NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Cezarina Adamescu: „Biografia preotului Johann Proschinger (Bucovina)“ Iulie 9, 2008

“VAI MIE DACĂ NU VOI PROPOVĂDUI EVANGHELIA!” (1 Cor. 9,16)

PĂRINTELE JOHANN PROSCHINGER ŞI PREDICAREA CUVÂNTULUI DIVIN

Poate că nu întâmplător, primele cuvinte alese ca Antifoniu din Omelia inaugurală ca paroh al Bisericii “Sfântul Ioan Botezătorul” din Galaţi, au fost cele ale Sfântului Pavel din Scrisoarea întâia către Corinteni : “Căci dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud, căci este o datorie asupra mea, şi vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9,16).

Născut la 2 ianuarie 1925, la Fălticeni şi sfinţit preot în 26 octombrie 1952 la Alba Iulia o dată cu părintele Eugen Ghiuzan din Adjudeni, părintele Johann, român de etnie germană a avut parte de o tinereţe zbuciumată şi plină de primejdii, marcată profund de ororile unui război nedrept în care a trebuit să suporte prizonieratul, deportarea, vicisitudinile unui drum lung de mii de kilometri străbătut pe jos din îndepărtata Siberie – experienţă dureroasă, la limita suportabilului, în care  era, nu de puţine ori, să-şi piardă viaţa. Abia după război, când lucrurile se mai liniştiseră a putut să-şi desăvârşească studiile teologice şi să fie uns cu înalta demnitate a sacramentului Preoţiei.

Neavând convingeri politice, era total străin de conflagraţia nedreaptă şi nimicitoare care cuprinsese aproape întreaga lume şi pe care oamenii politici şi ambiţiile lor de dominare o declanşaseră, fără să întrebe populaţia civilă dacă e de acord sau nu, târând-o în cel mai sângeros război care se declanşase vreodată. Iar nesupunerea era plătită cu viaţa. Vremuri cu totul nesigure şi învăluite în  negura fricii şi în adâncul ororilor de neimaginat de mintea omenească.

La întoarcere, mii de kilometri străbătuţi cu piciorul, în plină iarnă, mâncând te miri ce rămăşiţe de hrană găsite pe câmp, ori poamele uscate din copacii rămaşi după bombardament, în picioare. Silit să se ascundă, să se apere. Aproape degerat, cu sănătatea şubrezită, părintele Johann s-a întors în România, unde se născuse şi unde avea încă rude. Abia ieşise din adolescenţă dar visurile păreau nimicite pentru totdeauna. Însă Dumnezeu are planuri măreţe pentru fiii Lui şi, o dată aleşi, nu-i mai scapă din mână. Părintele Hans era unul din acele vase alese şi puse deoparte de Dumnezeu pentru Lucrarea Sa divină.

I-a trebuit o lungă perioadă să se refacă, să recapete încredere şi să-şi reia studiile întrerupte brutal. Însă în pofida experienţei amare a războiului, părintele Hans nu-şi pierduse niciodată încrederea şi nu renunţase la dorinţa de a deveni preot.

Nu vorbea niciodată de Calvarul îndurat în timpul războiului. Îşi purta suferinţa cu demnitate, gândindu-se că şi Iisus Hristos îndurase chinuri inimaginabile din partea oamenilor. Împărţindu-şi suferinţa cu Hristos, putea s-o suporte mai uşor, aşa cum fusese educat din familie. Suferinţa participativă ca şi cea substitutivă a Domnului cu oamenii, e de natură să încurajeze, să întărească şi e născătoare de imboldul de a merge mai departe şi de speranţa că într-o zi, răsplata va veni, cu siguranţă. Atunci va primi cununa de învingător în lupta cea dreaptă.

Primăvara anului 1991 abia îşi mijea primii muguri. Enoriaşii încă nu-şi uscaseră lacrimile pricinuite de plecarea intempestivă a părintelui vicar Aurel, regretat de toţi pentru că se dovedise foarte vrednic şi popular în parohie, iar acum era trimis în comuna Săbăoani, apoi în comuna Talpa ca paroh.

Încă se mai auzeau frânturi din Psalmul de despărţise, care, ca un făcut, la vesperele feriale din Liturgia orelor, în acea zi, era Psalmul 137 “Pe malurile râurilor Babilonului,/ acolo şezum şi am plâns/ când ne-am adus aminte de Sion./ În sălciile din ţinutul acela ne-am atârnat harpele/ Căci acolo, cei care ne duseseră captivi ne cereau cântări/  şi cei care ne făceau să gemem ne cereau bucurie, zicând: / “Cântaţi-ne din cântările Sionului!”/ Cum să cântăm noi o cântare a Domnului/ pe un pământ străin?/ Dacă te voi uita, Ierusalime,/ uitată să fie dreapta mea!/ Să mi se lipească limba de cerul gurii/ dacă nu voi face din Ierusalim/ începutul bucuriei mele”( Ps. 137 1-6).

Un psalm destul de edificator care era cu atât mai dureros cu cât reflecta realitatea plecării. Cuvintele lui răsuceau cuţite în inimi şi, atât preotul cât şi enoriaşii nu-şi puteau stăpâni emoţia şi lacrimile.

De aceea, dintru încput, enoriaşilor le-a venit cam greu să se deprindă cu acest nou paroh, venit de la Suceava. Priveau puţin neîncrezători la acest preot franciscan în vârstă, scund de statură, nins, vorbind româneşte cu un uşor accent străin. E greu pentru un creştin să  schimbe mereu duhovnicul care deja îl învăţase pe de rost şi în care căpătase încredere.

Nu e de mirare, aşadar, că la început au fost puţin reticenţi în gesturi şi cuvinte. Încrederea trebuia câştigată de ambele părţi, conexiunea, atunci când e vorba de suflete nu se face atât de lesne. Dar nu e mai puţin adevărat că Duhul Sfânt, Mângâietorul lucrează necontenit în Biserică. Probabil că nici preoţilor nu le vine uşor să se strămute dintr-un colţ la celălalt al ţării, dar ei sunt sub jurământul ascultării.

Încet, încet, părintele Johann le-a câştigat sufletele. Prin ţinuta sa impecabilă, printr-o atitudine morală fără cusur, o delicateţe în gesturi şi cuvinte şi un program riguros de viaţă religioasă. Pedant, meticulos, chibzuit, excesiv de îngrijit, pus “la patru ace”, cu o aproape obsesivă nevoie de curăţenie interioară şi exterioară, părintele Hans devenise proverbial pentru că arăta întotdeauna ca scos din cutie. Nici o urmă de praf, nici o cută. Aşa se prezintă şi astăzi, la 82 de ani, un om îngrijit, atent cu el însuşi şi cu alţii. Disciplină şi organizare impecabile în toate : în parohie, în viaţa cotidiană, care nu e străină de viaţa parohiei ci se împletesc armonios. Nimnei nu-i putea reproşa nimic, în nici o privinţă şi nici nu i-ar fi trecut prin cap cuiva o asemenea nedelicateţe.

Virtutea carităţii şi a milei faţă de bătrâni şi de bolnavi, atenţia către copii şi către tineri, spiritul organizatoric desăvârşit, precizia de pendulă elveţiană cu care săvârşea oficiul liturgic precum şi deschiderea către activităţile laicilor, i-au cucerit pe toţi, în cele din urmă.

În anul următor, enoriaşii aveau de înfruntat o altă plecare dureroasă : părintele duhovnic Alois Donea, avea să fie chemat la Institutul Teologic Franciscan din Roman să predea seminariştilor morala, gramatica şi latina.

“Preotul e ca şi soldatul,  – spunea părintele Alois -, şi ca un bun soldat, unde e trimis, acolo trebuie să meargă. Noi suntem soldaţii lui Hristos.”

În ce mă priveşte, nu-mi palc deloc despărţirile. Aşa încât mi-a trebuit multă vreme să mă consolez cu această nouă plecare. A fost nevoie de câteva vizite la Roman să-l pot vedea şi consulta în anumite chestiuni duhovniceşti. Apoi, l-am căutat de câte ori mă duceam în Bucureşti, la Arhiepiscopie, unde avea scaunul său de spovadă, primul din partea stângă de la intrarea în catedrală. Făceau cozi interminabile enoriaşii să se spovedească la părintele Alois, căci era un duhovnic de excepţie. După trecerea lui la cele veşnice, creştinii încă mai venea, se apropiau timid de confesional, mângâiau pereţii de lemn sobru şi uneori sărutau uşile acelei cămări tainice de unde, glasul părintelui Alois încă nu-şi  pierduse rezonanţa şi blândeţea şi de unde plecau uşuraţi, eliberaţi, cu binecuvântarea şi dezlegarea dată de reprezentantul lui Dumnezeu care acţiona pe pământ, prin intermediul acestui sfânt Sacrament al Spovezii, in persona Christi.

Confesionalul se mai află şi astăzi acolo, dar e gol, cu uşile vraişte şi acest gol îşi strigă ecoul în imensitatea catedralei, de peste opt ani, în aşteptarea părintelui.

Părintele Alois pusese piatra de temelie a credinţei mele şi tot el fusese cel care mă alesese în familia franciscană, îmi dăduse numele său duhovnicesc şi îmi trasase responsabilităţi morale pe măsura puterii mele de atunci.

Părintele Alois, de fericită şi pioasă amintire, nu putea să vorbească despre Francisc, altfel  – decât cu ochii în lacrimi şi cu glasul sugrumat de emoţie. Dumnezeu poate să facă sublim ceea ce la început pare ridicol îndeobşte. Acest duhovnic de excepţie trăind din plin carisma şi sărăcia franciscană, “ne-a îmbolnăvit de virusul Francisc”, ne-a făcut să înţelegem deosebirea dintre esenţial şi dezizoriu, prezentându-ni-l în cuvinte şi lacrimi, într-o măreţie a umilinţei demnă de cel care este numai iubire, pe cel care iubea totul : pământul, cerul, oamenii, îngerii, ieslea, crucea, făpturile cele mai neînsemnate, totul, totul. Ni l-a descoperit pe acest genial mesager evanghelic al păcii, pe acest propovăduitor itinerant care semăna şi mai seamănă şi astăzi, după opt veacuri, cuvintele vieţii eterne.

Fără îndoială că spiritualitatea franciscană este una dintre cele mai fascinante forme de înaintare pe calea cunoaşterii şi a desăvârşirii religioase, după exemplul celui mai strălucit reprezentant al său, formă care exercită o atracţie deosebită nu numai în rândul creştinilor, dar şi al necreştinilor. Ea se întemeiază pe carisma celui care a propus contemporanilor săi, un mod de viaţă atât de simplu în aparenţă, încât nu numai că uimea, dar această uimire se transforma aproape întotdeauna în perplexitate.

În realitate însă, a te apropia de Dumnezeu pe calea simplităţii, nu este un lucru atât de lesne de înfăptuit, cu atât mai mult cu cât oamenii îndeobşte, caută lucruri care nu au nimic de-a face cu simplitatea şi smerenia franciscană.

Calea propusă de Sfântul Francisc constituia o adevărată răsturnare de valori şi ierarhii şi, nu e de mirare că el însuşi s-a numit “novellus pazzus in mundo”. Calea simplităţii  reflectă originalitatea şi specificitaea vocaţiei sale.

Impactul pe care acest mod de slujire l-a avut asupra contemporanilor, ca şi a generaţiilor succesive, demonstrează, dacă mai era nevoie, viabilitatea demersului său spiritual, cel mai popular din întreaga lume.

Ceea ce a urmat a fost doar o prelungire, o continuare a începutului şi o încununare spirituală care au avut ca rezultat, hotărârea de a urma studii teologice şi de a mă consacra pentru viaţa religioasă. Aveam pe atunci 42 de ani.

Faptul că părintele Hans “m-a preluat” de unde mă lăsase părintele Alois, a fost de natură să-mi întregească statutul spiritual. Aşa s-a conturat călătoria nesperată în Westfalia de Nord, în localitatea Hopsten, un fel de staţiune într-un cadru natural splendid, unde am fost trimisă de Ministrul Provincial, pe atunci părintele Iosif Sabău, de fericită amintire, timp de trei săptămni, să reprezint România, la reuniunile EUFRA ’93, familia fraternităţii europene, în care am cunoscut peste o sută de fraţi şi surori franciscane din 18 ţări, unde am legat prietenii fraterne şi de unde m-am întors cu mult mai bogată sufleteşte şi mai întărită pentru activitatea pe care urma s-o depun în cadrul fraternităţii locale.

Tot atunci a avut loc clipa solemnă a profesiunii religioase, când, împreună cu alte două surori, am depus promisiunea de viaţă evanghelică după modelul franciscan, iar după aceea,  consacrarea definitivă, făcută sub binecuvântarea părintelui Alois, la Bucureşti, în Capela Arhiepiscopiei şi a Institutului Teologic de grad Universitar “Sfânta Tereza” – a cărui studentă devenisem deja.

Sunt clipe de neuitat care rămân înscrise în memoria afectivă şi nu se pot stinge decât, o dată cu viaţa.

Părintele Hans însă, în virtutea carismei sale şi a sacerdoţiului, a fost alături de familia mea şi s-a îngrijit duhovniceşte de mama, pe care o vizita lunar, dându-i sfintele sacramente Spovedania şi Împărtăşania, fapt pentru care mama îl respecta şi-l preţuia foarte mult. Când venea ziua pentru vizita preotului, ea se pregătea minuţios trupeşte şi sufleteşte cu mult timp înainte, avea mari emoţii, căci urma să se întâlnească, nu cu un om, nu cu un preot, ci cu un sfânt, trimis de Dumnezeu, alesul lui Dumnezeu ca să împartă iertarea şi binecuvântarea.

Părintele Johann era plin de atenţie prevenitoare pentru bătrânii pe care-i vizita la domiciliu,o dată pe lună. Niciodată nu venea cu mâna goală, ci le dăruia ba o iconiţă, ba un Sfânt Rozariu, ba dulciuri. Şi multe, multe binecuvântări şi poveţe, în ceea ce priveşte viaţa creştină.

El a condus parohia noastră timp de zece ani. Apoi s-a retras înspre matcă, înspre Bucovina sa dragă, la Suceava şi Rădăuţi, unde şi astăzi este activ, la fel de prevenitor, de bun organizator şi de bun sfătuitor în cele sfinte.

L-am revăzut la Tv pe programul naţional în mai multe rânduri la emisiunea în limba germană, când i se iau interviuri de la biserica din Suceava.

Acum doi ani, de Ziua Adormirii Maicii Domnului, a avut loc deschiderea primei ediţii a ZILELOR ETNICILOR GERMANI DIN BUCOVINA, un  ţinut mirific unde trăiesc în convieţuire paşnică etnii diferite, păstrându-şi fiecare tradiţiile şi folclorul, specificitatea şi limba. Creştinii din gura Humorului, Cacica, Poiana Micului, Suceava şi alte localităţi din această parte a ţării se întâlniseră în cadrul natural, de o frumuseţe deosebită, cu oaspeţi din Germania şi din alte ţări pentru a sărbători prin sfinte liturghii, cântec şi dans pe Maica Cerească. La acel moment festiv a participat şi Excelenţa Sa, Cardinalul Giovanni Battista Re, Prefectul Congregaţiei pentru episcopi din Roma, care venise să viziteze sanctuarul marian de la Cacica.  Germanii din Bucovina întruniţi în Forumul local şi-au arătat atunci întreaga dimensiune a spiritului de convieţuire paşnică. În biserica din Poiana Micului, părintele Johann Proschinger  a vorbit despre relaţiile de prietenie şi convieţuire în bună înţelegere dintre creştinii diferitelor  etnii, tradiţie care se continuă în această parte a ţării, de peste două sute de ani şi se reflectă în diferite manifestări organizate împreună, pentru o cunoaştere cât mai profundă şi o prietenie cât mai trainică, bazată pe stânca numită Hristos şi învăluită în iubirea maternă cu care îi veghează de aproape, Sfânta Mamă a Mântuitorului, care-i reuneşte de fiecare dată pe creştini într-un mănunchi sacru. Fiind unul dintre puţinii preoţi de etnie germană din zonă, deşi pensionar, părintele Hans este deosebit de activ, slujind cu evlavie şi făcându-se util comunităţii germane.

Anul acesta, cu prilejul prăznuirii Hramului parohiei unde slujise atâţia ani, botezase, cununase şi condusese pe ultimul drum pe nenumăraţi credincioşi, părintele Hans e revenit pentru un scurt timp la noi. Era neschimbat. Amabil, gentil, politicos, uşor ironic şi surâzător, îşi purta cu demnitate cele peste opt decenii de viaţă, din care 54 în calitate de slujitor al Sfântului Altar, ca un bun soldat al lui Iisus Hristos, în marea, în uriaşa armată creştină, aşteptând cu încredere şi speranţă să dobândească, Împărăţia cea Veşnică.

Şi după atâta slujire devotată şi vestire a Cuvântului Evangheliei la care fusese chemat, cum să nu se cuvină să-şi capete, binecuvântata răsplată?

Galaţi, 14 noiembrie 2007

CEZARINA ADAMESCU

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s