma afund atat de tare incat sa ma desprind prea mult de lumea citadina. Oamenii mi-au insirat cateva localitati pe care nici nu le-am deslusit bine, desi le-au repetet de cateva ori si cu atat mai putin nu puteam sa le retin. Eram la prima dezamagire. ”Cum am sa ma inteleg cu oamenii din aceste parti ale tarii daca nu inteleg ce vorbesc?” Si cum inghiteam eu un nod amar in gat, aud ca unul dintre ei pronunta pe intelesul meu si numele unei localitati “Ineu de Cris” Imi era cunoscut numele din nuvela  “Moara cu noroc” a lui Slavici, numai ca acela era alt Ineu, cel de Arad. Dar, mi-am zis in gand, daca ma intreaba ce localitate as dori, macar stiu sa pronunt numele acesteia, chit ca mi-a spus ca nu e asezata la calea ferata, dar, oricum, eu tot mergeam la marea intamplare.

Cand am ajuns in Oradea, eram rupta de oboseala, de caldura, de foame, de sete si de nesomn. M-am urcat intr-un tramvai care trebuia sa ma duca in centru si la capul liniei se afla inspectoratul. Tramvaiul avea un sungur vagon si era  de un tip foarte vechi, facand si zgomot asurzitor. Ma simteam asa de straina de tot ce cunosteam eu! Parca pluteam ca in vis. Abia imi mai tineam ochii deschisi, carpiti de nesomn. Ba cred ca am si atipit din cand in cand. Cand imi aruncam ochii pe fereastra ma cuprindea mirarea ca atatea cladiri pot fi identice din loc in loc. Cine stie cate ture oi fi facut eu cu tramvaiul, caci traseul fiind un circuit foarte scurt in comparatie cu cele cunoscute de mine in Bucuresti, eu m-am tot plimbat de nu stiu cate ori pe acest traseu care imi arata mereu cladiri identice, dupa cum ma aflam iarasi prin dreptul lor.

La inspecorat am primit o camera la Casa sindicatului din  invatamnat si m-am prabusit de atata oboseala. A doua zi m-am dus la intalnirea cu inspectorul Pintea. I-am inmanat cele doua plicuri. Citindu-l pe cel de la directoarea mea, a ridicat privirea spre mine, m-a masurat din crestet pana in talpa, si apoi mi-a spus. “Am sa vad ce fac. Eu te repartizasem intr-o comuna, dar acum iti spun sa mai astepti cateva zile ca sa vad cum rezolv aceasta problema”.  Am intrebat unde am fost repartizata, cu gand ca de n-o fi ceva mai bun, sa cer macar Ineul. Nu banuiam ca el intentionea sa imi dea un post chiar la o scoala foarte buna in Oradea. Asta am aflat mult mai tarziu. Acum inspectorul mi-a raspuns scurt: ”La Ineu de Cris.” Mi-am aratat un oarecare interes pentru aceasta comuna. “Daca vreti sa aflati mai multe, va prezint pe directorul acestei scoli care se afla acum aici” mi-a spus inspectorul si mi l-a prezentat imediat pe domnul Pavel Ianta care mi-a vorbit frumos despre sat, scoala, oameni, modul de viata. Pentru ca aveam de asteptat catena zile pana la definitivarea situatiei, m-am gandit sa dau o fuga pana in comuna sa vad cu ochii mei cum se prezinta situatia, daca sa accept sau nu si totodata mi s-a ivit prilejul sa iau contact cu lumea satului ardelean.

Am mai dormit o noapte in Oradea si pentru ca am gasit in piata niste mure, fructe de padure care nu erau in zona de unde am venit, am cumparat ca sa mananc  pe saturate, fara sa mai mananc si altceva. Imi tineau si de foame si de sete. A doua zi m-am sculat cu dureri de intestine, dar trebuia sa plec, asa cum imi facusem planul. De felul meu eram un om peresverent care nu da inapoi cu una cu doua. Doar nu era sa renunt pentru atata lucru – un fleac de durere de intestine!

In zorii zilei eram la gara. Am gasit niste oameni din Ineu care fusesera noaptea la lucru si acum se intorceau acasa. S-au oferit sa ma conduca ei. Mi-au spus ca vom cobora la Sacadat si ca de acolo avem de mers patru kilometri pana in comuna. Cand au coborat ei, am coborat si eu cu geamantanul meu de carton gros presat, in care aveam doar cateva lucruri necesare pentru o saptamana, dar  care atarna destul de greu. Unul dintre ei mi-a luat geamantanul si cu totii am intins piciorul spre Ineu. Nici nu am avut timp sa imi iau cateva puncte de reper, nici macar sa vad cum arata cladirea garii, fiindca coborasem pe partea cealalta a trenului. Se asezase si o caldura mare chiar de cu zori, inca nu imi revenisem complet din marea oboseala a calatoriei pana la Oradea, oamenii mergeau in pas voinicesc, prea repede pentru puterile mele, iar durerile de intestine se tot inteteau si simteam cum ma paste o colita intestinala, incat drumul acesta pentru mine a fost de-a dreptul chinuitor. Si de aici in colo, totul a fost chinuitor pentru mine, formand un sir nesfarsit pe care l-am intrerupt numai cu fuga mea acasa.

Prima cladire din sat era primaria, Sfatul popular cum i se zicea atunci. Acolo aproape ca m-am prabusit pe un scaun. Primarul mi-a spus ca nu se poate ocupa de mine pana mai tarziu. Acum pleaca la arie,  e “campania secerisului”,  au venit tovarasii de la regiune pentru organizare si trebuie sa mearga cu ei. M-a dat pe mana secretarei Ildiko. Aceasta nu vorbea bine romaneste, incat nu am putut sa ma inteleg bine cu ea, de altfel, era si foarte ocupata. Acolo am stat pana dupa amiaza intre atipiri, foame si dureri de intestine.  Foamea ma chinuia din ce in ce mai tare, timpul se scurgea incet si chinuitor pentru mine si primarul nu s-a mai intors. De la o vreme, secretarea mi-a spus: “Domnisoara, poate ca va e foame, si imi pare rau ca nu am ce sa va dau de mancare. Noi suntem foarte ocupati in campania de seceris. Va pot servi cu o cana de lapte si o bucata de paine” numai ca laptele era rece si contraindicat colitei mele, iar painea era cam de doua saptamani, poate si mai mult. Lihnita de foame cum eram, am incercat sa inghit  ceva, dar mi-a ramas in gat. Imi jucau lacramile in ochi.

Vazand ca primarul nu vine, am rugat-o pe secretara sa imi dea pe cineva care sa ma conduca la preotul satului, gandind ca acolo as putea gasi o camera pentru inchiriat si sa ma pot odihni pana vine primarul. M-a condus Poli baci, omul de servici al primariei pana la preot si apoi a plecat. Coana preoteasa facea curatenie mare in casa parohiala. Era o femeie inaintata in varsta, cu trasaturi severe ale fetei si cu o vorba cam scurta si taioasa, nu parea bucuroasa de oaspeti.  M-a poftit pe scaun, mi-a spus ca nu are camera de inchiriat si a adaugat: “Poate ca va e foame ca veniti de pe drum, dar nu am gatit nimic fiindca sunt ocupata acum cu varuitul, dar te pot servi cu o cana de lapte rece si cu paine, numai ca e facuta cam demult .” Nu m-am putut atinge de ele nici aici si parca si mai tare dadeau sa izbucneasac lacrimile. Am plecat. Acum eram singura si nu stiam incotro sa o iau. Am ajuns la o raspantie langa scoala si nemaistiind incotro sa o iau, am pus geamantanul jos si m-am asezat pe el, cuprinsa de o stare de deznadejde fara margini. O femeie din vecinatate, nana Ana, m-a vazut si m-a dus la ea acasa. M-a asezat la masa si m-a imbiat cu o supa dulce facuta din cirese, de care nu m-am putut atinge. Avea un gust cu totul diferit fata de ceea ce cunosteam eu. Si nana Ana, mi-a adus o cana de lapte rece cu o bucata de paine. Foamea, durerile de intestine, oboseala si deznadejdea au facut sa izbucnesc intr-un planset de care se induiasau si pietrele. Nana Ana m-a lua cu binisorul ca sa ma linisteasca si ma intreba mereu: ”De ce plangeti, domnisoara?” Nestiind cum sa o fac sa inteleaga, m-am auzit spunanad: ”Mi-e dor de mama”. Am plecat, femeia isi avea treburile ei. Si iarasi m-am asezat pe geamantan la rascruce de drumuri. A dat peste mine iarasi Poli baci care mi-a spus ca presedintele inca nu a venit de pe teren si pentruca se face seara, e bine sa raman in sat in noaptea asta, fiindca nu sunt trenuri noaptea spre Oradea. Mi-a zis sa stau aici la rascruce, fiindca  nu peste multa vreme va veni domnisoara Negruta de la tren. Ea e plecata la Oradea, dar se intoarce in curand si o sa ma ia cu ea ca sa am unde dormi. Era vorba de profesoara Ileana Negrutiu pe care lumea o dezmierda zicandu-i Negruta.  Asa a fost, caci oamenii din sat cunosteau cu totii miscarile fiecaruia dintre ei. Ileana, care a fost apoi prietena mea pana la moartea ei fulgeratoare, atunci m-a cules de pe drum si m-a dus la gazda ei. Mi-a spus ca sta in aceeasi camera cu doamna Irina Moldovan care acum e plecata si ca pot dormi in patul ei, dar ca ii pare rau ca nu are ce sa imi dea sa mananc fiindca a  fost plecata, dar ca imi poate oferi un pahar de lapte rece cu paine, care nu mai e chiar proaspata.  Acum nici macar nu mai puteam avea plansul eliberator. Mi se oprise plansul in gat. Vazand ca refuz,  mi-a spus ca indrazneste sa desfaca un borcan de gem de caise al doamnei Moldovan si ii va explica de ce a recurs la acest gest. Am mancat o felie de paine cu gem si mi s-a parut asa de mare binefacerea, incat, de-alungul vietii, de cate ori am mancat gem de caise am simtit in parfumul lui binefacerea stingerii sfasietoare a foamei. Parca si durerile chinuitoare ale colitei devenisera mai suportabile.

Nu mai aveam decat un gand, sa fug cat mai repede din acest iad, asa cum mi s-a parut atunci. Am socotit ca nu mai avea rost sa raman in comuna si a doua zi. Ileana mi-a spus ca am un tren dimineata cam in jurul orei cinci, mi-a spus cum pot iesi din comuna, dar ca nu are ceas ca sa imi spuna cand sa ma scol si cand sa plec. Se va trezi ea in timpul noptii si ma va trezi si pe mine ca sa plec la timp. ”Dumnezeule, m-am gandit, pe ce lume ma aflu?  Sa nu aiba in casa nici macar un ceas desteptator de tip CFR, cum erau pe vremea acea? Cu oamenii abia daca puteam sa ma inteleg din cauza graiului lor atat de schimbat, rezolvarea unor treburi era facuta cu multa taraganare a timpului, mancarea ma daduse gata si durerile nu mi le puteam alina, tot ce ma inconjura era atat de diferit si de strain – in patul foarte inalt trebuia sa te urci pe scaun, paine care se coace la 2-3 saptamani…” Si a inceput sa ma bata gandul ca aici nu voi putea rezista. Deci, renuntarea…

N-am putut sa pun geana pe geana. De la o vreme m-am sculat. Nu mai aveam puterea de a rezista stand lungita in acel pat strain, neobisnuit de inalt si cu saltea de paie.  M-am sculat si pe intuneric, nu puteam sa aprind lampa cu gaz, m-am pregatit de drum. Ileana mi-a spus ca e prea devreme, dar eu am iesit pe usa si am luat drumul intoarcerii. Am reusit sa ies din comuna trecand pe langa primarie, si am mers pe drum in plina noapte, dar luminata de luna care parca aducea cu ea misterele tulburatoare ale noptii. De la o vreme aud niste strigate. Cand ma uit mai bune, vad o aratare de om  cu o o martoaga de cal, amandoi numai piele si os, pareau ca sunt umbre. Arau noaptea un teren la marginea satului. Omul mi-a iesit in cale ca sa ma intrebe cine sunt si unde merg asa devreme. Cand l-am vazut ca se apropie de mine cu biciul in mana, mi-a inghetat sangele in vine. “Doamne, mi-am zis in gand, te rog, nu ma parasi!” Era om pasnic si cu multa bunavointa, mi-a dat sfaturi pe unde sa merg, insistand in explicatiile lui sa nu ma abat spre dreapta fiindca acolo este o ferma care are niste caini ciobanesti ce ma pot sfasia. Am plecat cu genunchii inca tremurand de spaima si m-am tot tinut sa nu ma abat spre dreapta pana m-am trezit inconjurata de cainii fermei. Am ramas nemiscata si cu inima gata sa  se sparga de atata frica  si atentie incordata, cu genunchii tremurand, gata sa ma prabusesc la pamant. Cainii nu m-au atacat, dar nici nu ma lasau sa ma misc din loc. Ma tineau acolo imobilizata latrand intruna. Mi s-a parut ca a trecut o vesnicie pana cand a iesit un om din casa si m-a scapat de ei. Mi-a spus ca am ratacit drumul, ca ma aflu mult in dreapta si acum trebuie sa merg mai spre stanga, ca in curand voi intalni soseaua care leaga Oradea de Cluj si apoi trebuie sa o iau pe o potecuta prin porumb. Nu peste multa vreme am vazut sclipind soseaua, asa  credeam, dar cand am pus piciorul, era apa. Ajunsesem la un rau care avea multe meandre. Am facut un dute-vino pe malul raului impiedicandu-ma de salcii, lemne, radacini, pana m-a apucat disperatea, fiindca nu stiam pe unde ma aflu si nu imi spusese nimeni ca exista si un rau. De la o vreme am zarit o umbra de om la o distanta de la care puteam fi auzita. Am strigat cat am putut rugandu-l sa  imi dea o lamurire unde se afla soseaua. “E aici pe unde sunt eu”, mi-a raspus si si-a vazut de drum.  Dupa mai multe cautari cu naduf am gasit si soseaua si potecuta care trebuia sa ma duca la gara. Ce intuneric s-a facut cand am intrat in porumb! Apusese si luna si acum noaptea  era deplina.  Tragand geamantanul dupa mine, izbindu-ma mereu de coceni, mi s-a parut drumul o vesnicie. Eram iarasi la capatul puterilor rapusa de nesomn, de oboseala, de foame, de sete, de dureri care nu mai incetau si de deznadejde. Am crezut ca mai rau decat atat nu poate sa ajunga un om. Dar m-am inselat. Este o vorba din batrani: ”Sa nu dea Dumnezeu cate poate indura omul”. Am inceput sa recunosc cate ceva din locul unde am coborat din tren precum si niste case razlete aflate  prin imprejurimi. Numai despre gara nu aveam nici cea mai vaga informatie. Vad o cladire mica, asemenea unui canton, din caramida aparenta asa cum erau cladite garile si cantoanele. Dau sa intru in sala de asteptare. Surpriza. Nu era nici o sala de asteptare. Totul inchis. De fapt era numai o singura camera si era evident ca era folosita ca locuinta. Ma uit la cladire, si ma conving ca era o constructie tipic CFR. Se vedeau firele de telegraf intrand in aceasta constructie, dar la ferestre se vedeau perdele asemenea caselor de locuit, iar intrarea era pe partea cealalta. Spre peron nu era nicio usa. Nedumirirea crestea din ce in ce. I-am dat tarcoale sa ma lamuresc, este sau nu este asta o gara? Cand am coborat din tren nu am putut nici sa arunc macar o privire ca sa stiu cum arata gara. Cad pe ganduri: sa fi ajuns in alta parte? Dar erau acolo cateva case pe care le mai vazusem la coborare. Mai, zic cu mare spaima in suflet: cred ca asa innebuneste omul si nici nu stie cum a innebunit. Unde ma aflam? Ce era de facut? Despre un asemenea soi de gara-casa nu mai auzisem, nici nu citisem pe undeva. Peste acea mare epuizare  fizica si psihica, tabarase peste mine uluiala, deci se poate sa ajunga omul si mai rau, poate ca ma mai ma asteapta si alte necazuri, nu le mai pot vedea capatul. Eram la capatul puterilor si nu mai voiam nimic pe lumea asta. M-am gandit ca daca apuc sa ma vad suita intr-un tren, nu ma mai opresc nicaieri decat acasa ca sa imi dau obstescul sfarsit. Parca eram un ostas pe front de mai multe zile in linia intai.

M-a vazut pe fereastra o femeie din vecinatate si a venit la mine. De la ea am aflat ca aici este numai un canton pentru coborarea si urcarea celor cu abonament CFR si ca aici nu se dau bilete. Gara Sacadat se alfa la cativa kilometri in stanga, de acolo se urca pasagerii si acolo se dau bilete. M-au last picioarele si am simtit ca ma prabusesc. M-a sprijinit femeia. “Domnisoara, daca va e rau si nu puteti sa mergeti ducand si geamantanul, lasti-l la mine si mergeti cu mana goala si cand ajunge personalul aici, vi-l dau eu pe fereastra. Aveti vreme sa ajungeti la gara, chiar daca mergeti mai incet, ca vad ca sunteti bolnava.”

Cand stau sa-mi amintesc acum, nici mie parca nu-mi vine sa dau crezare ca asa erau oamenii si vremurile pe atunci.

Nemaiputand sa-mi gasesc resurse fizice de a duce si geamantanul, l-am last la acea femeie, cu toate ca pierdearea lucrurilor din geamantan insemna atunci o lovitura serioasa ( intr-un an, din slariul meu, nu puteam sa imi permit decat o rochita de stamba).

Am plecat spre gara mergand pe sine deoarece nu era nici un fel de potecuta paralela cu calea ferata. Mergand mai mult ca halucinata, am vazut prin intuneric, doi ochi sticlind. Era un tren care venea  spre mine, nu fluera fiindca nu ma vedea in noapte. A aparut foarte neasteptat inaintea mea, dupa o curba. Mi-am adunat ultimile puteri si m-am prabusit alaturi de sine. Nu mai stiam daca am murit sau inca sunt vie. Asa dar, pierdusem si trenul, pierdusem si geamantanul fiindca nu stiam unde locuieste femeia ca sa il mai recuperez si nici puteri ca sa ma mai fac calea intoarsa. Nu doream decat sa ma intind undeva si sa nu mai stiu de mine. La numai 18 ani si fara experienta necesara unor asemenea evenimente, a fost peste puterile mele de indurat, desi de felul meu am avut o constitutie robusta si fizica si psihica. Cand mi-am revenit, abia m-am sculat si ca un animal ranit, cu ultimile puteri, mai mult tarandu-mi picioarele, am ajuns in gara. Se anunta sosirea unui tren. Am aflat ca acesta era personalul pe care trebuia sa il iau. Ceea ce a trecut inainte era un accelerat care nu oprea la Sacadat. Am luat bilet si sustinuta de cineva caruia  i se facuse mila de mine cat eram de “bolnava” m-am urcat in tren. La halta, femeia ma astepta cu geamantanul tinut cu minile in sus si triga: ”Domnisoaraaaa! Domnisoaraaaa!” Mi l-a dat pe fereastra si am cazut franta pe o banca. In  gara Oradea, abia am mai gasit puterea sa ma duc sa scot bilet pentru intoarcere acasa, cu gand ca nu voi mai calca pe aceste locuri, atat am fost de deznadajduita. Nu mai conta acum nici promisiunea inspectorului Pintea. Ma aflam in pragul desfiintaarii mele ca om. Am ajuns acasa mai mult moarta si am zacut o saptamana. Nu am putut vorbi nimic. Am spus doar atat ca postul meu exista.

Parintii s-au apucat sa imi faca bagajele ca dupa insanatosirea mea sa plec la postul care ma astepta. Cand am vazut cata nadejde isi pusesera ei in acest viitor de cariera care ma astepta, nu am avut puterea si sa le retez speranta si ni nici mie sa-mi tai aripile definitiv. Nu ma puteam vedea lucrand in nicun alt domeniu decat in invatamant. Numai pentru aceasta profesie am simtit chemara deplina, char daca uneori mai auzeam temporar si cate un alt glas launtric. Am mai stat doua saptamani acasa si apoi am plecat  desprinzandu-ma de casa pentru un numar mare de ani, cu mare strangere de inima, consolandu-ma cu gandul ascuns ca de nu voi rezista, ma voi intoarce.

M-am dus direct la Ineu si m-am instalat acolo la nana Mariuta care m-a luat cu blandete ca sa ma conduca prin lumea atat de diferita in care intrasem. Nu m-am ai dus la inspectorul Pintea. Nici nu stiam intentiile lui si acum nu imi venea sa ma infatisez inaintea lui dupa fuga fara explicatii din vara.

Si aici, intamplarea si-a spus cuvantul in favoarea mea, caci s-a aplicat  zicatoarea: “tot raul spre bine”. Daca as fi primit un post  la oras, nu peste multa vreme as fi fost descoperita si data afara din invatamant asa cum s-a intamplat cu toti cei din categoria mea. Am stat in Ineu patru ani si aici m-am si casatorit. Am ajuns apoi la Cluj  si am reusit sa urmez si cursurile universitare.

Se spune ca norocul este asa cum si-l face omul cu mana lui, ca nu e bine sa fim fatalisti si ca nu trebuie sa credem ca intamplarile, norocul sau ghinionul n-au cum influenta cursul vietii unui om. Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, nu stiu ce curs ar fi luat viata mea, daca la acea lectie nepregatita de la clasa intai nu ar fi intrat tocmai atunci comisia,  sau daca as fi stat in Oradea ca sa astept noua numire a inspectorului Pintea. Oricat umblu prin cotloanele mintii si ale sufletului, eu nu ma pot vedea decat numai profesoara si daca ar fi posibil sa mai traiesc inca o viata, tot asta as face. Atata doar, ca intr-o noua viata, as incepe sa scriu mai devreme, pentru ca pana aici nu mi-a aparut sansa la timp.

ELENA BUICĂ

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s