NOUA ARHIVĂ ROMÂNEASCĂ

revistă on-line de istorie, documente şi „monografii locale”

~Adrian Dinu Racheriu: „Un prieten al arhivelor – Ilie Luceac” Aprilie 26, 2007

Tentaţia de a idiliza trecutul e la îndemâna oricui şi ispiteşte multe condeie; mai vârtos însă, pe cele ale analiştilor de cafenea, mulţi câtă frunză şi iarbă. Urechismul şi amatorismul îşi dau mâna cu voioşie lăsând judecăţi şi încropind clasamente (de azi pe mâine, cum ar zice un redutabil critic). Când însă prind viaţă proiecte trudnice, rod al strădaniilor de o viaţă laudele sunt pe de-a-ntregul îndreptăţite.

Vrem să semnalăm un astfel de op (închinat Hurmuzăkeşilor), semnat de cunoscutul cercetător de la Cernăuţi, dl. Ilie Luceac. înainte de a stărui asupra acestei cărţi (de neocolit pentru cei care se vor apropia de temă) să spunem câteva vorbe (deh, nărav, sociologic!) despre context. Fiindcă va trebui să observăm că tensiunea cărturărească a ţării de Sus se stinsese după strămutarea capitalei la Iaşi încât, inevitabil, declinul se instalase. Iar la 1775, când austriecii au impus „cordonul“, Bucovina a fost incapabilă de o minimă rezistenţă culturală. A fost nevoie de timp pentru ca ea să se înfiripe şi să prindă glas. Rolul Cabinetelor de lectură (Lesehalle ori Cetalnii, pentru ruteni), idee lansată de ziarul Steluţa (1883-l884) s-a dovedit un eficace mijloc de rezistenţă când, atâta Teme, singura pătură intelectuală în Bucovina fusese preoţimea, iar primele semne ale rlrmârii poeziei apăreau în pomenitele Zdendare. De o izbitoare modestie, astfel de încercări – sub nivelul celor din Principate – slujeau trezirii conştiinţei naţionale cum sugerează într-un acrostih stângaci, Porfiriu Dimitrovici: „Patriei zicem că şerbim, iar puţin de ea grijim / Vreun folos de-al câştigăm, la interesu nostru-l dăm“. Desincronizarea (valoric vorbind) este vizibilă şi efortul recuperatoriu va cere timp. Chiar dacă o publicaţie cum a fost Gazeta Bucovinei (1891-1897), scoţând un supliment botezat „Foaia Săteanului“, a fost taxată ca scăldându-se în „ape cosmopolite“ (C. Loghin) nu putem ignora decisa ei angajare în direcţia afirmării identităţii naţionale. Căci Bucovina însăşi era „un muzeu de antichităţi româneşti“ (C. Loghin). Totuşi, acelaşi C. Loghin va afirma tranşant: „o literatură a Bucovinei a existat“ (vezi antologia Scriitori bucovineni, Casa Şcoalelor, 1924, p.7); ea s-a şi dovedit a fi „singurul far luminos“ pentru „corabia rătăcitoare a românismului din Bucovina“. Ignorată pentru jzul provincial, suspectată că nu poartă „un timbru special“ şi acuzând, chipurile, povara sentimentului naţional (având ca efect, prin exces, „distrugerea, artei“) această literatură, trebuie să recunoaştem, cu un curs aparte, nu se ridică la un nivel artistic însemnat. Enunţată răspicat de Traian Cantemir (Literatura bucovineană, în Bucovina literară, nr. 63/15 aug. 1943), afirmaţia din urmă a fost îmbrăţişată şi de alţi exegeţi. George Drumur va face constatarea că „până în preajma anului 1930 nu se poate vorbi de o mişcare poetică bucovineană serioasă“. Că până la T. Robeanu poezia acestei provincii n-a contat ori că cel dintâi poet modern al Bucovinei a fost George Voevidca (cum sună unele păreri) e mai puţin important. Au fost scoase multe reviste literare la Cernăuţi, Rădăuţi şi Şiret, au apărut publicaţii efemere (îndrumare, Orion, Pana literară, Crai Nou, Plaiu, Izvodiri, Fişier, Argonaut, În preajma gândului, Freamăt literar ş.a.,) dar strădaniile stihuitorilor n-au izbândit întru „zidirea unui curent spiritual“, cum – mai târziu – îşi va propune Mircea Streinul. Noua lirică arboroseană era încă dibuitoare, răscolită de „mascarade poetice“ ori nebunii imitative, acuzând – izbăvitor – injecţii folclorice (să amintim „serul folcloric“ de care pomenea Traian Cantemir). Acel început de şcoală lirică, iniţiată de Mircea Streinul, adună talente proaspete şi creionează liniile de forţă ale câmpului poetic prin „infiltraţiunile şcolii româneşti“.

Să nu uităm că magia peisajelor, intensitatea trăirii şi „mistica înaltă a pământului“ erup firesc în sufletele tumultoase, neîncăpătoare ale poeţilor de aici. Dar, recapitulând, vom fi de acord că, realmente, până în preajma anilor ’30 nu putem vorbi de o mişcare poetică bucovineană serioasă (G. Drumur). Se preconiza, prin voinţa lui Mircea Streinul, „zidirea unui curent spiritual de mare anvergură”; reevaluarea epocii, cum lesne putem bănui, este un proces deschis şi, cu paşi sfielnici, din fericire, a început. G. Călinescu identificase în Bucovină o „bună frământare culturală“. Scriind, în dese rânduri, despre originea mişcării literare în Arboroasa, E. Ar. Zaharia va oferi amănunte despre astfel de frământări, stăruind asupra climatului „miruit cu spirit românesc“. Unirea a trezit o „pădureană vigoare“ în sufletele celor „iluminaţi de ideal“ şi mişcarea arboroseană, străbătută de un elan primăvăratic, a protejat, sub divinele chemări ale poeziei, tentativele adolescentine. Fireşte, toţi cei „însetaţi“ au intrat în „hora poetică“; chiar şi „bătrânii“ (un N. Tcaciuc-Albu sau o Aspazia Munte, care deja publicaseră în Vechiul Regat). Dar cu atât mai vârtos cei tineri, într-un veritabil torent liric, ocrotind „un lujer de poezie“. Liceul rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzaki“ – conchide E. Ar. Zaharia – a fost „sufletul fierbinte al mişcării arborosene“. Iar tineretul şcolar a întreţinut Vulcanul liric, dând „năvală eroică“ în acest spaţiu proteguitor. Dar să nu uităm, Bucovina, s-ar putea spune, este un ţinut poetic şi, în consecinţă, populat de poeţi. Eforturile de împrospătare şi sincronizare s-au jrefat pe un lirism de apăsată factură peisagistică, de colorit local (în sensul veridicităţii etnografice şi lingvistice), interesat de valorificarea folclorului şi conservarea formulelor clasice. Ezitările şi irizările regionalismului au fost, multă vreme, împiedicate să confere coerenţă unui program articulat, de fermă conştiinţă estetică. Deşi o „spiritualitate a mediului“ se simte imediat, lirismul mistic (stăpânit de duhul etnic şi „metafizica morţii“) a urcat greoi (axiologic vorbind) spre o desfăşurare programatică. Privind moartea şi creaţia prin prisma mântuirii, redefinind – astfel – omenescul, mulţi dintre poeţii iviţi în pepiniera bucovineană în segmentul interbelic sunt discreditaţi prin necunoaştere. Dar e o iluzie să-i considerăm figuri majore. Ei rămân scriitori de fundal şi e cel puţin incorect să folosim două cântare critice.

În fine, nu e posibil să ignorăm dureroasa realitate a Bucovinei înjumătăţite. Izvorul liric, în pofida vitregiei vremurilor, n-a secat nici în „emisfera nordică a Bucovinei“. Şi acolo, intrând în hora poeziei de circumstanţă, nume ilustre şi nume obscure au plătit un greu tribut bruiajului ideologic. S-a înfiripat, totuşi, în jurul anilor ’60 un modernism moderat, susţine Şt. Hostiuc, gata de a demonstra existenţa unei şcoli cernăuţene de poezie. Vizionarismul şi dramatismul îşi dau mâna, deşteptând „me­moria ce zace în arhive“. Suferinţa se leapădă de „dalbele substantive“, de „cămăşile răbdării“, zvâcnind ca o lirică luptătoare, de vibraţie mesianică, „semănând dorinţi“. Paradigma poeziei angajate, despărţirea de „maşina apocaliptică“ (A. Suceveanu) ori militantismul salvator (crede Ilie T. Zegrea) au asigurat supravieţuirea; atavicul interes pentru peisaj se conjugă, spunem, cu o lirică luptătoare, dar şi cu o estetică ofilită. Putem oare, aplaudând acest zvâcnet naţionalist, să acceptăm derogările valorice? Înainte de a purcede la o „sângeroasă“ selecţie, cei de aici, din jumătatea pierdută, au dreptul de a fi recuperaţi şi făcuţi cunoscuţi, intrând, aşadar, într-un metabolism cultural normal care, neapărat, va cerne, într-un „timp secund“, fără milă, valorile. Dar nu e cazul să folosim două cântare critice, repetăm.

După acest (prea) lung preambul, palpând prezentul (inevitabil, denivelat, axiologic), să ne întoarcem la sforţările eroice ale. începuturilor. Solida teză de doctorat a lui Ilie Luceac reconstituie minuţios contextul cultural, cercetând îndârjit arhivele, rolul părinţilor fondatori. Fiindcă, pentru Bucovina, familia Hurmuzăkeştilor – în etapa eroismului cultural de care pomeneam – o îndeplinit şi împlinit, salutar şi salvator, un astfel de rol.

Nume apreciat în câmpul istoriografie, Ilie Luceac este – spuneam – un prieten al arhivelor. Nu vom înşira aici laudele – binemeritate – care i s-au adus. Doldora de informaţii, impunând prin acribie şi densitate referenţiale, cercetând izvoare inedite, cartea d-sale devine de neocolit. Chiar dacă, în timp, şi alţii au poposit asupra chestiunii. Să-l amintim pe G. Bariţiu, de pildă, cu ale sale amintiri despre surorile Hurmuzaki, cu ideile lor „sâmburoase“ (a se vedea Familia Hurmuzaki, text – prefaţă de prin 1879) ori, mai încoace, încercuind strict perimetrul problematic, opul lui Petru Ruşşindilar. Evident, nu putem lăsa deoparte privirea panoramatică, pătrunzător-contextuală (oprită, deocamdată, la un prim tom) a d-lui Mihai Iacobescu. Şi lista poate continua chiar dacă mulţi zeloşi contribuabili compilează cu sârg şi publică industrios. Ilie Luceac vine în schimb cu rigoare (nu doar din unghiul instrumentarului ştiinţific) şi ne oferă anexe bogate. Familia Hurmuzaki: între ideal şi realizare (un titlu, cred, mai puţin inspirat) este cartea unei vieţi. Ea închide monumental strădaniile autorului şi poate sparge, vrem a crede, zidurile necunoaşterii. Fiindcă, să fim sinceri, despre Hurmuzăkeşti informaţiile sunt lacunare ori deformate. Făuritori de cultură română modernă, ei au slujit cu fidelitate idealul naţional (p. 179); prin a doua generaţie din acest şir de bărbaţi providenţiali, au fost în mijlocul frământărilor politice şi, pe bună dreptate, putem zice, alături de Ilie Luceac, că reprezintă o dinastie culturală de elită. Şi dacă ospitaliera publicaţie „Bucovina“ a Hurmuzăkeştilor, chiar doar pe durata celor doi ani de existenţă, a slujit „mişcarea naţiei române, din toate părţile“ (cum, încântat, aprecia Iorga), e limpede că ei au ales lupta culturală, nu baricada. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea mişcarea naţională, social-politică din Bucovina, chiar la acest nivel se purta; era o mişcare culturală (vezi p. 273). Iar, testamentar, Doxaki, la 1857, ne încredinţa grija pentru „patrie, limbă şi biserică“.

Ar mai fi de semnalat un aspect pilduitor. Ilie Luceac, spirit permeabil, evită o percepţie zonală (sfârşit, la alţii, în delir localist). El se raportează, întremător, la întregul unei culturi şi încheierea d-sale se cuvine îmbrăţişată: „Hurmuzăkeştii nu mai pot rămâne doar bucovineni“ (subl. n.). Pentru o mai dreaptă preţuire pledează chiar această carte. Existenţa ei, vidând bibliografia temei, ne face să uităm, fie şi preţ de o clipă, de realitatea dureroasă a Bucovinei schizoide şi ne îngăduie să nădăjduim, aşa cum frumos spunea poetul Arcadie Suceveanu, la „racordul cultural al celor două emisfere“. Ilie Luceac reuşeşte acest racord (axiologic) şi se înscrie competitiv în seria cercetătorilor de elită.

ADRIAN DINU RACHIERU

Anunțuri