NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

„Istorie măruntă?“ – un document memorialistic de Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda Iulie 5, 2007

Cu îngăduinţa Dvs., vom lăsa amintirea să zboare peste ani şi vom încerca să scoatem din uitare câţiva oameni şi câteva fapte, care, poate, vă vor place şi poate vă vor ajuta să înţelegeţi câte ceva din exemplul vieţii lor.

Era în primăvara lui 1940. Nori negri şi grei se abătuseră asupra lumii. Bubuitul tunurilor se auzea tot mai aproape. Lumea devenea din ce în ce mai îngrijorată, mai înfricoşată. Începuseră concentrările. Floarea tinerimii româneşti părăsea satele şi oraşele şi pleca undeva departe, pe căi neştiute. Umbra morţii se plimba peste plaiuri, lacrimile nu se mai uscau pe obraji. Discuţii, îmbrăţişări, sărutări, urări, sfaturi şi îndemnuri se vedeau şi se auzeau peste tot. Aproape în fiecare casă se strecura jalea. Venea poştaşul cu tolba plină de ordine de concentrare şi le împărţea cu dărnicie în dreapta şi în stânga. Cei ce nu primeau azi, primeau mâine sau poimâine, dar de primit primeau. Se goleau satele de voinici, rămâneau în urmă părinţi, fraţi, iubite cu teamă, cu speranţă sau disperare. Într-o zi a bătut poştaşul şi la poarta Lenei Zoican. Ea era văduvă de război. Soţul ei, Nicolae Zoican, se prăpădise în luptele de la Mărăşeşti şi trupul lui se amestecase cu ţărâna de acolo. Lăsase doar în sufletul Lenei durerea dorului şi povara văduviei. Cele două fete şi băiatul erau prea mici ca să-şi mai amintească de el. Trecuse însă vremea pe neaşteptate, căci greutăţile vieţii erau multe şi copiii Lenei se ridicaseră repede.

Abia când poştaşul i-a dat ordinul de concentrare pentru Ioniţă, copilul ei drag, Lena a simţit că o junghie la inimă. I-a venit o slăbeală în trup şi o ceaţă la ochi şi lumea a început să se învârtă în jurul ei mai repede, tot mai repede. A luat hârtia şi s-a lăsat pe banca de la poartă şi a stat acolo mult timp, fără să – şi dea seama ce se întâmplă cu ea. N-a observat dacă mai trecuse cineva pe drum, dacă o mai întrebase de ceva, dacă, pur şi simplu, îi dăduse bineţe! Nu vedea şi nu auzea nimic. În mintea ei se derula cu repeziciune toată viaţa ei. Îşi amintea de Nicolae, soţul ei, retrăia vremea când se cunoscuseră, când se luaseră, îşi amintea de nunta lor, de venirea pe lume a copiilor, apoi deodată venise, ca acum, concentrarea. Şi atunci treceau, ziua şi noaptea, din satele de la munte, tinerii grupuri-grupuri, pe drumuri şi poteci spre Severin, să se înroleze în armată, să cureţe pământul de liftele străine. Acum se repeta istoria. Pe Nicolae îl luase pe front şi-l trimisese să lupte la Orşova, să elibereze Banatul. Se dăduseră lupte grele pe Dealul Moşu. Tunurile se auzeau de la Balta, parcă ar îi fost la doi paşi. Multă lume pierise în pădurile de la Orşova şi pământul se amestecase cu carne şi cu sânge. Veştile veneau într-una de pe linia frontului, dar de mare folos nu-i erau. Înţelegea şi ea, cu mintea ei de femeie simplă, că românii pierd teren şi sfârşitul luptei e aproape. Vrăjmaşul era mai numeros, mai puternic şi mai bine înarmat. Într-o zi îi venise o carte poştală de la Nicolae, în care o anunţa că peste două zile avea să treacă prin Severin cu trupa. Şi acum parcă revedea rândurile acelea: „Leno! Dacă vrei să mai mă vezi, vino la Severin miercuri pe la prânz şi ne-om întâlni. Dacă nu vii, Dumnezeu ştie când şi
dacă ne-om mai vedea vreodată! ”
…A plecat Lena de îndată. A umplut un car cu fân şi a plecat aşa cum era îmbrăcată pe acasă, cu opregul rupt, cu cămaşa veche. A apucat doar să răsucească gâtul unei găini, s-o perpelească repede şi s-o frigă. A pus-o apoi într-un ştergar, alături de o pâine făcută-n ţest, a lăsat copiii cu o vecină şi a dat bici boilor. A ajuns la Severin a doua zi, a vândut fânul şi a făcut rost de bani, ca să-i dea lui Nicolae. A venit trupa. Nicolae plecase mândru, chipeş nevoie mare, tânăr de 20 de ani. Acum Lena era să nu-1 mai recunoască. Cele câteva luni de război îl îmbătrâniseră. Slăbise de i se vedeau oasele prin piele, se vlăguise şi călca încet, obosit. S-au îmbrăţişat, s-au privit, apoi s-au aşezat sub un castan de la marginea străzii şi au mâncat împreună. Comandantul dăduse voie soldaţilor să se întâlnească cu familiile. Lena nu-şi mai amintea ce-a vorbit cu Nicolae în momentele acelea, Ştia doar că bărbatul îi spunea mereu să aibă grijă de copii, că el nu ştie dacă se va mai întoarce acasă, dacă va scăpa cu zile. Toţi ostaşii credeau că va urma o luptă mare-mare, în care ei, românii, vor ieşi învingători. Când ora de întâlnire era pe sfârşite, Lena i-a zis lui Nicolae să meargă să facă o fotografie împreună, s-o aibă de amintire. Nu se mai fotografiaseră niciodată până atunci. Fotografia aceea a rămas până astăzi în casa Zoicanilor, ca mărturie a unei zile însemnate din acel an 1916…!

Frontul a înaintat spre inima ţării. Oltenia a rămas sub nemţi, iar armata s-a retras încet spre Moldova. Totul părea pierdut, până a venit acel ceas măreţ, când, în 1917, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, trupele româneşti au înscris una dintre cele mai glorioase pagini din istoria armatei noastre. Nicolae Zoican se afla cu trupa lui la Mărăşeşti şi cu aproape toţi camarazii săi de trupă au rămas acolo pentru totdeauna. I-a venit Lenei o adresă de la comenduirea armatei, în care o anunţa că Nicolae murise vitejeşte pentru patrie. I-au dat şi o pensie, dar văduvia a rămas povara cea mai grea. Nu avea atunci decât 23 de ani! Viaţa fusese dură pentru Lena. O mai supărau şi bărbaţii şi feciorii satului, parcă ar fi fost fântână la margine de drum, din care poate bea apă cine doreşte. Lena era straşnică femeie şi îşi apăra vitejeşte curăţia ei trupească şi sufletească. Se cununase cu Nicolae şi nici moartea nu-i putea despărţi. Vrea cu orice preţ să-i rămână credincioasă pentru tot restul vieţii ei. Nu i-a fost uşor să lupte cu ea însăşi şi cu toţi pretendenţii care-i dădeau ocoale, dar a reuşit.

În ceasul acela, când se aşezase pe bancă, după ce primise ordinul de concentrare al lui Ioniţă, fiu-său, Lenei i-a mai trecut prin cap şi amintirea cu neamţul. Era în vremea ocupaţiei nemţeşti. Trupele staţionau prin sate şi adunau de la populaţie alimente pentru oameni şi cai. Lena Zoican avea trei vaci, un junc şi un cal. Juncul era de trei ani, numai bun de pus la jug, era gras şi frumos şi-ţi era mai mare dragul să-1 auzi boncănind. Un regiment nemţesc a trecut munţii de la Herculane pe la Podeni şi s-a aşezat în Balta pentru vreo săptămână. Se ştia de Nicolae Zoican că e pe front. Un ofiţer neamţ a trecut din casă în casă cu interpretul după el, să vadă ce poate lua de !a fiecare pentru armată. Nimeni nu încerca să se opună. În clipa următoare s-ar fi trezit cu un glonte în cap. Au ajuns şi la Lena Zoican. Au întrebat-o de vite. S-au dus la grajd şi au văzut taurul. I 1-au cerut. L-a dat, dar numai sufletul ei a ştiut cât a suferit şi cât a plâns după el. Neamţul văzuse în grajd şi calul. La vreo câteva zile a venit iar cu interpretul şi i-a cerut şi calul. Acesta era legat în curte sub un iagud. Lena şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus: „-Taurul vi 1-am dat, ca să aveţi ce mânca, dar calul nu vi-1 pot da, fiindcă îmi fac munca cu el!” „-Te împuşcă!” i-a zis tâlmaciul. „-Poate să mă împuşte, i-a spus Lena, dar cât sunt eu în  viaţă, calul nu mi-1 ia!” S-a dus la cal, 1-a luat de căpăstru şi s-a lipit de pieptul lui. Neamţul a privit-o atent şi a citit în ochii ei dârzenie şi  hotărâre. A cumpănit câteva momente situaţia, apoi a plecat şi dus a fost.

…Toate acestea şi altele i-au trecut Lenei prin faţa ochilor în câteva clipe cât a stat acolo, la poartă, pe bancă. Şi-a revenit apoi şi a intrat în curte. L-a găsit pe Ioniţă în grădină, trebăluind. I-a zis: ,,- Hai, Ioniţă, mamă, găteşte-te că-ţi veni şi ţie rândul să te duci la răzbel! Eu mă apuc să-ţi gătesc ceva, să-ţi pregătesc hainele! Tu vezi ce mai faci pe aici!” Ioniţă a rămas ca trăznit, frământându-şi gândurile în sinea sa şi neştiind ce trebuie să mai facă.   A doua zi, dis-de-dimineaţă, Lena a înhămat caii, le-a pus fân în căruţă, a aşezat bocceluţa lui Îoniţă cu schimburi şi mâncare, a urcat cu băiatul pe capră şi duşi au fost. Au ajuns la Severin când răsărea soarele. Fusese lună plină şi merseseră bine. La centrul de recrutare era mare aglomeraţie. Sute de tineri îşi aşteptau rândul. Un soldat striga pe câte unu pe câte unu. Cel strigat intra în faţa comisiei, acolo era examinat, i se cântărea situaţia şi se dădea decizia privind repartiţia. Către prânz a venit şi rândul lui Ioniţă. Şezuseră până atunci, mamă şi fiu, ca două statui de piatră pe o bancă. Doar din când în când mai schimbau câte o vorbă la întâmplare. Fiecare îşi rumega gândurile şi amintirile şi se înţelegeau de minune, fără cuvinte. I-a venit rândul, în sfârşit, şi lui Ioniţă. A intrat şi Lena cu el.

Şeful comisiei de concentrare era un colonel în vârstă, cu părul alb şi mâna dreaptă lipsă. L-a întrebat pe Ioniţă cum îl cheamă, de unde este, cum îi cheamă pe părinţii lui, unde îi este tatăl. Ioniţă răspundea sec, absent. Când a spus că tatăl său a murit la Mărăşeşti, colonelul s-a ridicat de pe scaun, a ieşit de la masă şi s-a apropiat de Ioniţă. L-a mângâiat pe cap părinteşte, 1-a privit în ochi şi i-a spus: ,,- Copile! Tatăl tău a murit la Mărăşeşti pe braţele mele! Eu i-am fost căpitan. A fost un adevărat erou. Şi-a făcut datoria faţă de ţară. Să ştii că a murit cu numele tău pe buze şoptind: „-Ioane, Ioane, copilaşul meu, te lasă tata singur, să creşti printre străini!” Astea au fost cuvintele lui de pe urmă şi şi-a dat sufletul. N-am putut să-ţi scriu, Leno, a zis el, îndreptându – se spre femeie. În aceeaşi zi o schijă mi-a smuls şi mie mâna dreaptă şi multă vreme am stat în spital. Uite ce este: eu o să scriu aici ce trebuie şi tu, Ioane, te duci acasă s-o ajuţi pe mama ta. Aşa este ordinul, ca orfanii de război, care sunt întreţinători de familie să rămână la vatră. Scriu eu aici ce trebuie şi n-o să te mai tulbure nimeni!” a mai zis colonelul şi l-a bătut prieteneşte pe Ioniţă pe umăr. Ochii Lenei şi ai lui Ioniţă se rouraseră de lacrimi: aici erau lacrimi de durere pentru părintele şi soţul dispărut eroic, aci lacrimi de bucurie!

Colonelul a completat nişte fişe, au semnat toţi cei din comisie, apoi i-a întins lui Ioniţă o hârtie, 1-a privit zâmbind şi i-a spus: ,,- Măi, Ionică, bine semeni cu tatăl tău, mă! Când te văzui, crezui că îl văd pe el înviat. Am fost buni prieteni, mă! Doar moartea ne-a despărţit!”   Colonelul 1-a sărutat părinteşte pe Ioniţă, a întins mâna Lenei şi i-a condus până la uşă. Aşa a fost concentrarea lui Ioniţă Zoican. Luptase tatăl şi pentru fiu şi în felul acesta îl scăpa cu viaţă.

Din Balta au murit mulţi pe front. Alţii au căzut prizonieri şi au rămas mulţi ani prin Siberia sau pe cine ştie unde şi nu s-au mai întors niciodată. De atunci, Ioniţă Zoican era nelipsit în duminici şi sărbători de la biserică şi de fiecare dată aprindea câte o lumânare şi pentru sufletul tatălui său.

Pr. ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri