NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Cezarina Adamescu: „Memento. Lungul drum al crucii spre lumină, Aurelian Bentoiu – 45 de ani de la proba demnităţii supreme“ Iunie 12, 2008

27 iunie 1962 – în închisoarea de la Jilava se stingea Aurelian Bentoiu, un om de o excelenţă moral-intelectuală demnă de marii martiri ai neamului.

S-a săvârşit după aproape 14 ani de închisoare severă, cu o perioadă  scurtă de relativă libertate între două detenţii. A doua oară avea să fie încarcerat pentru totdeauna. În trup,  nu şi în spirit, însă.

Personalitate carismatică, floarea intelectualităţii româneşti interbelice, om al elitei politice, redutabil avocat, fost ministru subsecretar de stat, deputat de Ialomiţa, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, avea să plătească opţiunile politice şi moral-idelogice, cu viaţa, în gulagul comunist. Una din sutele de mii de victime care au rămas în picioare, chiar şi când a fost silit să stea în genunchi de torţionarii săi.

Avea doi copii : primul, renumitul compozitor Pascal Bentoiu, care la vremea arestării tatălui avea 21 de ani, şi cea de a doua, Marta Bentoiu, devenită scriitoarea de mai târziu Marta Cozmin, care număra în acel moment doar 18 ani. Calvarul familiei Bentoiu abia începea cu persecuţii, arestări, excluderea din facultăţi, din orice loc de muncă, deposedări de bunuri, evacuări din case, prigoană, ameninţări, domiciliu forţat, întreg arsenalul folosit de regimul totalitar pentru nimicirea, anihilarea demnitarilor fostului regim. În plus, stigmatul, devenit sintagmă : „bestie moşierească”.

„Experimentul comunist” avea să lase, timp de peste cinci decenii, râuri de lacrimi şi sânge, la propriu şi aceste cuvinte nu sunt deloc exagerate, chiar dacă au fost folosite în atâtea mii de ocazii, de câte ori, un om a suferit în închisoare, lăsând în urmă familii zdrobite de durere şi neputinţă.

Supravieţuitorii şi-au integrat frica personalităţii lor, astfel că şi după ani şi ani de la încheierea coşmarului, erau în orice clipă din zi şi din noapte, cu valiza pregătită, pentru a fi „ridicaţi” şi duşi cu duba la securitate.

Scriitoarea şi traducătoarea Annie Bentoiu – nora lui Aurelian Bentoiu, face o magistrală radiografiere a tuturor straturilor sociale care au pătimit şi au fost persecutaţi în regimul trecut, precum şi urmele adânci lăsate în trupurile şi sufletele lor, în cartea „Timpul ce ni s-a dat”, vol.I – Editura Vitruviu, 2000 şi vol. II, aceeaşi editură, apărut în 2006. Este o carte grăitoare prin însuşi titlul ei.

Succintele date biografice menite să scoată la lumină complexa personalitate a celui ce şi-a însemnat cu 14 ani de închisoare crezul politic, ne sunt oferite în paginile introductive scrise de Pascal Bentoiu, cu extremă obiectivitate şi luciditate, la volumul lui Aurelian Bentoiu, „Zări şi Zodii. Poezii din închisoare”,  Fundaţia Academia Civică, 2001.

Din Prefaţă, aflăm evenimentele cheie ale zbuciumatei vieţi a lui Aurelian Bentoiu :

„1913 – bacalaureatul, apoi :

-1913-1914 : şcoala de ofiţeri de infanterie ; iese sublocotenent;

-1914-1916 ( şi mai târziu 1918-1919): facultăţile de drept şi filozofie ale Universităţii din Bucureşti;

-1916-1918: mobilizat, ia parte la nefericitele desfăşurări militare de la Turtucaia, este rănit în cursul retragerii din Dobrogea şi salvat dintre cei căzuţi şi decedaţi. (…) După spitalizare revine pe front, în Moldova, fiind avansat pe câmpul de luptă până la gradul de căpitan.

-1918-1919: continuă şi termină, în Capitală, facultăţile de drept şi filozofie; aici are colegi, între alţii, pe Tudor Vianu şi pe Camil Petrescu (cu acesta s-a aflat tot timpul împreună, atât la liceul „Lazăr”, cât şi la Şcoala de ofiţeri). Se înscrie în baroul Ilfov în decembrie 1919, ca proaspăt licenţiat al facultăţii de drept;

-1920-1924: ucenicie în biroul lui Istrate Micescu, după care deschide propriul său cabinet de avocatură, primind la rându-i secretari.(…)După 1923 este, alături de Hurmuz Aznavourian, Vintilă Dongoroz, T. Teodorescu-Branişte, V.V. Stanciu ş.a., redactor la revista ’Biblioteca Marilor Procese’; (…)

-decembrie 1933-noiembrie 1937: deputat de Ialomiţa, din partea Partidului Naţional Liberal;(…)

-1935-1937 : subsecretar de stat la Ministerul Justiţiei;

-1936 : pentru câteva luni trece la Ministerul de Interne, ca subsecretar de stat însărcinat cu ordinea publică;(…)

-noiembrie 1939-iulie 1940: ministru de Justiţie în guvernarea Tătărăscu, succedând scurtului ministeriat al fostului său magistru, Istrate Micescu, şi predând ştafeta, după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, profesorului I.V.Gruia. Toţi aceşti ultimi trei miniştri de Justiţie dinaintea instaurării totalitarismelor de dreapta şi de stânga şi-au sfârşit zilele în închisorile comuniste;

-1945 : se alătură într-un prim timp grupării liberale a lui Gh. Tătărăscu ; (…) revine – împreună cu H.Aznavourian, D. Alimăneştianu, C. Tătăranu, G. Gheorghiu ş.a. – în rândurile Partidului Liberal brătienist;

-noiembrie 1946 : candidează din partea acestuia, cap de listă la judeţul Ialomiţa, în celebrele alegeri trucate prin inversarea rezultatelor;

-februarie 1948: este radiat din barou în urma reformei justiţiei efectuate de L.Pătrăşcanu; (…)

-noiembrie 1948 este arestata şi ţinut, fără judecată, aproape 8 ani în diverse închisori : Jilava, Galaţi, Piteşti, Sighet, Craiova (unde a stat în celulă cu Corneliu Coposu, lucru relatat mie de chiar acesta), Malmaison, Uranus, Văcăreşti;

-iunie 1956: după un proces de câteva luni de zile în faţa Tribunalului Militar Bucureşti, Regiunea a II-a Militară, în care este judecat pentru întreaga sa activitate politică interbelică, este achitat prin sentinţa nr. 781/1956;(…)

-iunie 1956-noiembrie 1957: locuieşte împreună cu mine, soţia mea şi fiica ce abia ni se născuse, în cele două camere la comun pe care le primisem scurt timp înainte prin Uniunea Compozitorilor (în str. Iulius Fucik – redevenită acum Masaryk – nr. 6). (…)

Locuind împreună, am ştiut practic tot ce a făcut în acest răstimp de 17 luni, în care se situează cea mai mare parte a  activităţii sale literare: revizuirea poeziilor compuse în memorie, în puşcărie, redactarea prozei din volumul de faţă, alte proiecte;

-noiembrie 1957 : este arestat din nou şi judecat (iulie 1958) pentru ceea ce – chipurile – ar fi făptuit în aceste 17 luni de „libertate”; condamnat, în cadrul unui mare lot liberal, la 25 de ani temniţă grea, a supravieţuit, după a doua încarcerare, doar cinci ani;

-27 iunie 1962, moare în închisoarea Jilava, în urma unei operaţiuni, cu rănile infectate (v. N. Steinhardt:”Jurnalul fericirii”, Editura Dacia-Cluj, 1991, paginile 127-132). Nu avem nici un fel de ştire dacă în ultimii 5 ani de închisoare (şi de viaţă) a mai găsit puterea să se refugieze în creaţia poetică.”

Iată mărturia Părintelui Nicolae de la Rohia în cartea sus amintită („Jurnalul fericirii”, Ediţie îngrijită şi note de Virgil Ciomoş. Postfaţă şi repere bio-bibliografice de Virgil Bulat, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1997), în secvenţa intitulată : „Jilava, la infirmerie (mai 1962) La cour des miracles : „În primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scârbe. În al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt (…) e aţâţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţii, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică…” (…)

Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în acelaşi timp al lui Nicolae Filipescu şi al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte şi câteva siluete pe care nu le mai desluşesc completează camera dominată de Lecca, Bentoiu şi Leontescu. Ultimii doi compun poezii; poezii pe care le recită şi care ne mişcă adânc.” (…)

La înapoierea în celulă, bolnavul ne recită din poeziile sale. E fecior de ţăran, de la Făcăeni pe Borcea şi-n versurile sale idilice avocatul orăşean se înduioşează :

O, floare de salcâm imaculată!

Nepreţuit simbol de modestie

Tu vii târziu în hora primăverii

Păşind cu sfiiciune de fecioară

Ce-ntr-un sfârşit de-april în faptul serii

S-ar prinde-n horă pentru prima oară”.

„Apoi, cu sentimentul de uşurare şi euforie al pacientului primenit, ne vorbeşte pe larg de Constantin Brâncoveanu pe care l-a studiat în chip erudit. În Brâncoveanu vede exemplul cel mai frapant al politicii de duplicitate ba şi de triplicitate pe care poporul român a trebuit s-o ducă prin veacuri. Îl apără.(…)

„Îngrijirea lui Bentoiu îmi ocupă aproape tot timpul. Deşi multă vreme necredincios, s-a împăcat cu biserica. Îmi cere să rostesc rugăciuni şi se roagă şi el. Îl conving să înveţe versuri de Gyr. Stă îndelung de vorbă cu profesorul Tomescu.”(…)

„Când sunt scos din celulă spre a fi din nou trimis la Gherla, îmi iau rămas bun de la toţi. Bentoiu, zâmbind trist, îmi mulţumeşte. Apoi, începe să plângă, Lecca; brusc, mă sărută. Au murit, curând după aceea, amândoi”.

Însă, adevărata evocare a omului, a tatălui, o face Marta Bentoiu – fiica autorului, cu o căldură şi afecţiune trecute prin filtrul amintirii, al sensibilităţii şi al nostalgiei rămase pe altarul ei sufletesc, atât cât a locuit în această lume :

Când mă gândesc la tatăl meu, văd mai întâi un om înalt şi zvelt, lângă care mă simţeam ca un fir de iarbă la umbra unui stejar. Pe când eram mici, acest uriaş, pentru mine, se lăsa adeseori între noi, cei doi copii, ca şi cum ar fi vrut să ne simţim deopotrivă cu el, sau ne ridica în braţe mult deasupra capului său, şi privea la noi, în sus, poate ca la o speranţă”(…)

„Ne respecta părerile, chiar dacă avea altele diferite. Iar noi am fost însufleţiţi totdeauna de un respect extraordinar faţă de el. Cred că la aceasta a contribuit şi aspectul lui. După cum am mai spus, era un bărbat înalt, cu siluetă deosebită, slab, osos, cu figura prelungă, severă, părul negru şi ochii la fel, sub sprâncene înalte, întunecate. Privirea îi era de o mare forţă şi mobilitate, iar glasul puternic, nuanţat şi cu un frumos timbru baritonal. Avea o ţinută dreaptă, demnă, aducând într-un fel cu un general roman din perioada republicii. Expresia lui vădea hotărâre şi comportament linear, fără suişuri sau coborâşuri. Nu l-am auzit niciodată plângându-se de ceva.” (…)

„Avea o mare statornicie în prietenie şi o sinceră afecţiune faţă de colaboratorii săi. A fost prieten din liceu, pentru întreaga viaţă, cu doctorul Vasile Trifu şi cu scriitorul Camil Petrescu, independent de convingerile lor politice divergente, şi ne-a transmis preţuirea şi dragostea lui faţă de aceştia şi nouă. Am asistat cu doctorul şi copiii lui, cu tata şi fratele meu la toate premierele pieselor lui Camil, între 1935 şi 1948, adică din vremea când eu împlineam cinci ani. Şi dintr-o dată cerul se întunecă, şi văd parcă şi acum ziua înmormântării lui Camil, în mai 1957, când sicriul i-a fost purtat pe umeri de cei doi prietenei atât de apropiaţi, de fratele meu şi de Paul Trifu, cunoscutul histopatolog, fiul doctorului.

Cu avocaţii care făceau parte din biroul său, tata avea nu doar relaţii de lucru ci şi de suflet.(…) Datorită climatului instaurat de tata, ne-am simţit întotdeauna ca o mare familie, deşi unul singur dintre membrii biroului de avocatură ne era cu adevărat rudă. Unii au plătit scump anii de colaborare profesională şi politică, petrecuţi alături de ’maestrul’, cum îl numeau. Avocatul Ion Filiupescu a făcut în două răstimpuri ani grei de închisoare datorită devotamentului şi refuzului său de a da în vileag locul unde se ascunsese temporar părintele nostru” (…)

„Legăturile lui cu oamenii modeşti erau la fel de deschise. La Făcăeni l-am văzut adeseori stând de vorbă cu ţăranii, dar şi cu unii din prizonierii ruşi, atribuiţi muncilor agricole, în perioada războiului, când bărbaţii din sat erau departe pe front şi mâna de lucru se rărise. Cred că-l unea de săteni dragostea comună pentru pământul de acolo, pe care nu l-a uitat niciodată, oricât de departe a urcat pe treptele vieţii, ca avocat sau ca om politic.”(…)

„O altă trăsătură, pe care i-am preţuit-o cu deosebire a fost respectul, da, acesta-i chiar termenul potrivit, statornicit între el şi noi. Era firesc, pe atunci, ca părinţii să fie respectaţi de copii, lucru astăzi devenit, din păcate, o excepţie. Dar mă îndoiesc că mulţi copii au avut sentimentul că şi părinţii lor îi respectă pe ei, şi aceasta la vârste foarte tinere.” (…)

„Altă trăsătură a firii sale era hărnicia excepţională. Cum eu eram prima care pornea spre şcoală, coboram la parter, pentru micul dejun, cel târziu la orele şapte. Îl găseam totdeauna pe tata, gata îmbrăcat, în biroul său şi lucrând. La fel şi, după ce în februarie 1948 a fost radiat din barou, pe motive politice. Dacă până atunci lucrase pentru pregătirea proceselor sale, acum citea sau făcea traduceri din limba rusă, însuşită în anii războiului, cu aceeaşi consecvenţă.(…) Acest exemplu de permanentă activitate a însemnat desigur pentru noi, amândoi fraţii, de-a lungul întregii vieţi, mult mai mult decât orice îndemn.” (…)

„Nu pot uita când, pe la începutul anului 1946, tata ne-a spus că Gheorghe Tătărăscu, atunci ministru de externe, din a cărui grupare liberală disidentă făcea şi el încă parte, intenţiona să salveze unii foşti demnitari, trimiţându-i peste hotare, cu familiile lor, ca ambasadori sau ataşaţi culturali. Tata îi respinsese cu indignare propunerea, afirmând că preferă moartea în patria sa decât viaţa printre străini.  (s. n.) A rostit aceste cuvinte, le-a crezut, le-a trăit şi a pierit pentru ele.

Din perspectiva anului 2000 refuzul exilului pare incredibil şi poate că preţul dragostei de patrie plătit de generaţia părinţilor noştri nu va fi înţeles niciodată de viitorime. Peste jertfa dureroasă a Meşterului Manole, s-a ridicat, spune legenda, o mănăstire, dar din sacrificiul sutelor de mii de condamnaţi politici ai acestor meleaguri oare ce va rămâne?

Puţinul răgaz de libertate al tatei a coincis cu ultimul an de viaţă al dragului său prieten, Camil Petrescu, acela care fusese pentru mine, după 1948, ca un adevărat părinte adoptiv, apoi mi-a devenit naş de cununie. Am crezut atunci că pe Camil, grav bolnav de inimă, îl voi pierde curând, şi că pe tata îl voi avea lângă mine încă mulţi ani; de aceea mergeam zilnic, după slujbă, cu un buchet de flori, să-l văd pe cel dintâi, şi mult mai rar la cel de-al doilea, care locuia la fratele meu. Din păcate, au dispărut foarte repede din existenţa mea şi unul şi celălalt. Iar eu am rămas cu un sentiment de vinovăţie că, în acel scurt interval cât a mai fost liber, nu i-am arătat tatălui meu, mai expansiv, mai cald, aceeaşi afecţiune puţin copilărească, necenzurată, cum nu m-am sfiit niciodată să i-o arăt lui Camil, pe care noi, de mici, l-am numit totdeauna pe numele de botez. Dar, din păcate, m-a reţinut şi acel climat de echilibru, discreţie şi sobrietate, emanat de personalitatea tatei, pe care-l socotesc de o mare nobleţe, mai cu seamă astăzi, când dezordinea sentimentelor creează o lume aproape haotică.”(Această emoţionantă Evocare se află la sfârşitul cărţii lui Aurelian Bentoiu „Zări şi zodii. Poezii din închisoare”).

De remarcat la Aurelian Bentoiu tenacitatea urmării principiilor morale chiar şi în politică – lucru aproape imposibil, chiar şi cu preţul suprem. El s-a bucurat însă de alte biruinţe majore ale spiritului, dintre cele care rămân pe veci nepieritoare.

Nu sunt în nici un fel înditruită să fac rechizitoriul comunismului. Dar dintr-un bun simţ născut o dată cu mine şi cu un oarecare sentiment civic, consider că omul şi-a câştigat, dacă nu alte drepturi, măcar dreptul de a şti,  cel ce ne-a fost refuzat sistematic de regimul anterior. Înarmată cu dorinţa de cunoaştere şi de a înţelege, am cercetat colecţii de reviste, cărţi, ziare şi ceea ce am aflat, întrece orice închipuire.

Istoria sângerosului holocaust comunist – după calculul celor 12 autori ai volumului „Cartea neagră a comunismului”, apărută mai întâi la Paris, la 7 noiembrie 1997, la aniversarea a 80 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din octombrie – totalizează peste 90 de milioane de victime. Stéphane Courtois, autorul principal al acestei zguduitoare cărţi „a fost blasfemiat pentru că a cutezat să alăture răul comunist de acela fascist” – scrie Romulus Rusan în articolul „Preţul libertăţii”, apărut în Mesagerul Sfântului Anton din martie-aprilie 1998.

Poate că atunci când erau încarceraţi, unii dintre aceşti martiri ai veacului XX, ei nu realizau că, aidoma lor, sunt sute de mii de alţi oameni care, pentru vini minore, bănuieli, suspiciuni, denunţuri false, erau supuşi unor cazne grele până la epuizare, până la pierderea demnităţii umane, şi, de cele mai multe ori, a vieţii. Solidaritatea în suferinţă e adeseori covârşitoare. Dar, pe lângă solidaritate şi trezirea unor sentimente caritabile, umanitare, fraterne, existau şi detractori şi oameni pizmaşi, care, socotindu-se nedreptăţiţi, îşi revărsau ura mocnită asupra confraţilor de suferinţă, deşi toţi sufereau acelaşi regim de detenţie. Mai interveneau şi frica, laşitatea, lipsa tăriei de caracter, nevolnicia fizică şi psihică, lucruri îndreptăţite în astfel de condiţii precare. Pentru unele înlesniri, alţi deţinuţi erau în stare să-şi divulge confraţii de celulă, s-au văzut atâtea cazuri. Viaţa în închisori, mai mult dezbină decât uneşte. Devii surd la suferinţa celuilalt, eşti preocupat de propria ta soartă, de propria ta scăpare. Îţi trebuie un caracter de granit, o ţinută morală ireproşabilă ca să te menţii drept, să nu înveţi să urăşti lumea, să nu-ţi reverşi amarul asupra semenilor.

Şi acest caracter l-a avut Aurelian Bentoiu.  Prin poeziile pe care le compunea în gând, alina suferinţele celorlalţi. Astfel, le oferea picătura de „euharistie”, ca un preot, pâinea şi vinul, simbolizând Trupul şi Sângele lui Cristos. Este un altfel de cuminecare cu pâinea Cuvântului. Îi făcea să „evadeze” din realul acela sordid al celulei, din teroarea zilnică şi nocturnă a nesfârşitelor anchete, le făcea suportabilă existenţa, ca un balsam pe rană, trezind în ei speranţa că, odată vor fi din nou liberi şi îşi vor lua locul între oameni. Şi în aceasta constă, de fapt, meritul imens al poemelor din închisoare ale lui Aurelian Bentoiu.

Prin frumuseţea, farmecul idilic, candoarea versurilor sale, îi făcea să colinde tărâmurile libertăţii, ţinuturile magice, paradisiace ale copilăriei pe care le reînsufleţea prin aceste poeme.

Literatura concentraţionaristă,   sau cum s-a numit „carcerală”, care abundă după răsturnarea regimului comunist, dă mărturie clară despre aceste spirite luminate, fără de care, viaţa deţinuţilor ar fi fost şi mai cruntă. De ajuns să-i menţionăm pe Nichifor Crainic, pe Radu Gyr, pe Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Corneliu Coposu, care au scris în închisoare ori au „conferenţiat” pe diferite teme – aşa cum stă mărturie „Jurnalul fericirii” în care Nicolae Steinhardt spune că, cel ce nu ştia măcar o poezie, măcar un citat să-l menţioneze, era pierdut. Mintea aceluia o lua razna, se rătăcea în beznă, căci anchetatorii aveau grijă suficient, să-i înnebunească.

Când mă gândesc cât de ignorată este astăzi poezia, cât de puţini au rămas cei care o trăiesc şi cultivă, mă înfior. Dar, a existat un timp, când ea era singura alinare, balsam, tămăduire de suflet, prilej de convertire şi, în felul acesta, avea şi rol răscumpărător. Fie şi numai pentru aceasta, ar trebui să-i redăm demnitatea şi locul cuvenit în spaţiul culturii şi, în chip deosebit, al limbii. Ambasadoare a poporului şi a limbii române, ea ne-a reprezentat pe timp de pace şi de război, însoţindu-ne, pe toate meridianele lumii…

Nicole Valéry-Grossu, acea „lumină în bezna exilului românesc” – cum a numit-o Cicerone Ioaniţoiu în cartea cu acelaşi titlu, apărută la Fundaţia Culturală „Memoria”, este o mărturie despre „viaţa extraordinară a unei fiinţe dăruite lui Dumnezeu şi oamenilor.” Nicoleta Bruteanu, căsătorită cu poetul Sergiu Grossu – împreună cu care a reuşit ’să aleagă  libertatea’ – după ce-şi petrecuseră, fiecare dintre ei, doi ani grei de închisoare comunistă, apărându-şi convingerile lor este – după cum scria Nicolae Prelipceanu în articolul „Biserica tăcerii”, apărut în Mesagerul Sfântului Anton din martie-aprilie 1998, –  autoarea unei cărţi zguduitoare, apărută la Plon, în 1976, şapte ani după evadarea soţilor Grossu din lagărul socialist, Cartea sa a fost tradusă şi publicată în România, abia 21 de ani mai târziu, când autoarea nu mai era în viaţă (s-a stins în ianuarie 1996), la editura Univers, prin eforturile lui Sergiu Grossu. Cicerone Ioaniţoiu relatează în cartea sa tot calvarul pe care Nicoleta Bruteanu (s-a căsătorit după ieşirea din închisoare) l-a trăit în temniţele gulagului românesc, la Mislea, la Canalaul Dunăre-Marea Neagră, precum şi calvarul anchetelor securiste la care a fost supusă, răspunzând tuturor cu seninătate că îşi încredinţează sufletul Domnului nostru Isus Cristos şi că nu-şi va renega niciodată credinţa. Vina sa iniţială era aceea de a fi fost o apropiată a lui Iuliu Maniu, chiar agentă electorală a P.N.Ţ.-ului în toamna neagră a alegerilor din 1946, dar aceasta s-a dezvoltat, s-a ramificat, prin credinţa sa în Dumnezeul renegat de comunişti. Zguduitor este, în acest sens, episodul celulei 24 de la Mislea, unde, fiind epuizată fizic, Nicoleta Bruteanu primeşte un compot de prune uscate, ai căror sâmburi îi foloseşte pentru a scrijeli pe pereţii celulei câţiva psalmi : trec anii, trec închisorile şi, într-o altă celulă, întâlneşte o evreică, Eva Hecht, convertită la credinţă datorită celor scrise pe pereţii celulei 24, prin care trecuse şi ea.”

În revista Mesagerul Sfântului Anton, din septembrie-octombrie 1997, poeta Ana Blandiana îi face portretul  lui Nicole Valéry-Grossu, în articolul „Închisoarea, ca experienţă mistică”: „Pentru Nicole Valéry, închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întâlneşte pe Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus într-un fel de-a dreptul miraculos, dacă la asemenea intensitate a trăirii, deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii – descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare – este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, a unei străluminări petrecute la limita suportabilului şi a normalului, atât de orbitoare încât şterge contururile circumstanţiale.

De altfel, ceea ce singularizează această carte în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvârşire din contingent, Lumina pe care gardienii o descoperă uluiţi pe faţa „nebunei din celula 24”, care le zâmbea şi-i obliga să-şi plece ochii umple întreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului.”(…)

Intitulată prin preluarea unui citat din Soljeniţân, „Binecuvântată fii, închisoare” (Benie soi-tu Prison ) este o carte de proză simplă şi intensă, ale cărei simplicitate şi intensitate o apropie în mare măsură de definiţia poeziei.(…) Fericirea care picură din fiecare rând al acestei mărturisiri (un adevărat „jurnal al fericirii” avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce îndură răul, ci acela care – fără ca măcar să înţeleagă de ce – îl face.”

Dacă ar fi să vorbim despre miile de destine tragice asemănătoare, devenite de notorietate pentru poporul român, pentru împlinirea destinului său, nu putem să nu amintim jertfa martirică a episcopilor greco-catolici, care au murit în închisori pentru credinţa lor. Şi în acest sens, episcopul Vasile Aftenie deschide seria. Ziua de 10 mai,1950 marchează ziua în care a decedat ca martir acest episcop, devenită ’Ziua Naţională a României Creştine’. La 28 octombrie 1948 este dus la Dragoslavele şi apoi la Căldăruşani (februarie 1949); la 10 mai  1949 a fost ridicat, dus şi anchetat în beciurile Ministerului de Interne, torturat sălbatic, zdrobit şi schingiuit, l-au transferat la Văcăreşti, unde, lovit cu o rangă în cap, a decedat la 10 mai 1950, aşa cum am amintit.  Acest prim martir dintr-o serie  şi-a dat proba supremă a credinţei după ce i s-a smuls barba, i s-au smuls braţele; i s-a despicat capul cu o lovitură de rangă; i s-au tăiat picioarele de la glezne, căci bărbatul frumos şi înalt la trup nu încăpea în acel coşciug scurt de fag în care fusese îngrămădit. Aşa l-a văzut preotul Blatheizer care fusese chemat de la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti să-i facă ceremonia de înmormântare. A fost înhumat la cimitirul Belu catolic, mormântul lui fiind ca şi al Cardinalului Iuliu Hossu, un loc de pelerinaj pentru credincioşi. La vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, din 7-9 mai 1999, Suveranul Pontif a poposit în meditaţie, reculegere şi rugăciune la mormântul episcopului martir.

Valeriu Traian Frenţiu, Episcop de Oradea, la 28 octombrie este arestat; după domiciliul forţat din Mănăstirea ortodoxă Dragoslavele şi apoi din Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani este transferat la penitenciarul de la Sighet. Aici s-a exprimat : „Nu doresc să fiu scos de aici, vreau să mor pentru Biserica noastră”. S-a stins în închisoarea de la Sighet, la 11 iunie 1952.

Episcopul Ioan Suciu, arestat şi depus sub pază la mănăstirea Dragoslavele, reşedinţa patriarhiei; după 1949, a urmat închisoarea  de la mănăstirea Căldăruşani, recluzia în beciurile Ministerului de Interne; ameninţări, presiuni, torturi… În 1951 se afla la închisoarea de la Sighet; la 27 iulie 1953, exact cu nouă ani înainte de proba de foc a lui Aurelian Bentoiu, Episcopul Ioan Suciu moare martir, aşa cum şi-a prorocit.

Nu poţi să nu te cutremuri de asemenea stranii coincidenţe.

Liviu Tit Chinezu, Episcop, la 28 august 1948 este arestat împreună cu toţi superiorii greco-catolici şi este purtat prin puşcăriile : Mănăstirea Neamţ, transformată în arest, Căldăruşani, Sighet. La 3 decembrie 1949 e consacrat clandestin episcop în mănăstirea Căldăruşani, ce devenise domiciliu forţat. La penitenciarul Sighet a început să verse sânge; în noaptea de 12 ianuarie 1955, fiind izolat într-o celulă cu geamul permanent deschis pe un ger cumplit, a murit de foame şi de frig. Trupul i-a fost aruncat în groapa comună din „cimitirul săracilor”. (Pr. Petru Albert,”Corifeii corifeilor. Medalioane”, Mesagerul Sfântului Anton, mai-iunie 1997).

Eminenţa Sa, Alexandru Todea, Cardinal, rămâne, de asemenea, prezent în memoria noastră ca Martir al iubirii faţă de Dumnezeu şi Biserica sa, după ce a petrecut 16 ani de închisoare, mort în 28 mai 2002, după o aprigă suferinţă de  zece ani care l-a ţintuit la pat.

La 11 decembrie 1938 – student fiind ăn anul IV – a fost hirotonit diacon prin punerea mâinilor Episcopului de Cluj-Gherla – Dr. Iuliu Hossu. Ca o ironie sau ca o fericire a soartei, la 26 mai 1970, Episcopul Alexandru Todea (consacrat în ziua de 19 deceembrie 1949 şi arestat doi ani mai târziu) – avea să-i administreze Sfântul Maslu şi să-l împărtăşească pe cardinalul (in pectore) Iuliu Hossu, cu două zile înainte de trecerea acestuia în eternitate.

Cardinalul Todea – unul dintre martirii întru credinţă, ispăşind şi el un deceniu şi jumătate în temniţele de exterminare, pentru că nu a vrut să cedeze presiunilor de tot felul, cu scopul de a-şi nega credinţa greco-catolică şi iubirea declarată către Sfântul Scaun Pontifical – este  în acelaşi timp, o pildă de patriotism, devotament şi tărie de caracter.

Despre Seniorul Corneliu Coposu, s-au scris mii de pagini  care-i evocă amintirea. Arestat în  1947 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”. Închis timp de 17 ani şi jumătate, dintre care 8 ani în izolare totală, plus doi ani şi jumătate de domiciliu forţat, cel care a fost numit pe drept cuvânt „Un om pentru eternitate”.

Memorialul Sighet, muzeul suferinţelor, închisoarea elitelor, dă astăzi mărturie, funcţionând ca muzeu cu zeci de mii de vizitatori, socotit printre primele trei locuri ale memoriei europene, (alături de Memorialul Auschwitz şi memorialul păcii din Normandia), locul transfigurării suferinţei trupului în victorie a spiritului.

Poeta atât de cunoscută şi îndrăgită,  Ana Blandiana a fost ea însăşi o victimă pentru că tatăl său, preot ortodox a fost, de asemenea condamnat politic, iar cărţile ei având interdicţie de publicare şi circulaţie, au fost retrase din biblioteci. O frază a poetei sună aşa : „Cred că datoria noastră este să înţelegem nu să condamnăm”.

Sighetul  a fost începutul. Aşa declara poeta Ana Blandiana preşedintă a a Fundaţiei Academia Civică – Pentru că Sighetul – dealtfel singura dintre închisorile româneşti care s-a aflat, un timp, direct în administraţia sovietică, cu temniceri necetăţeni români – este locul în care, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică şi s-au demascat procedeele şi etapele represiunii; pentru ca aceasta să poată deveni cu adevărat eficientă, trebuiau mai întâi distruse elitele. La numai 2 km de frontiera sovietică, SIGHETUL MARMAŢIEI a fost locul unde din prima clipă a început exterminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar şi sociale, profesionale, Morale. La Sighet au fost tăiate profilactic vârfurile de orice natură ale societăţii, eliminându-se astfel orice posibilitate de coagulare a societăţii civile.” („Memorialul Sighet”, În : Mesagerul Sfântului Anton, martie 1996).

Iată ce scrie eminentul istoric Al. Zub, el însuşi victimă a gulagului românesc, despre rostul memoriei : „”Existăm, s-ar putea spune, în măsura în care ne amintim, iar această măsură variază o dată cu eforturile noastre de a ne explora memoria. În fond, memoria deţine taina identităţii noastre, pe ea trebuie să se sprijine orice efort cognitiv, dacă e adevărat că  a cunoaşte presupune, în sens platonic, a-şi aminti” (Nicolae Prelipceanu, „Memorialul Sighet”, Mesagerul Sfântului Anton,  martie 1996).

În puşcăriile Sighetului sau ale Gherlei a stat şi episcopul Lugojului Ioan Ploscaru, ultimul episcop sfinţit în clandestinitate de către nunţiul apostolic, un model de virtute creştină eroică. Şi de la ep. Ioan Ploscaru ne-a rămas mărturie o carte de versuri „Cruci şi gratii”, şi foarte multe mărturii ale suferinţelor din închisori : ”Lanţuri şi teroare”, Editura Signata, Timişoara – cea mai amănunţită mărturie a  martirilor, mai sus amintiţi.

„Cartea întreagă este un asalt împotriva prigoanei, teroarei şi torturilor la care este supus un spirit de gânditor şi cărturar.

Cuprinsul cărţii „Lanţuri şi teroare”, revelează traseul vieţii memorialistului, viaţa intrată pe un făgaş al infernului pământesc, ce poate concura cu locurile abominabile din cercurile infernului dantesc.

Este un calvar dureros care a durat cincisprezece ani, dintre care patru ani autorul a suportat recluziunea absolută, singur în celulă. A fost persecutat, urmărit, anchetat şi a fost percheziţionat la domiciliu încă zece ani, după aşa zisa eliberare. Ura neagră a comuniştilor împotriva Bisericii Unite cu Roma s-a abătut asupra tuturor episcopilor, preoţilor şi a enoriaşilor de rând, întrecând orice limite şi frângând rezistenţele omeneşti.

Cartea Prea Sfinţiei Sale Episcop Ioan Ploscaru este scrisă cu inimă, fără ură şi părtinire. Conţine mare doză de poezie care în cuvinte sacre te face să comunici cu simţirea întregii lumi şi te înalţă dincolo unde fâlfâie aripa Duhului Sfânt.  Ca vibraţia poetului să fie provocată îi ajungea un sunet, un cuvânt, umbra unei păsări, crucea de gratii, o rază, o amintire de departe, imaginea unui singur lucru aproape stins.

Şi spaţiul se dilată;  sordida celulă a unei mari temniţe ajunge o panoramă enormă în care se mişcă lumea cu istoria şi umbrele ei. Poetul e magicianul : oricând poate înlătura un plan real, îmbâcsit de colb şi pestilent, pentru perspectiva cocorilor care îi poartă tristeţea lui şi a unui popor întreg cu aripile frânte, cu voinţa mutilată, cu dorurile amputate, cu cuvintele oprite în gât cu lacrimile zvântate şi plânsul reluat în singurătate. În meditaţie cristică şi în poezie poetul întemniţat se întâlneşte cu sinele său viu şi în acest mormânt celular simte o bucurie suprafirească : „Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie, până-n vecii vecilor, pentru câte mi-ai dat mie!” (Pan Izverna, art. „O carte ca un cutremur. Lanţuri şi teroare” În : Mesagerul Sfântului Anton, septembrie 1994).

„Închisoarea noastră cea de toate zilele” – cartea lui Ion Ioanid este o altă mărturie cutremurătoare despre suferinţa deţinuţilor în închisorile comuniste este această carte a lui Ion Ioanid, care este, aşa cum afirma Nicolae Prelipceanu, „Cartea unui destin” dar şi cartea mai multor destine similare.

Pornită ca o simplă carte de memorii, „Închisoarea noastră cea de toate zilele” nu rămâne o simplă  autobiografie parţială, concentrată asupra unei perioade de grele încercări din viaţa autorului. Cartea devine şi un bildungsroman, cum spun nemţii, un roman al formării caracterului celui care, la douăzeci şi şase de ani intra într-o altă viaţă, în infernul închisorilor comuniste, de unde avea să iasă peste doisprezece ani, în 1964, un alt om, cu un caracter oţelit în rezistenţa, mai întâi expresă, pe urmă tăcută, îndârjită faţă de duşmanii săi şi ai întregii populaţii pe care, exact în sens contrar, o deformau, formând ’omul nou’.

Ion Ioanid intră în puşcărie în iulie 1952, ca un tânăr cam neterminat, cam fără altă busolă decât moştenitele convingeri anticomuniste, manifestate încă în acţiuni fără sorţi de izbândă, ieşind peste 12 ani, după ce, la mai puţin de un an de la arestarea sa, reuşise, împreună cu alţi 13 deţinuţi, o spectaculoasă – şi reuşită pentru el, căci rămâne liber o sută de zile – evadare din mina Valea Nistrului, de la Cavnic. Condamnat la 20 de ani închisoare „pentru complicitate la crimă de înaltă trădare”, într-un lot de peste 50 de persoane, care adună în total peste 800 de ani de pedeapsă penală. Ion Ioanid nu este un om resemnat, el reuşind mai întâi,  cum am spus, să evadeze, apoi să supravieţuiască până în momentul amnistiei. Sigur că până şi prin biografia sa, ieşită din comun, de evadat, Ion Ioanid se deosebeşte de ceilalţi autori ai unor cărţi similare. Dar ceea ce, iarăşi, deosebeşte „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de literatura despre puşcării de la noi este extraordinara memorie a autorului, care l-a ajutat să transcrie liste întregi de deţinuţi aflaţi în temniţele prin care a trecut, precum şi să descrie cu mare exactitate aresturi ale securităţii, trasee din mină, lagăre şi închisori, spitale ale unor puşcării, Ion Ioanid reconstituie astfel în cartea sa planuri întregi ale unor închisori, cu toate etajele şi celularele lor, încât cel care citeşte cu atenţie şi minuţiozitate cele cinci volume poate obţine o reprezentare aproape exactă a gulagului românesc, fireşte minus acele locuri de detenţie şi chin prin care, totuşi, autorul acestei cărţi uimitoare nu a trecut.(…)

După ce este prins, Ion Ioanid primeşte, ca şi ceilalţi tovarăşi ai săi de evadare, o nouă condamnare: 1 an pentru evadare, 5 ani pentru întrebuinţare de explozibil, 8 ani pentru organizaţie politică în închisoare, în urma unui proces desfăşurat în 1953. Şi astfel îşi continuă drumurile, cu lanţuri la picioare, dintr-un penitenciar în altul, înfruntând cu stoicism, dar şi cu abilitatea dobândită în anii lungi de detenţie, tratamentul inuman, de exterminare, la care sunt supuşi toţi cei declaraţi, ca ei, ’duşmani ai poporului’.

(…) Un fapt de natură să ne tulbure şi să ne pună pe gânduri este acela al neadaptării la lumea de afară a celor care ies din puşcăriile comuniste, după mulţi ani de absenţă. Căci nu e vorba de un simplu sindrom al detenţiei acela care îi separă de foştii deţinuţi politici de oamenii „noi” de afară, ci de faptul că ei, foştii deţinuţi, păstrează în minte o lume ucisă de comunişti, cu o morală bazată pe credinţa în Dumnezeu, cu o scară a valorilor umane care în 1964 deja dispăruse de la noi, totul fiind înlocuit cu educaţia materialistă, marxistă şi leninistă, de o morală a duplicităţii, în scopul supravieţuirii fără glorie. Considerând că se află tot într-un lagăr, dar mult mai mare, Ion Ioanid îşi continuă povestirea până în momentul când, printr-un noroc inexprimabil, primeşte un paşaport şi rămâne în Elveţia, abia de acolo telefonându-i mamei sale – care credea că e la Brăila – că a scăpat.

În închisoare se păstrase şi ceea ce afară devenise de neconceput, decât poate în forma degradată a complicităţii, cum observa cineva, şi anume solidaritatea dintre oameni.

„Adevărata solidaritate în închisoare au realizat-o numai oamenii de caracter, căutându-se individual unul câte unul, găsindu-se şi stând alături, indiferent de originea sau apartenenţa lor la vreo categorie”, notează autorul la sfârşitul cărţii sale, continuând apoi :

În virtutea aceleiaşi solidarităţi, care mă leagă şi azi de vechii mei camarazi de detenţie, dedic această carte de amintiri celor care au trecut prin închisorile comuniste şi nu mai sunt acum printre noi, ca să ştie, acolo în lumea în care se află, că nu i-am uitat. De asemenea, şi celor care au supravieţuit închisorilor şi îşi trăiesc ultimii ani într-o libertate suspectă, care pregetă să le facă dreptate.

Dar am scris aceste amintiri şi pentru ceilalţi, pentru acei neoameni, care şi-au legat semenii în lanţuri, i-au lovit şi schingiuit, i-au înfometat şi i-au ucis fără milă, ca să ştie şi ei că nu i-am uitat şi că numele şi faptele lor vor fi consemnate în paginile de ruşine ale istoriei noastre. Închei aici Închisoarea noastră cea de toate zilele, prin care v-am călăuzit de-a lungul acestor pagini, lăsându-vă să ieşiţi din ea direct în libertate. Eu mă simt încă la jumătatea drumului.”

Astfel se termină această carte exactă şi emoţionantă, document şi literatură de cea mai bună calitate în acelaşi timp, care va mărturisi generaţiilor viitoare ce au trăit în România comunizată cu forţa aceia al căror spirit s-a încăpăţânat să rămână liber.”

O altă victimă este Iuliu Maniu, (1873-1953). În noiembrie 1947 era condamnat la temniţă pe viaţă, iar pe 5 februarie 1953 murea în închisoarea de exterminare de la Sighet, trupu-i neînsufleţit fiind aruncat în groapa comună din cimitirul închisorii, fără nici un semn distinctiv. El spunea : „Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i pot ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile, care circulă oricâte piedici le-ai pune…”

Romulus Rusan, în articolul „Actualitatea lui Iuliu Maniu” (Mesagerul Sfântului Anton, martie-aprilie 2003) scria în memoria marelui om politic :

A fost un democrat creştin, luminat şi tolerant, care a deranjat prin împotrivirea sa intransigentă toate dictaturile prin care a trecut. Şi-a enervat adversarii politici, care i-au reproşat inflexibilitatea, refuzul oricărui compromis, dar nici unul n-a îndrăznit să-i pună la îndoială buna credinţă. Singurii care au făcut-o, declarându-l „trădător de ţară”, „fascist”, „spion imperialist”, au fost comuniştii, adică tocmai cei ce deveniseră, ei, trădători ai intereselor naţionale în favoarea imperiului bolşevic. Maniu a fost una din milioanele de victime ale comunismului, iar moartea sa are, în retrospectiva istoriei, încărcătura cea mai mare de sacrificiu. Pentru că a luat asupra sa şi a partidului său misiunea de a lupta până la capăt, la început sperând că va rezista, iar mai târziu ştiind că va fi exterminat, dar că va rămâne cel puţin ca un simbol al rezistenţei. Câteva cuvinte ale lui Maniu (reproduse într-un raport din 1947 – culmea ironiei – tocmai de cei care-l urmăreau pas cu pas şi minut cu minut, torţionarii comunişti) arată cât de convins era că ideile şi consecvenţa lor sunt mai importante decât viaţa celor care cred în ele. „Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care stăruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. (…) Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României”.

Procurorii de astăzi caută mormântul lui Iuliu Maniu la Sighet printre mormintele necunoscute din „cimitirul săracilor”, ca să-i strămute osemintele pentru a le reda cinstea de care trebuie să se bucure, aidoma unor moaşte. Ca o cruntă ironie a sorţii, oamenii interesaţi, caută mormântul lui Nicolae Ceauşescu la Ghencea. Mormintele necunoscute de la Străuleşti stau mărturie ale terorii şi gulagului românesc.

Dacă ar fi să facem un sinopsis politic, anii 1948-1956 reprezintă cea mai neagră perioadă de cercetări şi condamnări nedrepte din partea noului regim instaurat atunci.

„Închisoarea elitelor” de la Sighet, din anii aceia a fost un adevărat „Pat al lui Procust” pentru o sumă imensă de oameni politici, scriitori, artişti, preoţi şi alţi ierarhi – una din cele mai înspăimântătoare închisori comuniste destinată torturării şi exterminării elitei României „burghezo-moşiereşti”

E de ajuns să spunem că un miliţian cu doar trei clase primare, Vasile Ciolpan a fost comandantul de temut al Penitenciarului Sighet în perioada 1950- 6 februarie 1955, timp în care, în spatele zidurilor acestei închisori au pierit cei mai bravi români, azvârliţi în morminte necunoscute, ori în gropi comune.

Despre deţinuţii de la Sighet, preotul Alexandru Raţiu a scris cartea „Biserica furată”.

Scriitorul Romulus Rusan, în articolul „Acum cincizeci de ani”, apărut în Mesagerul Sfântului Anton, din martie-aprilie 2000, scrie cu privire la elita românească exterminată : „Acum cincizeci de ani, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, câteva dube adunau din Bucureşti şi din alte câteva oraşe pe toţi demnitarii ce ocupaseră funcţii ministeriale între anii 1919-1945. Convoiul a ajuns în ziua următoare la Sighet şi şi-a depus preţioasa încărcătură în închisoarea din centrul oraşului. Venerabilii domni, unii în floarea vârstei, alţii având peste nouăzeci de ani, au fost dezbrăcaţi de hainele de oraş şi echipaţi cu uniformele vărgate ale răufăcătorilor de drept comun.

Majoritatea erau intelectuali de vază, academicieni, profesori universitari, jurişti, economişti, istorici, generali, guvernatori ai Băncii Naţionale. Peste un timp au fost aduşi şi alţi deţinuţi politici, adunaţi din alte închisori (între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii). În 25 octombrie 1950 au fost aduşi, tot cu dubele, episcopii şi preoţii romano-catolici, încarceraţi până atunci în alte părţi ale ţării. În puţin timp, închisoarea de la Sighet a devenit, prin marile personalităţi adunate între zidurile ei, un loc simbolic, întunecat şi tragic : elitele ţării, oamenii care înfăptuiseră Marea Unire şi modelaseră statul democratic român fuseseră concentraţi aici, la doi kilometri de U.R.S.S., pentru a fi exterminaţi prin foame, frig şi umilinţă. Într-adevăr, în cei cinci ani în care închisoarea a avut activitate de vârf, peste un sfert din încarceraţii ei (60 din 230) au murit, fiind ascunşi noaptea, în gropile fără cruce din Cimitirul Săracilor. Ceilalţi deţinuţi, eliberaţi şi mutaţi în alte penitenciare, în 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva au rămas cu grele şi ireparabile tare, fiind în cele din urmă şi ei tot nişte exterminaţi.

(…) Iată de ce e bine să ne amintim (sau să aflăm) ce s-a întâmplat acum cincizeci de ani”, conchide Romulus Rusan.

Au apărut cărţi extraordinare – scrie Nicolae Prelipceanu în articolul ”Cu ochii spre Dumnezeu”-apărut în Mesagerul Sfântului Anton din ianuarie 1996 – despre cele întâmplate în puşcăriile comuniste româneşti; de la Paul Goma la N. Steinhardt şi de la pastorul Wurmbrand la Ion Ioanid, un nesfârşit de sumbru peisaj al iadurilor pe pământ, închipuite de comunişti aici (…) Alături de aceste cărţi, apar de câteva ori pe an colecţii de mărturii ale revistei „Memoria” ori ale „Memorialului de la Sighet”, toate încercând să facă lumină într-o perioadă a istoriei româneşti asupra căreia prea mulţi şi prea puternici sunt aceia care au interesul să tacă.

Toate mărturiile acestea ale unui timp sălbatic, fără Dumnezeu, scot la lumină chipuri de martiri sau de oameni care-l regăsesc acolo, în adâncul temniţei, pe Dumnezeu, ca unica speranţă şi lumină.(…)

Convertirea lui N. Steinhardt, intelectual evreu, la creştinism şi călugărirea sa în cele din urmă la o mănăstire din Maramureş arată că ştiau ce ştiau comuniştii când luptau întâi şi-ntâi împotriva lui Dumnezeu şi-abia în al doilea rând împotriva proprietăţii : şi în temniţă şi în libertate, Dumnezeu a fost şi primul şi ultimul sprijin al oamenilor…”

Tot Romulus Rusan în alt articol, intitulat „Memoria ca formă de justiţie” – (Mesagerul Sfântului Anton, septembrie 1996), relatează despre cum se trăia şi cum se murea la Sighet, stând de vorbă cu doi martori supravieţuitori : „Despre toate acestea am avut ocazia să vorbim în ziua de 8 iunie 1996, în chiar incinta închisorii, cu doi dintre supravieţuitori – părintele episcop Ioan Ploscaru de la Lugoj şi părintele Eugen Popa de la Cluj. Doi dintre ultimii supravieţuitori, foarte deosebiţi temperamental (unul puternic şi vulcanic în exprimare; celălalt interiorizat şi cu o sfiiciune franciscană), dar amândoi purtând în ei, ca pe o comoară sfântă, amintirea lungilor ani de suferinţă şi amândoi punând pe primul plan nu suferinţa lor personală, ci suferinţa tuturor celorlalţi.

Ne-au povestit ore în şir cum se desfăşura o zi de detenţie, cum suportau foamea şi izolarea, cum reuşeau să înfrângă lipsurile, durerile şi umilinţele prin contemplaţie şi meditaţie. Pentru deţinuţi – ne povesteşte părintele Popa – dealul care se vedea printre zăbrele, cântecul păsărilor sau trecerea anotimpurilor erau tot atâtea motive de mulţumire în faţa lui Dumnezeu, care a îngăduit robilor săi să poată iubi, spera şi crede pe mai departe. Uriaşa nedreptate care li se făcea de către semenii lor era astfel zădărnicită de tăria sufletească pe care Dumnezeu o dăruia oamenilor.

Din toate amintirile rezultă că principala armă a celor care au trecut prin infernul închisorilor a fost credinţa în Dumnezeu. Ea le-a permis să depăşească atât privaţiunile incredibile impuse de temniceri, cât şi deosebirile de stare socială, politică, etnică şi confesională, care ar fi putut să-i dezbine. Acest lucru rezultă şi din mărturisirile celor care au scăpat, şi din poezia – aproape în întregime cu tentă religioasă -, care a supravieţuit şi ea, transmisă întâi prin pereţi, cu alfabetul Morse, apoi memorată şi salvată de la uitare de mii şi zeci de mii de oameni. Orice fost deţinut politic va şti să-ţi repete la infinit nenumărate poezii pe care le-a învăţat în închisoare şi le-a purtat în memoria sa până astăzi. Era tot un fel de credinţă – aceea în puterea spiritului – şi de cele mai multe ori ea se împletea cu credinţa creştină, cu lauda adusă Atotputernicului”.

Am făcut aceste asocieri pentru a vădi faptul că şi cartea lui Aurelian Bentoiu, zămislită în minte în închisoare este unul dintre aceste daruri pentru cei care se aflau fără voia lor acolo.

Un alt suferitor este Nicolae Balotă – om de litere clasic, din generaţia afirmată după război, în condiţii vitrege, un intelectual adevărat, pentru care conştiinţa morală şi credinţa coexistă cu ştiinţa şi cu informaţia bine decantată. „A stat ani grei la închisoare pentru că îşi manifestase intenţia de a trimite în Occident o scrisoare, redactată împreună cu fraţii Boilă, prietenii din copilărie, scrisoare unde situaţia Bisericii greco-catolice române după 1948 este descrisă exact, Detenţia şi apoi domiciliul forţat au amânat opera scriitorului, au maturizat-o, i-au îngăduit să renască, asemenea seminţei îngropate”. (Adrian Popescu, „Erudiţia cordială”, Mesagerul Sfântului Anton, septembrie-octombrie 1999).

În martie 1952, la Sighet, încarcerat fiind, Aurelian Bentoiu avea să scrie tulburătorul poem-Crez: „Cunoscut-am mila Ta”, de predare necondiţionată şi totală a fiinţei, spirit, suflet şi trup, în mâinile Atotputernicului, după acea „Răzvrătire”-dialog plină de întrebări retorice, de neînţelese-înţelesuri care treptat se distaină în Marea Încredere necondiţionată : „Nepricepute lucruri de şubreda mea minte/M-au rătăcit pe calea păcatului adesea,/ Dar iertător-a-toate, Tu m-ai iertat, părinte,/ Din negura-ndoielii făcându-mă să ies.// Fâşii de cer albastru trimis-ai prin zăbrele,/ Drept mângâiere celui înmormântat de viu,/ Cu zâmbete de soare şi licăriri de stele/ Ai alinat durerea pierdutului tău fiu.// Şi cum eram, în beznă, de toţi cei dragi departe,/ Pe când trăgea să moară speranţa de-a-i vedea,/ În noaptea fără zare a negrei mele soarte,/ Preabunule Părinte,aprinsu-mi-ai o stea.” ( „Cunoscut-am mila Ta”).

Nu putem uita cu nici un chip mărturia supremă pe care a dat-o tot la Jilava Prinţul Monsenios Vladimir Ghika.

Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea, mai în glumă, mai în serios, în numea pe Monseniorul Ghika „marele vagabond apostolic al secolului XX”.

Pr. Ioan Ciobanu, într-un articol intitulat „”Prinţul Monsenior Vladimir Ghika – 5o de ani de la arestare”, apărut în MSA din ianuarie-februarie 2003, scria :

Cel care se născuse într-un palat, avea să moară în celula unei închisori comuniste, victimă a unui sistem rafinat de răzbunare şi de ură faţă de credinţa în Dumnezeu şi de Biserica Catolică. La 13 aprilie 1902, în biserica Sf.Sabina din Roma, Mons. Ghika făcea mărturisirea de credinţă catolică, argumentând ulterior celor care îl acuzau pentru acest fapt: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”.

După 50 de ani, la 18 noiembrie 1952, în timp ce mergea în vizită la un bolnav, pe neaşteptate a fost răpit de oamenii securităţii şi dus la judecată, unde avea să fie condamnat la ani grei de închisoare. Arestarea lui a tulburat mult comunitatea creştină, traumatizată de groaza persecuţiilor; se instalase în acea perioadă o frică şi o atmosferă de tăcere la nivelul întregii societăţi. Monseniorul, chiar şi în închisoare, era conştient de responsabilitatea de a încuraja şi mângâia pe ceilalţi. Spunea tovarăşilor săi de suferinţă : ’închisoarea aceasta era sfântă şi noi nici nu bănuiam!’ Până în ultimele zile, cu acelaşi zel neînfricat de adevărat păstor, a continuat apostolatul său. Epuizat de suferinţe, foame şi frig, a murit la Jilava în ziua de 17 mai 1954, cu conştiinţa împăcată că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru Biserica lui Cristos şi poporul încredinţat, într-o perioadă tristă pentru ţara sa şi pentru întreaga lume civilizată. Cei din închisoare, după moartea lui, au mărturisit : „A murit un sfânt!”

Horia Cosmovici, martor direct, între 1943 şi 1946, al activităţii lui Vladimir Ghika, unul dintre cei mai apropiaţi fii spirituali ai acestuia, îşi relatează amintirile  în lucrarea „Monseniorul”. Urmau să-i despartă închisorile comuniste, unde Horia Cosmovici dispărea pentru 18 ani (1946-1964), iar Monseniorul Ghika păşea în 1952 către martiriu.

În ce priveşte persecuţiile îndurate de Monseniorul Ghika, părintele Petru Albert scrie în  articolul „Efigie morală”, (Mesagerul Sfântului Anton, septeembrie-octombrie 1998) :

Precum se ştie deţinuţii erau mereu mutaţi dintr-un salon în altul; aceştia mi-au istorisit : „L-am văzut pe preotul bătrân Ghika apropiindu-se de peretele înalt al puşcăriei şi plutind în aer în faţa ferestrei deschise; cu mâna întinsă afară, ţinea pe palmă bucăţica de pâine, raţia lui pe zi, veneau păsărele şi ciuguleau pâinea din palma lui!” Monseniorul plutea în aer!

În anchetă securiştii l-au strâns în cleşte pe Mons. Ghika pentru ca să stoarcă din el vina (pretext al organelor de justiţie ale securităţii) că  ’a  făcut spionaj în favoarea Vaticanului, că a comis crimă de trădare a ţării…’

Pentru atari acuze false atâţia preoţi catolici au îndurat chinuri îngrozitoare în închisorile comuniste. În perioada anchetei Mons. Ghika a fost torturat de 80 de ori cu şocuri electrice.

La sfârşitul procesului ce i s-a făcut, Monseniorul a ieşit din boxa acuzaţilor, a prins cu mâinile bara de la banca avocaţilor şi a cerut să se apere singur; iar avocatul lui, în loc să-l apere, mai mult îl acuza. Şi-l declară ’alienat mintal’. Monseniorul avea 79 de ani, cântărea vreo 50 de kg. gardienii au sărit şi nu i-au putut desface mâinile de pe bară. Atunci instanţa a suspendat şedinţa şi a evacuat sala. Monseniorul a murit în închisoarea de la Jilava pentru zelul  de a fi convertit la credinţă mulţi tineri, mulţi oameni de cultură. Cu ani în urmă convertise la catolicism şi spovedise pe scriitorul nostru Panait Istrate. Ura comunistă l-a ucis, pentru succesul activităţii lui în diferite sectoare ale vieţii pastorale şi culturale. Comunismul ateu ne-a făcut în plus un alt martir Bisericii catolice; a înălţat la culmea gloriei un prinţ român şi sfânt martir al credinţei spre cinstea neamului şi admiraţia întregii lumi. I-au scris biografia străinii, francezii, italienii, etc. Scrierile lui de profundă înţelepciune circulă în lumea întreagă.”

„Ultimul Senior al românilor” – cum îl considera Petre Ţuţea, părtaş şi el la chinurile temniţelor stalinist-totalitare, şi-a dat şi el obolul pe deplin pentru idealul său.

La Sighet s-a amenajat în anii postdecembrişti un spaţiu de reculegere, care are înăuntru „Masa tăcerii” după capodopera lui Brâncuşi.

Să ne aşezăm, fie şi câteva clipe în meditaţie şi rugăciune în acest spaţiu şi să privim la Scara la cer a Coloanei fără sfârşit, şi poate vom înţelege de ce a fost nevoie de atâtea victime, ca să ne putem numi români liberi.

Şi pentru o clipă la scara veşniciei să ne aducem aminte de acea personalitatea fascinantă, veritabil om de cultură, care s-a exprimat ca publicist, avocat şi om politic, Aurelian Bentoiu care s-a definit printr-o exemplară moralitate şi principialitate având sorgintea în morala creştină însuşită în familie şi desăvârşită apoi în momentele de cumpănă din închisoare. Cel care s-a dovedit a fi până la sfârşit un model de echilibru şi luciditate, inflexibil în convingerile sale politice, care a preferat să-şi sacrifice viaţa pentru ele. Tăria sa de caracter şi convingerile sale morale n-au fost cu nimic ştirbite în perioada lungii detenţii.  Rememorarea vieţii acestui om dezvăluie amănunte frapante – demne de o istorie sângeroasă a oamenilor politici români. Am parcurs acest lung traseu pe urma celor care au suferit nedreptatea şi teroarea în închisori, fără a mai aminti despre franciscanii din gulagul românesc, care vor face obiectul altui studiu.

Într-un timp în care omul e ameninţat, în mod paradoxal, să-şi piardă toate libertăţile pe care abia şi le câştigase şi nici nu apucase să le cunoască în profunzime, Aurelian Bentoiu este artistul care şi-a câştigat libertatea prin credinţă şi poezie.

sfârşit
Galaţi, 24 aprilie 2008

CEZARINA ADAMESCU

 

One Response to “~Cezarina Adamescu: „Memento. Lungul drum al crucii spre lumină, Aurelian Bentoiu – 45 de ani de la proba demnităţii supreme“”

  1. Ingrid Popa Fotino Says:

    This is an impressive and deeply moving connection with my father’s past. In 1947 my father, Ervin A. Popa, a young Romanian industrialist, was arrested by the communist government on trumped-up charges. He was defended by Mr. Bentoiu and freed temporarily. My father’s recollections forty years later could not provide details about this remarkably honest and courageous lawyer. Hence my unexpected joy in finding his biography here, via Google.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s