NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Florin Contrea: „Aurel Contrea – un clasic al literaturii româneşti din Banat (1895-1968)“ Mai 1, 2008

Nimic nu poate fi mai fascinant decât să ştii că ai contribuit cu ceva la înălţarea spirituală a neamului tău, a locurilor tale natale. Când pentru a-ţi aduce la îndeplinire idealul trebuie să înfrângi dificultăţi majore, bucuria învingerii finale este cu atât mai adâncă şi mai adevărată. Aceste gânduri trebuie să fi frământat sufletul poetului şi dascălului, omului de aleasă cultură al Banatului, şi tatăl al meu, Aurel Contrea, atunci când, înaintea izbucnirii primului război mondial, se pregătea să-şi facă cunoscută publicului, prima sa poezie.

Momentul era dramatic. Dornic de a-şi împlini un destin prin mijlocirea cărţii, a ales Şcoala normală – Preparandia din Arad, în anul 1916, părăsindu-şi pentru un timp Comloşu Mare, comuna sa natală din pusta Banatului, unde făcuse primii paşi pe calea vieţii şcolare, îndrumat fiind de cunoscutul dascăl şi luptător pentru drepturile românilor, Iuliu Vuia. A văzut lumina zilei la 16 octombrie 1895. Părinţii săi erau simpli ţărani, dar iubitori de carte. Într-o fotografie de epocă, tatăl său, Sofron Contrea este înfăţişat în mijlocul corului din localitate, cu privirea sa mândră, ce inspiră respect.

Primul război mondial îşi cere deja primele victime. Profesorul său venerat, Ion Sădean cade pe front, lăsându-i în suflet un gol imens. Este momentul să-şi exprime gândurile în versuri, în poezia Pro memoria,

Şi iar răsari în faţa mea fiinţă,

Ce mi-ai fost vieţii mele-ndrumător.

De mult, n-aveam de Tine vreo ştiinţă

Şi mort eşti azi în seama tuturor…

Peste un an îşi pierde şi tatăl, într-un cumplit accident de tren în gara din satul Pesac, la mică distanţă de satul său. Durerea-i nemărginită se exprimă tot în poezie, într-o sfâşietoare elegie rămasă în manuscris; Tatălui,

La pragul criptei din adânc

Mă rog la tine, Tată,

Mă rog la tine-al tău mormânt

La crucea ta de piatră.

Îngenunchiez înduioşat

Şi tremurând din suflet,

Că umbra-ţi chip a îmbrăcat,

Şopteşte din răsuflet…

Dar nenorocirile parcă nu se mai sfârşesc. La 1 iunie 1918 îţi exprimă durerea pentru dispariţia lui George Coşbuc, poetul care, după Eminescu, ducea mai departe flacăra poeziei româneşti în acele vremuri de grea restrişte. Poemul La moartea lui George Coşbuc, apărut la Foaia diecezană din oraşul Caransebeş, conţine un elogiu vibrant;

Ne-ai zdrobit inima, Doamne, cu-o atât de tristă veste

Când ne-ai spus că mult iubitul badea George nu mai este!

Când i-atâta jale-n lume şi-s atâtea rane-n piept

Şi când toţi cu obidire mângâierea ţi-o aştept.

Tânărul poet nu uită în evocarea sa prezentarea principalelor opere ale celui cunoscut drept „poetul ţărănimii”:

Graiul tău i-atât de dulce şi-i atâta vraje-ndânsul

Farmecele lumii toate le-ai ţesut măiestre-ntr-ânsul

Juvaer e-n fiecare dintr-a tale multe file,

Orice viers de reverie din Balade şi idile

Tu cu arta-ţi ne-nţeleasă-ai înţeles tainele firii,

Ca pe plaiurile noastre să vrăjeşti Nunta Zamfirii,

Ia când graiu-n rătăcire se pierdea şi părea mort

I-a dat nouă strălucire-nfiripând Fire de tort

Tu podoaba-ntreagă-a lumii ai fi dat-o avuţie,

Ferecată-n doine, hore, cântece de vitejie…

În necrologul pe care-l alcătuieşte pentru aceeaşi publicaţie citim: „Ţineam la el cu dragoste, pentru că oamenii în vremuri de dezastre se leagă cu îndârjire nespusă de o persoană îndrumătoare, care are autoritatea unui apostol. Omenirea are credinţa nezdruncinată în oamenii săi mari şi credinţa aceasta nu se poate stârpi din ei, până ştiu că există astfel de oameni.”

Între timp, războiul mondial îşi urmează mersul necruţător. Satele bănăţene rămân pustiite, tinerii plugari fiind luaţi la oaste şi duşi să lupte şi să moară în cine ştie ce ţinuturi îndepărtate. Despre această stare de spirit apăsătoare, rămân mărturie versurile poemului Prizonierii datată februarie 1917;

Un vânt pribeag cutremură salcâmii

Şoptind o taină tristă tremurând,

Ca vajnici roibi, ce şi-au pierdut stăpânii

Vă umbre negre-n larguri alergând,

Văd suflete din  taine dezvelite

Cum se avântă-n noapte-ngrozitor

Simt truda grea a lumii obidite

Şi ranele mă dor din trupul lor.

Sentimentul dominant care străbate aceste versuri cu ecouri din creaţia lui Octavian Goga, este de compasiune şi solidaritate cu suferinţa consătenilor săi plugari:

Sunt fraţii mei, pribegii sărăciei

Supuşi umili ai marilor dureri

Cei înfrăţiţi cu sarcina robiei

Cei istoviţi de vlagă şi puteri…

Amărăciunea provine şi din nedreptatea socială şi naţională la care erau supuşi românii în acele vremuri lovite greu de nedreptatea istoriei:

Sunt fraţii mei de-o limbă şi de sânge

Cari sorb teroarea crudului infern

mi-e inima de desperată plânge

În spasmul lor, ce-n taină şi-l aştern.

De la suferinţa prezentului, gândul tânărului poet se îndreaptă spre a găsi căi de înlăturare a ei, pe calea marilor idealuri. De la constatarea situaţiei precare a ţării noastre, în primele strofei ale poeziei sale, intitulată simbolic Oda;

Pe ceriul sfânt al ţării mele

S-au năpustit furtuni în clipe grele

Şi stelele şi-au încetat lumina

Şi nu părea să mai răsară luna…

Sfârşitul ne păştea în orice clipă

Când şi-arunca fatala ei aripă

Asupră-ne neîndurata soarte

Asupră-ne cotropitoarea moarte

… autorul trece la un îndemn vibrant adresat fraţilor săi întru credinţă şi suferinţă, de a renunţa la vrajbă inutilă între ei şi de a alege calea iubirii şi împăcării spre atingerea scopului comun:

Oh fraţii mei, voi aţi uitat trecutul

De vă frământă astăzi vrăjmăşia?

De ce lăsaţi din braţul vostru scutul?

Iubiţi-vă! Aceasta ni-e tăria!

Iubirea fie stâncă neînfrântă

De vatra ei vrăjmaşul să se frângă,

Din vatra ei puterea să ne crească

Să întărească Ţara Românească.

Dintr-o însemnare într-un caiet cu manuscrise, reiese că în 13 iunie 1917 a citit într-o şedinţă a cenaclului Petru Maior, (nu e consemnat şi locul), un poem intitulat Lupta-n codru, din care notăm:

Suflă, geme, urlă vântul

Întrecând orice furtună

Sus pe coaste se adună

Oaste multă, rând cu rândul,

C-a murit cu jale multă

Ion, soldatul sub poruncă

Sus pe coasta de la munte

Vânt aleargă, bate vântul

Precum jalea bate gândul

Dorului, durerii multe.

Versurile având structură folclorică, o compoziţie nu lipsită de unele stângăcii stilistice specifice avântului tineresc al poetului, depun mărturie despre o stare de spirit – specifică stării de război în care ne aflam,  şi despre o spontaneitate şi naturaleţe care pot cuceri şi astăzi un public sensibil. Dincolo de compasiunea pentru tragedia soldatului român, notăm spiritul de sacrificiu, demnitatea şi, nu în utimul rând, intima legătură dintre starea sufletească a eroului şi zbuciumul naturii personificate.

Un gând poetic de o înduioşătoare sinceritate ne întâmpină în poezia Sursum corda! De fapt, o rugăciune adresată Mântuitorului Iisus Hristos, la ceas de amarnică deznădejde:

O rugare blândă şi duioasă

Ţi-a trimis suflarea mea trudită,

Inima, pierdută în ispită

Mi se sfâşie în desnădejde:

Rogu-mă, mă mântuie Hristoase.
Cu un autentic gest de responsabilitate literară, tânărul poet Aurel Contrea îşi supune creaţia judecăţii cenaclului literar iar, la recomandarea acestuia, o publică în nr. 17  a revistei Biserica şi şcoala din Arad din anul 1918.  Tot pe atunci citeşte la cenaclul Petru Maior şi sonetul Către tinerime din care amintim câteva fragmente semnificative:

Nori grei se răscoliră în liniştea senină

Furtuni fără de seamăn de-asupra ţării noastre

Treziţi din somnul dulce în vifor de dezastre,

Căutaţi în calea voastră o rază de lumină,

Porniţi!… Să vă-nfioare-n cucernică-nchinare

Durerile ce zbat în deşert după răsplată,

Vă-mbrăţişaţi destinul cu dragoste curată

S-aveţi o stea deşteaptă de-apururea în zare.

Desigur, este o tehnică retorică aici, bine condusă, dar sentimentele şi cugetările care se află la fundamentul acesteia sunt, în contextul istoric dat, binevenite. Astăzi, la aproape un secol de la compunerea lor, pot să ne apară – din perspectiva artei moderne – oarecum exaltate şi chiar bombastice. Dar versurile se includ în mersul vremii lor, influenţa poeziei patriotice romantice este dominantă, şi în nici un caz nu pot fi bănuite de demagogie. Tânărul autor se identifica pe deplin cauzei pe care o slujea, era convins că prin cântul său se arată a fi un adevărat luminător şi îndrumător al neamului său, iar despre aceste versuri, poezia română din acest colţ de ţară, chiar avea mare nevoie atunci. Iar dacă analizăm ideile poetului fără prejudecăţi, şi fără zâmbetul ironic şi suficient al denigratorilor de meserie, constatăm că ideile promovate atunci sunt pe deplin valabile şi în zilele noastre.

Din cauza dificultăţilor inerente stării de război, Aurel Contrea este nevoit să se ducă la Budapesta pentru a urma Institutul Pedagogic Superior, nu înainte de a-şi da examenele de diferenţă la Liceul din Seghed. Trebuind să revină urgent în Banat, din cauza revoluţiei bolşevice  conduse de Bela Khun, a trecut râul Tisa înot împreună cu doi colegi comloşeni, pentru a nu fi arestat de armatele ostile. La Caransebeş, unde fusese numit profesor suplinitor cu ajutorul fostului său dascăl, Iuliu Vuia, publică poemul Bănatului într-un moment deosebit de dificil pentru români,

Bănatule, tu ţara mea frumoasă

Pierdut în largul zărilor surii

Tu leagănul copilăriei mele

Tu raiul meu cu-atâtea bucurii

Mă chiemi cu glasul patimei înfrânte

Îngenunchiat de-al veacurilor sorţi,

Ca să-ţi urmez cărarea ta pierdută

Sub rostul trist al fraţilor mei morţi.

Credem că aceste versuri, pline de sensibilitate şi de dragoste curată pentru meleagurile natale, se înscriu printre cele mai  reuşite omagieri din litertura bănăţeană, şi nu numai. Admiraţia faţă de frumuseţea naturii se îmbină cu amărăciunea pentru trista soartă a celor căzuţi pe front.

Mă chiemi cu glasul dornic de izbândă

S-adun flăcăi din dealuri şi din văi,

Căci vieaţa ta e-n spasmurile morţii,

Căci trupul tău se frânge de călăi!

Chemarea la luptă trebuie înţeleasă, firesc, doar ca o chemare pentru libertate naţională socială şi economică. Este o chemare pentru eliberarea de robia feudală, nu este efectiv îndreptată împotriva nici unui alt popor, chemarea – evident – nu a fost luată la iniţiativa sa personală, ci a răspuns unor comandamente majore sugerate de cei care hotărau pe atunci, soarta poporului român din Banat. Autorul se adresează românilor din toate zonele istorice ale Banatului;

Bănatule, tu ţara mea aleasă

Ce creşti în tine fierul din adânc, –

Ai lanuri verzi şi holde şi grădine

Şi tot ce e comoară e pământ.

Te scoală azi! Fioru-încremeneşte

În inima vitejilor pribegi,

Căci patimă renăscătoare creşte

Ca să răzbune vremile vitregi.

Se freamătă purtaţi de biruinţă

Stejarii codrilor din Severin

Şi Caraşul cu culmile cărunte

Şi-adună-n sârg soliile ce-i vin,

Căci oşti astrânge-n largu-i Torontalul

Şi malurile cruntului Timiş

Să apere ca trăznetul din zare

Pământul pentru care sunt trimişi.

Strofa finală concluzionează cu un apel la trezirea virtuţilor străbune, într-un demers asemănător aceluia din inmul nostru naţional, „Deşteaptă-te române!”;

Iar când tăria-n zori se rumeneşte

Şi piere norul vieţii-ntunecat

Te vei trezi, căci veşnic româneşte

Va stăpâni virtutea-n largul tău, Bănat.

Poezia, publicată, se pare, tot în Revista diecezană din 1919 din Caransebeş, a avut un ecou imens în epocă. De altfel, problema de pe front, s-a şi rezolvat apoi favorabil pentru români, la masa tratativelor de la Paris. Autorul a trebuit însă, în grabă, să plece  pentru a se înscrie la Facultatea de Ştiinţele Naturii a Universităţii din Cluj. Între timp, Transilvania şi Banatul îşi recapătă Independenţa naţională, în urma Adunării de la Alba Iulia din 1 decembrie 1919. Evenimentul nu putea să-i scape tânărului şi entuziastului poet.

Sunt de remarcat versurile închinate oştenilor români care au izbândit după grele jertfe umane şi fapte de vitejie, în care s-au acoperit de glorie, într-un vibrant Imn de biruinţă:

Ce dragă e, ce sfântă e vieaţa,

Ce negrăit de dulce-i să trăieşti,

Când inima cu patimă se zbate

La vestea celei mai dorite veşti,

Când sufletul de farmec se-nfioară

Zărind ivirea zărilor de bine

Chemând o lume nouă, cu ardoare,

Şi lumea-aceasta a răspuns, că vine..

Martiri, zvârliţi ca pradă, fără milă

În glodul vremii grele de pieire,

Cei schingiuiţi în chinuri şi năpaste

Păscuţi de-a veacurilor urmărire,

Veniţi, veniţi, că-i ziua triumfală

Când ziua-ntreagă-i pradă fericirii,

Şi-uitaţi cu toţii timpul de turbare

Ce v-a scăldat în patimă şi sânge

Uitaţi acum, că-i ziua de iertare.

În ziua de-azi cutremure-se firea

Şi zbată-se-n delir de veselie,

În ziua de-azi făcutu-s-a plinirea

Ce-atâtea vremi, dorit era să vie

Când răzbunând trufia cu căinţă

Plâng toţi stăpânii zilelor vitrege,

Căci dragostea de limbă şi de lege

Şi-a dobândit măreaţa biruinţă.

Când s-a-ndurat Pronia cea cerească

Să dea pierzării neagra-ne sclavie

Pe plaiurile noastre-n osârdie

Venit-ai zi de mare sărbătoare

Ca să descui sicriul morţii noastre,

Ca să ne scapi vieţii-ndurătoare

De-atâtea patimi, chinuri şi dezastre,

În lung şi-n larg. În Ţara Românească

Purtaţi făclii şi steaguri şi fanfare,

Căci v-aţi aflat pierdutele odoare

În datina şi limba strămoşească;

În cort, la plug, prin sate şi pe plaiuri

Le-am cucerit şi nouă ne rămâne,

Înfiorat asculţi a Tale graiuri,

Te pleci, te rogi şi plângi învins, Române.

Oh, pace tu, comoară îngerească

Nădejdea unui viitor de aur

Tu cea mai scumpă-sfântă răsplătire

Prinosul cerului şi-al lumii drag tezaur,

În inimile noastre te aşterne

Ca-nvinşi de vraja măreţiei Tale

Să ce-nchinăm Soliei cei eterne

Ce te-a trimis să-ţi faci în lume cale.

Finalul poemului aduce, cum era şi firesc, omagiul nostru, al tuturor, Puterii lui Dumnezeu, care ne-a ajutat şi ne-a apărat la greu, Păcii, comoară îngerească, fără de care nimic trainic nu se poate făuri şi – în fine Oşteanului român, harnic şi viteaz.

Poetul Aurel Contrea, a găsit de cuviinţă să omagieze şi devotamentul Casei Regale a României, care a avut un mare rol istoric în conducerea Ţării, dar gândul său s-a îndreptat cu recunoştinţă mai ales spre devotamentul celei care i-a ajutat pe ostaşii răniţi pe front, în condiţii de mare dificultate; Reginei Maria;

Când neamul meu zdrobit de suferinţă

Plângea amarul vremii de restrişte!

Când ţara mea pierea văzând cu chii

Păşea sub truda patimilor triste:

Ne-ai cercetat solie îngerească

Ca să ne-aduci o dulce mângăiere

Ca să te ştim, că eşti regina noastră

Apărătoare-n clipa de durere.

Când greul vieţii ne scria calvarul

Ai apărut ca vraja din poveste

Precum în vis de farmec Cosânzeana

Răsare cu lumină după creste:

Şi-n văi, în dealuri, pe câmpii întinse

Se-nstăpâneşte dalba primăvară

Şi-mparte lumii farmecul comorii

În jalnica desmoştenita ţară.

Venit-ai azi pe plaiurile noastre

Ca să ne spui că visul e aievea

Venit-ai azi să-mprăştii bucuria

Sub ceriul nost cu zările albastre

Sosirii tale-i saltă în fericire

Tot sufletul robitului Ardeal

Şi florile ce-ncununează firea

Şi văile şi codrii depe deal.

C-ai dezlegat averea tăinuită

A inimilor noastre zbuciumate

Şi-ai risipit în şargul vieţii dorul

Şi dragostele ţării liberate.

Cutremuraţi de clipa fără seamăn

Ce-o simte azi întreaga Românie

Îţi mulţumim, Crăiasa Românimii

Că ne-ai păşit azi strămoşeasca glie

Şi chiotul, e cel mai scump al firii

Dezlănţuit din piepturile noastre:

E sincera, puternica simţire

Ce-o dedicăm azi Majestăţii Voastre.

Aflând din poeziile publicate în presa vremii despre calitatea poeziei lui Aurel Contrea, compozitorul Tiberiu Brediceanu, care era şi director al nou înfiinţatei Opere Naţionale române din Cluj, îi solicită – prin intermediul tenorului Traian Grozăvescu, ce îl cunoştea pe poet din corul bisericesc la care participaseră, să traducă, în termen limită de 3 luni, opera Aida de Giuseppe Verdi, după libretul lui Antonio Crislanzonni după un manuscris în limbile italiană şi maghiară. Poetul conştiincios, face efortul cerut, iar la 25 mai 1924, are loc şi premiera operei, cu mult succes. Redăm aici câteva fragmente din Imnul de biruinţă din opera Aida:

În zbor, cine pluteşte-n al gloriei cuvânt?

Ca un puternic soare sfânt cu-avânt?

Tu soare sfânt!

Cununi de flori de vin să-ţi anin coroanei cei de

Mirt,

Când zvon de prăznuire te cheamă-n drag alint…

Dorinţa de a deveni un nou poet al neamului se năruieşte însă. Obţine, după absolvirea facultăţii, o bursă de studii pentru a-şi obţine doctoratul la Roma dar, în ştiinţele naturii nu în literatură cum ar fi dorit. Cu durere în suflet trebuie să renunţe la poezie, pentru a se dedica ştiinţei. Totuşi, continuă să scrie poezii şi să publice în presă articole pe teme culturale.

Între 1920-1924, la Roma, în calitate de doctorand, participă la activitatea Societăţii Academice „Dacia Traiana” a studenţior şi a oamenilor de cultură români, pentru care scrie în scrie 1921, imnul „Din Roma”,

Din Dacia ne-a adunat

La Roma o scânteie,

Ce s-a aprins, când neamul Dac

Luptând cu Divul împărat,

Căzu pentru-o idee.

Un neam ce-n jertfă s-a născut

Prin moarte şi din viaţă

Norocul şi l-a cunoscut,

Când alegându-şi vieţii scut

Şi-a pus nădejdea-n braţe.

Din toiul trudnicului chin

Noi am cules cununa,

Sub bolta ceriului senin

Cu soare cald şi vântul lin

Ne bucurăm într-una.
Un neam ce jertf-a cunoscut

La Sarmisegetuza?

Şi-acel ce-avea lupoaica-n scut

Din lupta lor am cunoscut

Virtuţile şi muza.

Povestea neamului întreg

O lege ne învaţă

– precum sămânţa scoate vreg

Din zgura solului vitreg. –

Şi noi scoatem povaţă.

Când vifor înspăimântător

Asupra noastră vine,

Ne vom ruga c-un singur dor

S-avem în suflet forţa lor

Şi acelaşi sânge-n vine.

Să vie-atunci orice-ar veni:

Pe viaţă şi pe moarte,

Oricâte rele ne-ar meni,

Noi drepţi în faţă le-o privi,

Căci ne-am croit o soarte.

Revenit în ţară, este numit profesor de ştiinţele naturii la Liceul C.D.Loga din Timişoara, având însă şi ore la Facultatea de mineralogie. Pătruns de importanţa misiunii sale pedagogice, compune şi aici Imnul şcolar închinat Instituţiei pe care o slujea;

E cea dintâi dorinţă ce-mi frământă

În şoapte-aprinse flacăra din piept

E cea dintâiu strigare ce mă-ncântă

Şi semnul drag, ce vajnic îl aştept;

Să fâlfâie cu fală tricolorul

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

Să fim chemaţi cu inima zglobie

Şi cu avântul veşnic plin de foc,

Ca steagul nostru ridicat să fie

Căci sfânt e semnul lui în orice loc:

Să fâlfâie cu fală tricolorul

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

Suntem aleşii vremilor măreţe

Cari au părinţi şi fraţi ce s-au jertfit,

Făcând cu sânge planuri îndrăzneţe;

În rostul lor i-al nostru rost sortit:

Să fâlfâie cu fală tricolorul

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

Întinsul ţării noastre adorate

Îşi creşte vraja-n câmpuri şi la deal,

Ne farmecă cu darurile-i toate;

Un dar e şi supremul ideal;

Să fâlfâie cu fală tricolorul,

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

În plaiurile noastre minunate

Îşi au strămoşii veşnicul lăcaş

Şi vom izbi cu fulgerele toate

De-ar îndrăzni să-l calce pas vrăjmaş:

Să fâlfâie cu fală tricolorul

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

Bănatule cu vlaga frântă-n două

Să nu-ţi mai plângi Tu fiii-nstreinaţi,

Că-n piept ne este vlaga veşnic nouă

Şi-n veci nu vom uita că ne sunt fraţi:

Să fâlfâie cu fală tricolorul

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul.

Patronul şcoalei noastre ne priveşte

Cu ochi duioşi din timpul secular

Căci rod bogat sămânţei sale-i creşte

Ca-n lanul plin de spice, la hotar:

Veniţi copii, cu toţi să-i dăm onorul

Să fâlfâie cu fală tricolorul!

Tot pe atunci, la 18 iunie 1924, a compus un sonet închinat unui mare dascăl care a fost ctitorul învăţământului românesc, Lui Gheorge Lazăr,

Din istovita brazdă semănată

Cu sârguinţă aspră şi-ndârjire

Ne-a răsărit îmbelşugata roadă:

A mântuirei noastre înflorire.

Când patima Ta te-a stors de truda crudă

Şi câmpului sterp îţi ostenea avântul,

Un nou îndemn pornirea Ţi-o îndrumă;

Iar se avântă şi din nou se-nalţă

Nestrămutată, spendidă, Ideea,

Şi generaţiilor nouă le învaţă.

Oh, vino dar, cu inima, cu cheia

Învăţăturii tale înfocate

Căci inimile azi Te-aşteaptă, toate.

Este un elogiu adus dascălului, omului de ştiinţă, celui căruia întreaga viaţă, gânduri şi preocupări îi sunt închinate unui singur scop suprem: luminării spirituale şi morale a neamului său, şi, chiar mai mult, a omenirii în ansamblul ei. Pe aceeaşi linie ideatică mai cităm şi Pe marginea cărţilor,

Ce fericiţi sunt purtătorii păcii

Şi veştilor, de binevoitori

Cei închinaţi adânc sincerităţii

Şi-a-nţelepciunii mari cugetători.

Cari ziua, noaptea, cred şi-n orice clipă

Sunt slujitori supuşi eternei legi,

Ce-şi mistuie gândirea cu risipă

Spre mântuirea vremilor întregi.

Că-n flacăra ce arde în simţire

În rostul lor aducător de-avânt

Şi-n drumul lor ce duce spre mărire

E-ntreg avutul vieţii pe pământ.

Urmare a prestigiului pe care şi l-a dobândit ca urmare a neîncetatei sale activităţi ştiinţifice şi poetice, i se încredinţează, de către primăria municipiului Timişoara, recitarea unei poezii omagiale închinate Italiei, cu ocazia înaugurării la 23 aprilie 1926, în centrul oraşului, a unei copii în bronz, a simbolicei Lupoaice alăptându-şi puii, pe Romulus şi Remus, oferită de către primăria municipiului Roma, ca semn al recunoaşterii latinităţii noastre;

În depărtări s-a luminat cărarea

Şi văd câmpia Ta înviorată

Un imn triumfător străbate zarea

Şi ritmul lui îl simte firea toată,

Din Alpi spre Apenini şi largul mării

Albastrei mări şi-a cerului albastru

Înalte culmi îmi chiamă amintirea

Neostenit străbat pe drumul aspru

Mă duce pasul iarăşi cătră Tine

Italie, Te-am revăzut cu bine.

Ca om de ştiinţă, dar şi ca poet, a dedicat o poezie interesantă genezei vieţii, un imn scurt închinat Creaţiunii, intitulat Ab initio mundi, din care notăm un fragment:

Din ceas în ceas misterul se formează,

În nepătrunsul strop coloidal,

Discret secretul viu se conturează

De restul sec şi brut material.

Şi-ncrezător sarcodiul mai în urmă

Dezvoltă-asigurat câte-un picior,

Ce-n piatră loc de trai încet îşi scurmă

Cerând prin viaţă loc stăpânitor.

Considerăm că şi poezia închinată vulcanului Vezuviu, tot un imn al măreţiei naturii poate fi considerat:

Neîncetat cutremură pământul

Neostenit mă-ndeamnă sus avântul.

I-aşa de grea cărarea ta de stâncă,

Făgaşul ei împietruit mă-ncântă.

Urc vârful tău, cel urgisit de soarte

Vulcan bătrân, aducător de moarte.

În sânul tău se zbat înlănţuite

Ca-ntr-un năvod, puterile naturii.

Când izbucnesc (ca neamuri răzvrătite

Ce năvălesc cu patimile urii)

Se clatină din temelii pământul

Ca-n început, când a grăit Cuvântul.

Din an în an revolta se-noieşte

Sus în crater, şi-adânc în măruntaie

Meleaguri noi, pierzării îşi croieşte

Nestăpânitul fluviu de văpaie,

Iar flacăra ce arde-n acest fluviu

E darul tău, Bătrânule Vezuviu.

Şi omul, ce s-a înfrăţit cu firea

A-frumseţat vulcanul cu plantaţii,

În vinul lui e nouă răzvrătirea,

În focul lui îşi jor credinţă fraţii.

Căci farmecul sălbăticiei crunte

L-a pus în vin răzbunătorul munte.

Şi, pentru a încheia, redăm un fragment din evocarea Codrule, podoaba firii,

Codrule, podoaba firii, crainic mândru şi bogat

Cum îţi legeni tu coroana într-un cântec legănat

Cum aşterni cu dărnicie bogăţia de comori

S-o închini la lumea toată, ca prin ea să te adori, –

Codrule, fârtate dulce, mult eşti mândru şi semeţ

Am venit pierdut la tine fericirea să mă-nveţi

Să-mi arăţi cărări alese, căi ce duc către noroc,

Doar tu ştii, – căci ai atâta-nţelepciune de proroc…

Despre calitatea demersului poetic al lui Aurel Contrea, depune mărturie Ioan Viorel Boldureanu în prefaţa la singurul volum restrâns de versuri al poetului, apărut în 2003, la Ed. Marineasa din Timişoara, intitulat Bănatului, din care cităm: „Virtuozitatea formei, convingătoare, rămâne înlăuntrul poeziei pentru că se păstrează în limitele controlate ale aceleiaşi sensibilităţi şi fervori lirice deopotrivă cenzurate de limpezimea gândului şi trăirii proprii. Discursul liric – având tensiunea ce-o dă retorica implicării în mari sentimente, deci a faptului trăit pe seama şi înlăuntrul acestora – lasă să transpară câte o logică limpede, cât şi reflexele intuiţiei sensibile directe în expresii poetice memorabile”.

Aurel Contrea a colaborat cu poezii şi studii de critică literară în presa vremii sale, în revistele culturale Suflet nou, de la Comloşu Mare, Fruncea, Primăvara şi altele.  S-a referit la creaţia autorilor semnificativi ai timpului său. Din păcate, nimeni, din ale timp, nu i-a dedicat încă o recenzie pe măsura valorii sale autentice. Până în 1937 nici nu a existat la Timişoara vreo filială a Societăţii Scriitorilor Români de la Bucureşti, aşa cum s-a întâmplat la Iaşi şi la Bucureşti încă din vremea lui Titu Maiorescu. Prima asociaţie semnificativă de acest fel a fost Societatea Scriitorilor Români din Banat, condusă la început, de Volbură Poiană Năsturaş, apoi de omul de afaceri Dion M. Ar. Dan, la care a colaborat şi Aurel Contrea în calitate de bibliotecar. Din primul comitet al acestei societăţi au mai făcut parte autorii: Ion Roşiu Roşioru, G. Popiţi, Gheorghe Atanasiu, Aurel Cosma junior, Dridri Goriniţă, Iosif Velceanu, Al Ţintaru, Mia Cerna, A. Peleanu, Lucian Cosmin, Damian Iverniceau, Ioachim Miloia şi Traian Topliceanu.

La cenaclul Altarul cărţii, de pe lângă această societate, au mai colaborat: C. Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Romulus Fabian, Melentie Şora, Nicolae Ivan, Ilie Ienea, George Cătană şi alţii.

Activitatea culturală şi literară interbelică, dinainte de apariţia acestor asociaţii este, din păcate, puţin cunoscută, şi este chiar minimalizată pe nedrept, mulţi autori trebuind să răzbată pe plan literar prin forţe proprii. Ar fi timpul ca truda lor, printre care şi a omului de cultură bănăţean Aurel Contrea, să fie recunoscută şi oficial. De altfel, s-a şi stins din viaţă, în umilinţă şi uitare, la data de 12 aprilie, 1968 la Timişoara.

FLORIN CONTREA