RADU MIHAI CRISAN : „ DE CE ? Alte adnotări despre «holocaust la români»“ septembrie 25, 2008

Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi.

,,Orice aluzie la «conspiraţie» trezeşte un cor de proteste din tabăra «javrelor cu ştaif» autohtone încadrându-se cu entuziasm în spectacolul mondial regizat de cinicii dirijori. Exemplul cel mai actual este acuzaţia de «holocaust» adusă poporului român”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2) „Lăsând la o parte monstruozitatea vinei colective, dreptul pe care şi-l arogă diverşi(;) de a fi şi acuzatori şi judecători; am vrea sa ştim dacă acuzaţiile ce ni se aduc vin din partea unor persoane private, a unor asociaţii sau pur şi simplu din partea statului Israel.

Dacă vin din partea unor persoane private sau O.N.G., rămâne de neînţeles[:] de ce statul român în frunte cu preşedintele trebuie să sărute mâna călăului; să accepte orice acuzaţie la adresa statului român?

Dacă ar fi venit din partea statului Israel trebuia să vină pe căi oficiale, diplomatice şi făcute publice prin presă.

Deci cine a stabilit vinovăţia poporului român în cazul acuzaţiei de holocaust şi, mai grav, cine a acceptat această vinovăţie? S-a făcut vreun referendum, s-a discutat în legislativ, s-a făcut măcar vreun sondaj de opinie, s-a făcut publică suma exorbitantă cerută de…; şi aici mă opresc: cerută de cine ? De o entitate «superioară» care trece peste orice convenţie între naţiuni? >>>>

RADU BOTIŞ: „ARDUZEL, MUREŞ – DATE ŞI ÎNTÂMPLĂRI DE SEAMĂ“

Satul Arduzel este o localitate aparţinătoare comunei Ulmeni-Maramureş la o distanţă de aproximativ 4,5 kilometri,pe drumul judeţean (DJ 108T) Ulmeni-Someş Uileac.

Arduzelul este atestat documentar din anul 1405, de-a lungul timpului purtând următoarele denumiri:KISARDO, ARDO, KOVSARDO, şi apoi, până astăzi, cu denumirea de ARDUZEL.

În anul 1461, satul a aparţinut de judeţul Solnocul de Mijloc (Kozepszolnok), în anul 1549 de Cetatea Chioarului (Kovar) apoi, fără a fi cunoscuţi anii, de judeţul Crasna (Krazna) şi Sălaj (Szilagymegye), situaţie care s-a păstrat până după al doilea război mondial.O dată cu înfiinţarea regiunilor (1950), comuna Ulmeni (deci şi Arduzelul) trece la regiunea Maramureş, apoi înfiinţându-se judeţele( 1968), a trecut la judeţul Maramureş.

Se spune că în anul 1733, în Arduzel existau 6 familii, fără a fi menţionate confesiunea sau etnia.În anul 1750 erau 176 de suflete greco-catolice (adică de naţionalitate română), în 1847 numărul populaţiei, pe confesiuni, era:14 romano-catolici, 230 greco-catolici (români) şi 93 de reformaţi. >>>>

Ion Coja: „Mossad“ septembrie 5, 2008

Uniunea Vatra Românească
PROTESTĂM
Faţă de atitudinea incalificabilă a statului Israel, a Mossad-ului, care îşi permit să sustragă documente istorice extrem de importante privitoare la istoria Holocaustului pentru a le distruge sau falsifica, documente pe care le împiedică astfel să intre în circuitul firesc al informaţiei şi dezbaterii ştiinţifice. În mod specific reclamăm dispariţia manuscrisului Memorii de Wilhelm Filderman, document care ar fi trebuit să figureze ca sursa de informaţii istorice cea mai importantă pentru aşa zisul Holocaust din România.
Wilhelm Filderman a fost liderul necontestat al evreilor din România o lungă perioadă, inclusiv în anii 1940-1944, anii de persecuţii anti-evreieşti soldate – zic unii – cu uciderea a 400.000 de evrei. Sunt mai multe documente rămase de la Wilhelm Filderman care infirmă această cifră. Era de aşteptat ca Memoriile lui Filderman să aducă argumente decisive în disputa dintre istoricii care afirmă Holocaustul din România, din Transnistria, şi cei care îl contestă. Dorinţa testamentară a lui Wilhelm Filderman a fost ca imediat după căderea comunismului Memoriile sale să ajungă în proprietatea Academiei Române spre a fi publicate. Intervenţia Mossadului, petrecută la începutul anilor 1990, a împiedicat desfăşurarea normală a lucrurilor. S-a ajuns astfel la situaţia absurdă şi profund imorală ca România să fie azi acuzată de holocaust şi să >>>>>Ion Coja>>>>>

Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul şi adeverirea dreptei credinţe

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad, si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: „In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom>>>> continuarea aici >>>>

Cezarina Adamescu: „Biografia preotului Johann Proschinger (Bucovina)“

“VAI MIE DACĂ NU VOI PROPOVĂDUI EVANGHELIA!” (1 Cor. 9,16)

PĂRINTELE JOHANN PROSCHINGER ŞI PREDICAREA CUVÂNTULUI DIVIN

Poate că nu întâmplător, primele cuvinte alese ca Antifoniu din Omelia inaugurală ca paroh al Bisericii “Sfântul Ioan Botezătorul” din Galaţi, au fost cele ale Sfântului Pavel din Scrisoarea întâia către Corinteni : “Căci dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud, căci este o datorie asupra mea, şi vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9,16).

Născut la 2 ianuarie 1925, la Fălticeni şi sfinţit preot în 26 octombrie 1952 la Alba Iulia o dată cu părintele Eugen Ghiuzan din Adjudeni, părintele Johann, român de etnie germană a avut parte de o tinereţe zbuciumată şi plină de primejdii, marcată profund de ororile unui război nedrept în care a trebuit să suporte prizonieratul, deportarea, vicisitudinile unui drum lung de mii de kilometri străbătut pe jos din îndepărtata Siberie – experienţă dureroasă, la limita suportabilului, în care era, nu de puţine ori, să-şi piardă viaţa. >>>>

Constantin Malinaş: „Centenar Bruchenthal“

Profesorul greco-catolic de muzică Mihai POP BRUCHENTHAL, personalitate de legendă a Bihorului cultural, s-a născut la 15 ianuarie 1908 în localitatea Derna, din familia învăţătorilor greco-catolici Mihai POP BRUCHENTHAL (1883-1930) şi Emilia FAUR, ajungând notoriu ca dascăl la Beiuş, unde a funcţionat începând de la 1 septembrie 1935 şi până la 1 septembrie 1972, cât şi ca autor al unei ample şi valoroase opere muzicale, de factură componistică, clasică şi populară. El a fost nepot de dascăl, întrucât bunicul său, Michael POP de BRUCHENTHAL (1843-1924) a fost timp de 55 de ani învăţător în satul meu Ciutelec, alături de străbunica Aloisia CALNOCHI (1856-1918), de asemenea învăţătoare. De la bunicul lui din Ciutelec a învăţat mai întâi cetirea şi scrierea în româneşte, cu litere chirilice, după un abecedariu vechi, cum însuşi mărturiseşte. Apoi, între anii 1913-1918, pe când tatăl lui era fugar pe păduri, de teama ungurilor, a urmat şcoala primară în satul Hotar, de lângă Aleşd, unde locuia cu mama lui. A făcut şcoala primară în limba maghiară, după porunca strâmbă a vremii, deşi în sat nu era nici o familie de etnie maghiară şi nu se vorbea deloc limba maghiară.

În limba română la şcoală se predau doar lecţiile de religie, de două ori pe săptămână. Prin ele se făcea legătura copiilor cu istoria, cultura şi literatura română. În timp ce restul orelor erau chinuitoare pentru copii, deoarece ei nu cunoşteau limba maghiară, iar domnişoara învăţătoare maghiară, adusă din Alfold, nu ştia o boabă româneşte, la lecţiile de religie, conduse de către preotul greco-catolic local, copii au învăţat cântece româneşti, precum Latina gintă, după Vasile Alecsandri, Deşteaptă-te române, Treceţi batalioane, Drum bun toba bate, romanţe şi colinde, sau poezii însufleţitoare. >>>>

Iosif Popa: „Aniversarea satului Lorău“

Motto: „Nu lasa, măicuţă, să pierim pe cale, Căci noi suntem fiii lacrimilor tale...”

(Priceasna dedicată Maicii Domnului – Micula, în cuvinte încrestate pe faţada noii troiţe înălţate în curtea bisericii din Lorău, de un grup de credincioşi)

Aşezat pe dealurile Feţe şi Runc şi brăzdat de apele cristaline ale Crişului Repede, satul bihorean Lorău a găzduit manifestările prilejuite de împlinirea a 600 de ani de atestare, respectiv 100 de ani de la ridicarea bisericii ortodoxe în forma actuală din această aşezare, locuită în totalitate de populaţie românească. Comitetul de iniţiativă, în frunte cu prof. Aron Sărăcuţ, a fost sprijinit de preotul Petru Chirilă, care, aşa cum se spune, „a sfinţit locul” în cei 18 ani de păstorit, prin modernizarea bisericii, construcţia unei case parohiale, prin a-i apropia de altar pe toţi credincioşii. În ziua aniversară, după Sfânta Liturghie, a fost sfinţită o troiţa şi, tot în memoria eroilor, a fost săvârşită, de către un impresionant sobor de 13 preoţi, în frunte cu protopopul de Oradea, preot prof. univ. dr. Dumitru Megheşanul, o slujbă de pomenire, un maslu de obşte. La aceste manifestări, au ţinut să fie prezenţi majoritatea „fiilor satului”, precum şi alţi invitaţi din localităţile învecinate. >>>>

JUSTIN MOISESCU: CUVINTE CĂTRE ARHIEREU august 1, 2008

De multe daruri se învredniceşte cel credincios în viaţa sa, din partea lui Dumnezeu. Darul deplin al preoţiei – arhieria – depăşeşte tot ceea ce se poate nădăjdui. Arhiereul cînd sfinţeşte face lucrul lui Dumnezeu, cînd propovăduieşte, vesteşte Evan­ghelia Mîntuitorului, cînd cîrmuieşte, duce pe credincioşi pe calea credinţei, spre împărăţia lui Dumnezeu. Se poate spune, după un cuvînt al Sfîntului Apostol Pavel, că Hristos trăieşte în el. Arhiereul este un împreună-lucrător cu Hristos în tot ceea ce este bun în lume. Dobîndind harul deplin al preoţiei, arhiereul este obligat să vieţuiască în curăţie desăvîrşită şi în sfinţenie. Ne aducem, desigur, aminte de momentul în care Moise a văzut, pe muntele Horeb, o pară de foc ce ieşea dintr-un rug fără a fi mistuit. Dorind să vadă mai de aproape această pară de foc, Moise se îndrepta spre rug, dar un glas din cer l-a oprit spunîndu-i: « Nu te apropia: dezleagă încălţămintea din picioarele tale căci locul pe care calci este pămînt sfînt » (Ieşire, III, 5). Încălţă­mintea este simbolul întinăciunii. Slujitorul lui Hristos, Arhie­reul, nu poate păşi întinat în locul cel sfînt. În toată fiinţa sa trebuie să trăiască Hristos. >>>>

PAVEL PANDURU: „NOBILITATEA LA ROMÂNII BĂNĂŢENI“

„O carte scrisă sau citită este ca o boală învinsă” spunea filozoful Lucian Blaga. Aşadar, cartea istoricului Costin Feneşan „Diplome de înnobilare şi blazon din Banat” aparută la Editura de Vest – Timişoara – 2007 are menirea de a-l vindeca pe cititor de boala ce planează asupra poporului român – pericolul de a se pierde identitatea-dovedindu-se a fi o rezistenţă a gândului şi a bunului simţ în vremurile de azi.Apariţia carţii este un gest recuperator, dar şi de justiţie pentru nobilimea română din secolele XIV-XVII- în Banat.. Ea demonstrează continuitatea românilor în spaţiul bănăţean, ca şi în ţară şi că elementul ţărănesc era dominat de români în Banatul evului mediu.Figură proeminentă a istoriografiei contemporane-istoricul Costin Feneşan se dovedeşte a fi o impresionantă personalitate culturală, cu o uimitoare perspicacitate, un cărturar umanist multilateral, de formaţie enciclopedică. Este un savant şi un gânditor autentic preocupat de descifrarea misterului originii şi continuităţii poporului român în spaţiul dintre Carpaţi si Dunare, care ţine la adevar şi este străin de orice linguşire. >>>>

NICOLAE NICOARĂ HORIA: ATANASIE MARIAN MARIENESCU (1830-1915)

Nume puţin cunoscut şi pe nedrept uitat, „unul din cei mai talentaţi şi mai de folos fii ai

naţiunii române”, după aprecierea cărturarului şi dascălului Aron

Pumnul, contemporanul său, cel dintâi folclorist însemnat din Transilvania, Atanasie Marian Marienescu, se naşte în Lipova, în comitatul Timişoarei de atunci, la 9/21 martie 1830.După cum însuşi autorul mărturiseşte la începutul Dioariului intim, aflat în posesia Bibliotecii Judeţene „A. D. Xenopol” din Arad: „Pesta, luni, 21/9 Martie, ziua lui Sebastian, 40 de martiri, 1853. Astăzi e ziua naşterii mele, şi anul vieţii mele, al 23-lea se încheia.- Atâţia ani trecuţi!” Tatăl său, era comerciantul Ion Marin din Lipova, mama sa, Persida, din Nădlac, rudă apropiată cu eruditul dascăl şi medic, Atanasie Şandor (1809-1892) de la Preparandia din Arad, (unchi după mamă şi naş la botez). >>>>

BIOGRAFII POVESTITE -ELENA BUICĂ: „ÎNCEPUT DE CARIERĂ“

In 1952 eram in ultimul an al Liceului pedagogic, la Bucuresti. Urma, fie intrarea in invatamant, fie cursuri universitare. Invatamanul atunci era foarte bulversat. La studii superioare nu te duceai pe baza de concurs, ci numai cu dosar intocmit de scoala pe principiul originii sanatoase si “repartizar” la o facultate dupa o planificare , nu dupa dorintele sau inclinatiile personale. Eu eram “fripta” de dorinta de a urma cursuri universitare, dar nu imi permitea “originea nesanatoasa” a parintilor mei. Tata fusese angrosist de cereale, si comertul era considerat aproape ca o crima, asa ca tata facea parte din categoria “dusmanilor de clasa”, facea parte din categoria burghezilor care trebuiau distrusi fara crutare. Ca atare, avand “o tinichea de coada” eu nu puteam spera la un drum de viata prea stralucit. “Lupta de clasa” se tot ascutea si in anul final al scolii mele au fost exclusi din scoli toti elevii cu “origine nesanatoasa”. Dupa terminarea ultimului an scolar, aveam doua saptamani pentru pregatirea examenului de diploma. >>>>

CRISTIAN NEAGU: „PANAIT ISTRATI INEDIT“

PANAIT ISTRATI (jurnalul confesiunii faţă de moarte)

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală) resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate.Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al Balcanilor”. Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. >>>>

MIHAI C. SZILAGY: „IOAN MAIORESCU – ILUSTRU FIU AL SATULUI BUCERDEA GRÂNOASĂ“

Lucrarea de faţă ( „ Ioan Maiorescu -ilustru fiu al satului Bucerdea Granoasa – Biografie documentară ” ) s-a realizat din dorinţa de a fi un exemplu grăitor al faptului că prin muncă susţinută şi perseverenţă, însoţite de autoîncurajări în momentele de cumpănă, şi nu în ultimul rând de conceptul larg al credinţei, o simplă idee poate fi concretizată, iar timpul şi latura materială a existenţei noastre presante pot fi depăşite prin ritmul şi cursul pe care propria noastră conştiinţă le poate impune cu voinţa de a trăi frumos şi cu folos. O altă motivaţie a lucrării este satul românesc, în cazul de faţă Bucerdea Grânoasă, judeţul Alba, zămislitor al atâtor sclipitoare inteligenţe, de genialităţi, care cel mai adesea se sting în necunoscut, precum florile unui pom atinse de bruma îngheţului, se pierd în colbul nimicniciei şi-al uitării nemiloase şi nedrepte. Rareori florile scăpate de aceste îngheţuri, ce se abat cu preponderenţă asupra satului românesc, rodesc şi fac fruct plăcut amintirii perpetue, precum a evadat din floare-n fruct tânărul Ioan Trifu, născut la Bucerdea Grânoasă, în anul 1811, care plecând de la condiţia rurală a acelor vremuri, şi-a muncit o devenire spectaculoasă în persoana lui Ioan Maiorescu. >>>>

CEZARINA ADAMESCU: „MEMENTO. LUNGUL DRUM AL CRUCII SPRE LUMINĂ, AURELIAN BENTOIU – 45 DE ANI DE LA PROBA DEMNITĂŢII SUPREME“

27 iunie 1962 – în închisoarea de la Jilava se stingea Aurelian Bentoiu, un om de o excelenţă moral-intelectuală demnă de marii martiri ai neamului. S-a săvârşit după aproape 14 ani de închisoare severă, cu o perioadă scurtă de relativă libertate între două detenţii. A doua oară avea să fie încarcerat pentru totdeauna. În trup, nu şi în spirit, însă. Personalitate carismatică, floarea intelectualităţii româneşti interbelice, om al elitei politice, redutabil avocat, fost ministru subsecretar de stat, deputat de Ialomiţa, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, avea să plătească opţiunile politice şi moral-idelogice, cu viaţa, în gulagul comunist. Una din sutele de mii de victime care au rămas în picioare, chiar şi când a fost silit să stea în genunchi de torţionarii săi. >>>>

FLORIN CONTREA: „AUREL CONTREA, UN POET CREŞTIN DIN BANAT“

Personalitate multilaterală a culturii române bănăţene, Aurel Contrea (1895-1968) a realizat o operă pe cât de merituoasă, pe atât de necunoscută marelui public. În presa interbelică din Ardeal şi Banat numele său se întâlneşte deseori sub poezii cu teme variate, articole despre artă, cultură, ştiinţă etc. A început să publice încă din 1917, în preajma începutului primului război mondial. După cum a afirmat, cu ocazia lansării primului volum de poezii al autorului, intitulat Bănatului, în anul 2003 regretatul poet Marius Munteanu, fost elev şi discipol al său; profesorul Contrea a scris emoţionant şi avizat despre foarte mulţi scriitori importanţi ai vremii sale, ziarele şi revistele literare erau pine de poeziile şi de articolele sale, dar nimeni nu a pomenit, în timpul vieţii sale, nimic despre opera lui literară. Nu este menţionat nici măcar în monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, realizată de cunoscutul critic şi romancier G. Călinescu, ce i-a fost, un timp, coleg de catedră la Liceul economic din Timişoara, în anii 1920. >>>>

DOCUMENTE – DRAGOŞ POPP: „INGINERUL TIBERIU EREMIE – VIAŢA ŞI OPERA UNUI MARE CONSTRUCTOR ROMÂN“

Comunicat de dl. Dan Ghelase, presedinte ARTRAD

În viaţa unei naţiuni, creaţiunea tehnică este tot atât de importantă ca şi crearea bunurilor spirituale. Lucrările de artă tehnică mărturisesc, tot atât cât şi creaţiunile spirituale la nivelul de cultură al unui popor. Ele reclamă aceeaşi pricepere serioasă, aceeaşi înţelegere deschisă şi se realizează printr-o luptă şi o muncă continuă prin pasiunea pentru lucrul realizat, printr-o dragoste neţărmurită pentru el. Şi în domeniul tehnic se poate vorbi în sensul cel mai autentic al cuvântului, de vocaţiune.

Inginerul Tiberiu Eremie a avut acolo vocaţiune. Împlinirea ei a fost o viaţă de muncă neîntreruptă, zi de zi, până în clipa morţii. Nici o energie sufletească nu i-a fost d eprisos pentru realizarea în curs de 30 de ani, a lucrărilor sale tehnie. Acestea au fost posibile numai graţie unui efort continuu, a unui efort inteligent în care iniţiativele noi pentru ţara noastră au fost susţinute şi de excelente cunoştinţe tehnice şi de energia unui caracter ferm, şi de onestitate exemplară: caracteristici eminente ale unui şef de mare întreprindere.

Născut în Ardeal la 1875, termină Liceul Andrei Şaguna din Braşov şi obţine la etate de 22 ani diploma de inginer la Politehnica din Zurich pentru a intra astfel pregătit şi foarte tânăr la 1897 în viaţa activă tehnică a ţării româneşti. >>>>

CHIPURI DE DEMULT – MIRCEA BOTIŞ, RADU BOTIŞ: „ROLUL LUI VASILE LUCACIU“

Sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea, reprezintă pentru imperiul dualist austro-ungar, o accenture a contradicţiilor dintre naţiunile dominante, austriece şi ungare şi celelalte naţionalitaţi: români, sârbi, solvaci, ruteni, polonezi, cehi, lipsite de drepturi şi supuse unei crunte politici de deznaţionalizare. Împotriva acestei politici reacţionare s-a ridicat întregul popor din Translvania, luptând cu multă ardoare şi abnegaţie, pentru împlinirea dezideratelor naţionale. Preotul Vasile Lucaciu se află iaraşi în prim-planul acţiunii politice românesti, alaturi de ceea ce au reprezentat în urmă cu caţiva ani elita memorandista, de curând ieşiţi cu toţii din închisorile ungureşti de la Seghedin şi din Vat, în septembrie 1895. >>>>

BIOGRAFII POVESTITE – OVIDIU CREANGĂ: „CUM AM SCĂPAT DE SIBERIA“

La năvălirea barbarilor bolşevici, în Iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care conveţuirseram până atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea în debandada. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apa fiartă, sau oale de nopte pline de conţinut. Le tăiu epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca să râdă mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau sa zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştea erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 până în 1940 am trăit în Basarabia şi ştiu foarte bine cum au dus-o. >>>>

o SECRETE DE RAZBOI , CHIPURI UITATE , ISTORII IGNORATE mai 6, 2008

• Toate Numerele revistei NOUA ARHIVA ROMANEASCA sunt – si isi propun sa fie – dezbateri deschise . Toti cei ce detin documente in ceea ce priveste temele propuse – sau puncte de vedere apropiate sau diferite de cele publicate aici – le pot comunica adresandu-se redactiei .Numarul prezent cuprinde :
• O declaraţie a lui Sabin Manuila, din 1959, despre anul 1944
• SECRETE DE RAZBOI – Ion Coja: „23 August 1944, o zi decisivă în istoria Germaniei. Decisivă în bine sau în rău?“
• Elena Buică-Pickering : Istorie orală recentă – „Războiul al Doilea“
• “LOCURI ” ABANDONATE – Alexandru Vlahuţă: „Insula Şerpilor“
• Alexandru Nemoianu: „Câteva amintiri despre părintele Coriolan Buracu“
• ISTORIE NECUNOSCUTA – Toma Ostris :”Generalul Berthelot la Mehadia “
• DOCUMENT – Liviu Popp: „Adevăruri despre Brâncuşi“
• ~Pompiliu Comşa: „O savuroasă carte de istorie gălăţeană“
• Maria Vera Neagu: „Pomenirea Episcopului Iosif Traian Bădescu“
• PAGINI IGNORATE – Florin Contrea: „Aurel Contrea – un clasic al literaturii româneşti din Banat (1895-1968)“
• Ion Coja: „Calvarul prizonierilor ruşi în Romania?“
• Luchian Deaconu: „ Însemnări zilnice “ de I. Navirlie
• Ion Pachia Tatomirescu: „Istoria trăită la faţa locului“
• Violeta Ionescu: „Vulturul Ilie – mascota aerodromului de la Buzău“
• Elena Buică : „Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 6 august 1889). Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane“
• DOCUMENTE UITATE – Petru E. Papp: „Asasinate politice in 1919, în Transilvania“
• Cezar Adonis Mihalache: „Eroii uitaţi de la Vadu Roşca“
• ~Semnatarii ” Declaratiei de la Budapesta” (iunie 1989)

===============================================================

DIN NUMERELE ANTERIOARE :

• A FOST PATRIARHUL TEOCTIST ASASINAT? – Ipoteze într-un documentar CIVIC MEDIA>>cititi mai multe aici >>>
• DEZVALUIRI – O altă faţă a „dizidentului Suto Andraş“, unul din eroii evenimentelor de la Tg. Mureş, din 1990
• Ion Coja: „Definiţia legionarului nebun“
• RADIOGRAFIA UNUI MASACRU – Corneliu Florea: „Ploieşti, 1 August 1943 şi după“
• DOCUMENTE INCENDIARE – Ovidiu Vuia în corespondenţă cu Pamfil Şeicaru
• Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Înţelepciunea şi curajul întemeietorilor noştri de ţară“
• CHIPURI UITATE – Violeta Ionescu : Urmaşii lui „Baba Novac”
• ARHIVE IGNORATE – Radu Botiş , Mircea Botiş : „Activitatea desfăşurată de către preotul Vasile Lucaciu în America în scopul realizării Marii Unităţi Naţionale“
• ARHIVE IGNORATE – Şerban Andronescu : ” Mihail Fărcăşanu “
• CHIPURI UITATE – Iosif Popa: „Bihoreni cu care ne mândrim“
• ISTORIA DE NEUITAT – Nicolae Nicoară-Horia: „Arad – Alba Iulia 1918“
• A FOST PATRIARHUL TEOCTIST ASASINAT? – Ipoteze într-un documentar CIVIC MEDIA
• INCENDIAR! Şerban Andronescu revizuieşte „istoria falsificată” despre Gustav Pordea, primul parlamentar european român (un interviu inedit de Ion Măldărescu)
• Un gând pentru Emil Satco
• FAPTE MARI, ASTĂZI UITATE – Oscar Han: „Sculptorul Paciurea“
• Iosif Toma Popescu: „Luptând contra defăimării, pentru triumful adevărului: În teritoriile controlate de guvernul român n-a fost holocaust!“
• „SCANDALUL REDOBÂNDIRILOR“ RESCRIE ISTORIA ROMÂNILOR ÎNTR-UN MOD INCALIFICABIL! – un punct de vedere al lui Corneliu D. Pop
• CHIPURI DE NEUITAT – Arhimandritul Sofian Boghiu evocat de Virgil Cândea
• Adrian Botez: „HOLOCAUSTUL“ ŞI…RESTUL LUMII!!!… – plus un preşedinte care se numeşte Băsescu…
• Pentru a citi texte , documente si comentarii din numerele anterioare , apasati aici>>>>

O DECLARAŢIE A LUI SABIN MANUILA, DIN 1959, DESPRE ANUL 1944

DECLARAŢIE
Subscrisul Dr.Sabin Mănuilă, domiciliat în New York, USA, 945, 5th Avenue:
– fost Director General al Institutului Central de Statistică al României între anii 1932-1947;
– fost Director General în Ministerul Sănătăţii (1927-1932);
– fost Subsecretar de Stat la Preşedenţia Consiliului de Miniştri (1944-1945);
– membru corespondent al Academiei Române;
– membru al Academiei de Medicină şi al Academiei de Ştiinţe;
– actualemte membru al Comitetului Naţional Român;
declar următoarele: În una din ultimele zile ale lunii mai 1944, m-a invitat Dl IULIU MANIU, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc şi fost Prim-Ministru, să viu la locuinţa sa din Snagov-Ilfov, care locuinţă era situată în casa familiei mele. >>>

SECRETE DE RAZBOI – ION COJA: „23 AUGUST 1944, O ZI DECISIVĂ ÎN ISTORIA GERMANIEI. DECISIVĂ ÎN BINE SAU ÎN RĂU?“

Sunt mulţi germanii care cred că ceea ce s-a petrecut la Bucureşti în ziua de 23 August 1944 a fost momentul decisiv în pierderea celui de al 2-lea război mondial. Mulţi sunt şi germanii care nu ştiu nimic despre ziua de 23 August 1944. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc subiectul, vom rezuma mai jos semnificaţia şi consecinţele celor petrecute la Bucureşti în ziua de 23 August 1944, cu intenţia deschis asumată de a demonstra cât este de falsă ideea unor germani că (1)„la 23 august 1944 românii i-au trădat pe nemţi”, că (2)„dacă românii nu părăseau Axa în august 1944 şi luptau până la capăt alături de germani, războiul s-ar mai fi prelungit cu încă cel puţin şase luni, timp suficient ca industria germană să finalizeze proiectul de fabricare a armei lor secrete, adică a bombei atomice nemţeşti”, iar soarta războiului ar fi fost alta. Sunt destul de mulţi germanii care nu-i pot „ierta” pe români pentru cele petrecute la 23 august 1944, pentru consecinţele acelei zile fatidice…
Se poate spune că în acea zi HITLER l-a pierdut pe aliatul său european cel mai serios, mai de nădejde, singurul dintre aliaţii europeni pentru care HITLER avea un respect autentic, deplin. Este vorba de mareşalul ION ANTONESCU, conducătorul României în intervalul 6 septembrie 1940 – 23 august 1944. >>>Ion Coja>>>

ELENA BUICĂ-PICKERING : ISTORIE ORALĂ RECENTĂ – „RĂZBOIUL AL DOILEA“

Mult am stat pe ganduri dupa ce am legat vorba cu mai multi batrani ai satului in care m-am nascut, Tiganesti din judetul Teleorman. Ma intorsesem la vatra strabuna simtind ca sunt datoare catre inaintasii mei sa scriu ceva despre ei. Incercam sa ma documentez in vederea intocmirii monografiei “Gand purtat de dor” la care incepusem sa lucrez si faceam vizite celor care sunt un depozitar de amintiri, adevarate izvoare pentru infaptuirea cartii ce-o proiectasem. Ma duceam in vizite avand in minte un plan, o anume viziune si o anume stare de spirit si de cele mai multe ori veneam cu ele rasturnate. Notasem mai multe date despre obiceiuri si traditii, despre eroismul celor care au luptat pe front, despre colectivizare, despre activitatile culturale ale intelectualilor din Tiganesti si multe altele. Socoteam ca am destule date despre cei care au luptat pe front. Cu ce mai stiam si eu de la tata si din alte surse, ma declaram multumita. >>>>

„LOCURI ” ABANDONATE – Alexandru Vlahuţă: „Insula Şerpilor“

(fragment din „Romania Pitoreasca”):Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

— Nu ţi-e urât aici, leat? — îl întreb ca să intru în vorbă — pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. >>>>

Alexandru Nemoianu: „Câteva amintiri despre părintele Coriolan Buracu“

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalităţi ale Văii Almajului din Banatul muntos. Realizările lui se întind în domeniul păstoraţiei, culturii şi promovării idealurilor româneşti. Sunt destul de multe studii şi articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu şi fără îndoială că altele le vor urma. În cele ce vor decurge voi prezenta doar câteva amintiri personale legate de aceasta mare personalitate care a fost a Văii Almăjulului dar şi a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea din Borlovenii Vechi şi în memoria colectivă a familiei mele. Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învăţătorului Pavel Boldea (1842-1917) din Borlovenii Vechi care a avut descendenţi direcţi pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop şi Colonel K.u.K, având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina şi Măriuţa. Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor şi a avut pe Coriolan Iosif, Tudosia şi Elena. >>>>

ISTORIE NECUNOSCUTA – Toma Ostris :”Generalul Berthelot la Mehadia „

Generalul francez Berthelot cãlãtorea cu un eşalon feroviar de la Bucureşti la Timişoara. A oprit în gara Mehadia pentru a rãspunde ovaţiilor sutelor de români, mobilizaţi de preotul Coriolan Buracu, luptãtor pentru reîntregirea neamului românesc. Generalul francez Berthelot a împiedecat ca armata germanã sã urce în Moldova, la Iaşi, unde se refugiase guvernul român. Apoi, el va pune la respect armata sârbã, ce mişuna prin Banat, inclusiv la Mehadia, preocupatã de-a împiedica Unirea Banatului cu Patria Mamã. Sârbii voiau întregul Banat istoric! Sfatul Ţãrii, în semn de mulţumire, i-a dãruit generalului o moşie în Judeţul Hunedoara, ca sã-i fie loc de odihnã pe timp de varã. La Tribunalul din Bucureşti este înscrisã pe numele sãu proprietatea din localitatea Fãrcãdin, moşia avea: 166 jugãre din care: 79 jugãre „arãtor” (arabil), 17 jugãre fâneţe ºi pãşune, 13 jugãre „pomet” (pomiculturã), 7 jugãre vie şi 50 jugãre pãdure, precum şi un rând de case şi o grãdinã. „Moşia e frumoasã şi îi urãm sã o stãpâneascã în fericire şi sãnãtate”, conchide actul de împroprietãrire. (Manuscris aflat în arhiva NDP). Prin aceastã donaţie se cãuta, între altele, cultivarea relaţiilor de prietenie cu sora noastrã mare, Franţa, care de fiecare datã, la greu, a fost alãturi>>>>

DOCUMENT – Liviu Popp: „Adevăruri despre Brâncuşi“

Fragment dintr-o scrisoare – marturie: Am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg Jiu: cea de baieti si cea de fete. Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala. Intr- o vara, când se plimba prin parcul dela Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare. L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu. Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat. Traian era suparat când imi povestea ca comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume: – Nu se chema „Coloana infinitului”, ci „Coloana sacrificiului infinit” dat
de eroii nostrii. >>>>

~Pompiliu Comşa: „O savuroasă carte de istorie gălăţeană“

Prin intermediul prietenului Marian Filimon, liderul Patronatului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Galaţi, primesc masivul volum, căci are peste 600 de pagini, scris cu mult talent şi mai ales cu migală de colegul de vise literare adolescentine, via profesorului Gogoţ, care se recomandă drept Tudose Tatu. ’’Istoria trudită a fabricilor uitate’’, relevă lumea industrială a Galaţilor între 1829-1948, fabricile vechi dispărute, altele trecute doar ca ziduri şi cele mai bătrâne încă vieţuitoare. Teddy îmi înlătură grija, justificată până la un moment dat, că după reputatul Paul Păltânea este vid în domeniu. Ba mai mult dacă Profesorul se ferea să atingă valurile contemporaneităţii sau împrejurimile lor, poate şi pentru că suferise destul prin puşcăriile comuniste, noul istoriograf al acestor locuri nu se sfieşte a folosi verbul tăios pentru a vorbi despre realitate. Începe periplul de la cherhanale, numite empiric de uni ateliere şi continuă scoţând la lumină tot ce este mai preţios în Portul de Aur. Paginile sale au parfum de epocă, propunându-vă un nou Alexandru Vlahuţă, dar vorbesc şi despre miliţienii culturali sau ziariştii pomanagiţi. Apar şi nea Gogu, pantofarul, fabrica de sifoane a lui Sterea Alexe, fraţii camionagii Vasiliu, totul în refren de Valurile Dunării şi într-o carte ce se vrea şi este de căpătâi. >>>Pompiliu Comşa>>>

Maria Vera Neagu: „Pomenirea Episcopului Iosif Traian Bădescu“

La 29 aprilie curent, a fost savarsit un parastas de pomenire pentru Episcopul Iosif Traian Bădescu (1858-1933), care a păstorit Episcopia Caransebeşului între anii 1920 şi 1933 şi de la a cărui naştere se împlinesc 150 de ani. La slujba de pomenire a luat parte şi Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teofan Savu, Mitropolitul Olteniei şi Mitropolitul ales al Moldovei şi Bucovinei. Un parastas de pomenire a mai fost săvârşit anul acesta la 8 martie, atunci când Prea Sfinţitul Episcop Nicodim al Severinului şi Strehaiei şi Prea Sfinţitul Episcop Lucian al Caransebeşului au fost în pelerinaj la mormântul vrednicului de pomenire Episcop de Caransebeş Iosif Traian Bădescu, ce se află în cimitirul din localitatea Eşelniţa, judeţul Mehedinţi.
Muzeul parohial de la Eşelniţa, înfiinţat în urmă cu câţiva ani de Pr. Sever Negrescu, păstrează importante mărturii despre viaţa ierarhului Iosif Traian Bădescu, primul episcop bănăţean, a cărui activitate a rămas în conştiinţa tuturor ca fiind rodnică şi trainică atât din punct de vedere spiritual cât şi administrativ. Episcopul a lăsat prin testament să fie înmormântat în satul în care a copilărit şi unde tatăl său a păstorit ca preot vreme de 50 de ani şi ca slujba să fie oficiată de un singur preot, Ieromonahul Macarie Guşcă.

PAGINI IGNORATE – Florin Contrea: „Aurel Contrea – un clasic al literaturii româneşti din Banat (1895-1968)“

Nimic nu poate fi mai fascinant decât să ştii că ai contribuit cu ceva la înălţarea spirituală a neamului tău, a locurilor tale natale. Când pentru a-ţi aduce la îndeplinire idealul trebuie să înfrângi dificultăţi majore, bucuria învingerii finale este cu atât mai adâncă şi mai adevărată. Aceste gânduri trebuie să fi frământat sufletul poetului şi dascălului, omului de aleasă cultură al Banatului, şi tatăl al meu, Aurel Contrea, atunci când, înaintea izbucnirii primului război mondial, se pregătea să-şi facă cunoscută publicului, prima sa poezie. Momentul era dramatic. Dornic de a-şi împlini un destin prin mijlocirea cărţii, a ales Şcoala normală – Preparandia din Arad, în anul 1916, părăsindu-şi pentru un timp Comloşu Mare, comuna sa natală din pusta Banatului, unde făcuse primii paşi pe calea vieţii şcolare, îndrumat fiind de cunoscutul dascăl şi luptător pentru drepturile românilor, Iuliu Vuia. A văzut lumina zilei la 16 octombrie 1895. Părinţii săi erau simpli ţărani, dar iubitori de carte. Într-o fotografie de epocă, tatăl său, Sofron Contrea este înfăţişat în mijlocul corului din localitate, cu privirea sa mândră, ce inspiră respect. >>>>

Ion Coja: „Calvarul prizonierilor ruşi în Romania?“ martie 12, 2008

Sunt foarte surprins de intenţia vădită de a falsifica adevărul pe care o mărturiseşte – probabil fără voia sa, autorul articolului Lagărul de la Crăciuneşti, apărut în Evenimentul Zilei, joi, 14 februarie 2008. Cunosc în legătură cu acest subiect câteva date inedite. Mai întâi din familie: tatăl meu a avut o grădină mare de zarzavat la marginea de nord a Constanţei, la Cişmea, de la care se aproviziona şi armata, şi bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care i s-au repartizat câteva zeci de prizonieri ruşi să muncească la grădină. I-a ţinut până după 23 august 1944, iar când aceştia au fost eliberaţi, i-a dus la prăvălia unui prieten şi i-a lăsat să-şi aleagă fiecare un obiect pentru mama sau soţia din Rusia, să-l ducă amintire din prizonierat. S-a dus vestea despre un moşier din Dobrogea care, pentru că s-a purtat mai neomenos cu prizonierii, la venirea ruşilor a fugit la Bucureşti şi s-a ascuns de teama represaliilor. Altminteri, autoritatea sovietică, imediat instalată la controlul Ţării, a fost preocupată de soarta foştilor prizonieri ruşi pe două direcţii : >>>>

Luchian Deaconu: „ Însemnări zilnice “ de I. Navirlie

( august 1944- octombrie 1949)
Volumele « România între abandon si crucificare. august 1944-octombrie 1946 », Ed. de Sud, 2000, 226 p. si « România între abandon si crucificare. 1946-1949 », Ed. de Sud, 2000, 275 p. au fost si, din pàcate, au ràmas doar primele din càrtile pe care le-am proiectat a fi consacrate fenomenului numit « Procesul comunismului ». Din pàcate, tirajul limitat a fàcut ca nici aceste prime càrti sà nu ajugà la toti cei ce sunt interesati de cunoasterea modului cum s-a instaurat acest regim ilegitim si criminal.
Tocmai de aceea, încercàm sà ràspundem, difuzînd pe Net volumele amintite mai sus, nevoii pe care o resimt atît cei ce au tràit cumplitii ani ai instauràrii regimului comunist dar si generatiile mai tinere de a gàsi ràspunsuri la întrebarea de ce si cum a fost posibil ca România sà accepte si sà suporte timp de mai mult de patru decenii aceastà « brutalà întoarcere la sàlbàticie. »
Autorul însemnàrilor, magistratul Constantin I. Nàvîrlie (1882-1959), a consemnat zilnic evenimentele, întîmplàrile, impresiile si cugetàrile personale de-a lungul a aproape patru decenii, începînd din vara fierbinte a anului 1916 si încheind cu îngheturile nimicitoare ale comunismului anului 1952, într-un impresionant numàr de caiete, repertoare si carnete. >>>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Istoria trăită la faţa locului“

În colecţia Restitutio – Inedit, cu prilejul Zilelor Craiovei – ediţia a XI-a, octombrie 2007 –, cu sprijinul financiar al Primăriei Craiovei, al Consiliului Local Craiova, prin strădania cărturarilor craioveni Ioan Anastasia şi Nicolae Marinescu, îngrijitori ai lucrării-document, a văzut lumina tiparului o impresionantă istorie autentică, „trăită la faţa locului“, Amintiri din Războiul Întregirii Neamului ale unui ofiţer din Regimentul 5 Roşiori, de C. M. Ciocazan (Craiova, Editura Aius, 2007). Din prefaţa Efigia unui primar de prestigiu, semnată de Ioan Anastasia, aflăm că autorul Amintirilor din Războiul Întregirii…, Constantin M. Ciocazan (n. la Orşova Veche, în 21 iunie 1854 – m. 4 aprilie 1942, Craiova), «a fost unul dintre cei mai populari şi mai iubiţi oameni politici din Craiova, un membru constant şi devotat al Partidului Liberal» (p. 5); ca primar al oraşului Craiova între anii 1907 şi 1911, a dus «mai departe „opera“ de aducţiune a apei de la Gioroc, începută de N. P. Romanescu» (p. 6); «printr-o fructuoasă colaborare cu ing. W. H. Lindlei şi ing. Anghel Saligny, şi cu eforturi financiare sporite, >>>>>

Violeta Ionescu: „Vulturul Ilie – mascota aerodromului de la Buzău“

De obicei, aviatorii se feresc de vulturi, şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie… nu l-au întâlnit în cer, ci – culmea – pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii… Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. Era… de-al lor.
Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare. Mai ştia, de asemenea, când sosea acceleratul de Bucureşti. Venea pe peronul gării şi se posta chiar în dreptul vagonului restaurant, pentru că… mai avea acolo un prieten, chelnerul care-i arunca întotdeauna ceva de mâncare. Lumea era obişnuită cu el, şi el cu lumea. >>>Violeta Ionescu>>>

Elena Buică : „Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 6 august 1889). Cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane“

Daca vrei sa scrii despre Veronica Micle, sa ii citesti poeziile sau corespondenta, sa ti-o imaginezi vazand-o cu ochii mintii, nu poti s-o faci decat luand-o impreuna cu Mihai Eminescu, caci dragostea ce i-a legat, a creat si cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre si cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane.
Gandind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred ca putine sunt femeile care sa nu fi visat sa fie iubite ca Veronica, si putini barbatii care sa nu fi visat sa intalneasca iubirea intruchipata intr-o femeie asemenea ei .
Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusetea feminina a Veronicai. Eminescu a fost si iubit, dar si contestat in timpul vietii, dar numarul celor care l-au contestat a fost foarte mic in comparatie cu cei care l-au iubit. Cu toate acestea, iubirea tuturor a fost eclipsata de acea mare iubire a unui “chip de inger dragalas”. Iubirea dintre acest “inger blond”, Veronica, si Eminescu a fost mare, adanca, a invins totul si a reusit sa existe dincolo de rautatile unor oameni care ii voiau despartiti. Au fost si cateva “focuri de paie” starnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicai le-a sters repede urma. >>>>>

DOCUMENTE UITATE – Petru E. Papp: „Asasinate politice in 1919, în Transilvania“

Asa au fost ucisi, în 1919, patriotii Ioan Ciordas si Nicolae Bolcas

„A doua zi a vorbit în taină prin sat că au fost la ea în casă detinuti, pesemne doi popi, si că spre dimineată Hanköczi i-a dus undeva. Odaia lui Hanköczi avea încă o usă, care dădea direct în coridor. Ioan Herle al Vilii din Luncă mi-a mărturisit că, tot în 4 aprilie, dimineata la 3 ceasuri, cadetul Károly Tamás, originar din Beius, si cadetul Kádár Ferenc, care locuiau la el cu alti cadeti si marinari, i-au cerut să le dea o lumînare si o lopată. El le-a dat cele cerute, dar nici el, nici altii nu s-au gîndit si nu s-au interesat mai de-aproape de ce si pentru ce le trebuie, fiind grozav de terorizati. Si-a închis usa si s-a culcat. Peste o jumătate de ceas a auzit niste împuscături. În 18 aprilie am scăpat din spital. Despre numitii încă nu se stia în Beius nimic. În numele familiei doctorului Ciordas, cu care sînt înrudit, am pus un premiu de 3.000 de coroane pentru cel ce va da date si urme precise despre disparitia lui. Primăria din localitate a pus un premiu de 1.000 de coroane. Întîmplător fiind pretorele dr. Gherla la Beius, l-am rugat să publice premiul si în cercul Vascău de sub conducerea sa, îndeosebi în comunele: Luncă, Seghiste, Seghistel, Vascău, pe unde stationaseră soldatii unguri. >>>>>>

Cezar Adonis Mihalache: „Eroii uitaţi de la Vadu Roşca“

Deşi s-au împlinit 50 de ani de la rascoala anticomunista de la 4 decembrie 1957 din satul vrâncean Vadu Roşca, nimeni nu a fost dornic să preţuiască memoria acelor adevăraţi eroi, fie şi printr-o simplă aducere aminte. Poate dacă ar fi năvălit apele, şi-ar fi adus aminte şi guvernanţii de Vadu Roşca, dar aşa, cei ce au luptat şi nu au fost cu nimic mai prejos faţă de la Braşovul revoluţionar, ori Timişoara de mai târziu, au fost daţi uitării.
Dar dacă uitarea nu este suficientă pentru a ucide, batjocura o poate face din plin. Batjocura la care, autorităţile, atât de false când vine vorba de omagierea Eroilor, se pricep de minune, ţăranii care ar fi trebuit acum cinstiţi, măcar câţi or mai fi rămas, sunt şi umiliţi de funcţionarii statului roman.
Poate nu ar trebuie să ne mai mire nimic… Nici faptul că autorităţile nu s-au îngrămădit la Vadu Roşca (deh, dacă a trecut campania, nici presa care era atât de vociferantă cu trecutul repugniat de nişte farisei nu a spus nimic, tăcând mâlc), nici trista realitate în care se află astăzi ţăranii-eroi de atunci… Nu. Nu trebuie să ne surpindă nimic. Căci, pentru ei, ca şi pentru alete milioanme de români, nu s-a schimbat nimic. Sunt batjocorţi la fel, sunt ucişi încet cu încetul. >>>>>

~Semnatarii ” Declaratiei de la Budapesta” (iunie 1989) martie 2, 2008

Reprodus din ziarul ” Natiunea” , Bucuresti, nr.15/septembrie1990 , pag.7

 

„Declaraţia de la Budapesta“ – amănunte senzaţionale

Menţionata uneori –căci interesul protagoniştilor şi al complicilor este să se treacă vâmzarea de ţară sub tăcere – „Declaraţia de la Budapesta“, din iunie 1989, se cunoaşte puţin şi imprecis. În afară de obiectivele ei (ce stipulează faptul că Românii şi Maghiarii s-ar fi format în acelaşi spaţiu geografic – ??! – şi ca, deci, Transilvania ar fi „un spaţiu de complementaritate“ căreia îi trebuie garanţia „autonomiei“!!!), mai nimic nu a penetrat dincolo de zidul de tăcere al conspiraţiei anti-româneşti, unde participă şi aşa-zişii intelectuali „români“. Abia astăzi, după cercetări dificultoase, suntem în măsură să aducem amănunte.

Semnatarii iniţiali au fost, din partea românească, Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din R.F.G.), Mihnea Berindei (vice-preşedinte al Ligii pentru apărarea drepturilo omului în România – LDHR, Paris), Ariadna Combes (vicepreşedinte LDHR, fiica Doinei Cornea), Ion Vianu (LDHR – Elveţia), Dinu Zamfirescu (din partea Partidului Naţional Liberal), Mihai Korne (directorul revistei „Lupta“ – Paris). Din partea maghiară, au semnat lideri ai Frontului Democratic Maghiar (Antal G. Laszlo, Balogh Julia, Biro Gaspar, Fur Lajos, Keszthely Gyula, Molnar Gustav, Illyes Maria şi actualul ministru de externe, Geza Jeszinsky). Înţelegerea a fost parafrată în data de 16 iunie 1989. Ulterior, au mai semnat, din partea maghiară,şi alte persoane şi organizaţii (Rockenbauer Zoltan şi Vagvolgyi Andras pentru Federaţia Tinertului Democrat), Partidul Liber Democrat, Asociaţia Maghiarilor din Transilvania – prin Kiss Bela, preşedinte – redacţia revistei „2000“, prof. Bela Kalmann, Bojtar Endre etc. Textul declaraţiei s-a transmis, în felul unui apel către românii din România (??), în ziua de 18 iunie 1989, aât la BBC cât şi la „Europa Liberă“. Presa din Ungaria a fost mai lentă chiar, publicând acest text o zi mai târziu. Au mai semnat, în acelaşi moment, şi alţi „români“, al căror nume s-a ascuns până acum mediilor politice şi jurnalistice din România. Iată-i: Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dumitrescu, Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, George Barbul, Dina Brătianu-Missirliu, Al. Missirliu, Ileana Verzea.>>>>>>>

Istoria ca mister decembrie 12, 2007

Prea putin cunoscut de publicul larg , un document de acum cateva sute de ani a inceput sa circule de un anumit timp si este citit cu mult interes .Il prezentam si noi aici , anuntand ca , in numerele viitoare , vom reproduce mai multe texte cu continut profetic privitoare la Romania .

Paul de Alep : O profetie care vesteste sfarsitul Romaniei ?>>>citeste aici >>>

_________________________________________________________________

MINUNI , PROFETII , TRADITII MIRACULOASE

La Bobotează, în amintirea Botezului Domnului în Iordan, se face slujba de sfinţire a apei (aghiasma mare). Apa sfinţită are o proprietate interesantă: spre deosebire de apa obişnuită, aghiasma nu se alterează, rămânând proaspătă şi după mai mulţi ani.
Acest lucru se întâmplă numai la ortodocşi. Dacă un om de altă credinţă încearcă să sfinţească apa, aceasta se alterează ca şi apa obişnuită.
Necredincioşii au încercat să găsească alte explicaţii, dar nici una nu stă în picioare.
Unii au încercat să spună că aghiasma se sfinţeşte cu cruce de argint şi că de fapt argintul îi conferă aceste proprietăţi. Numai că la multe biserici (inclusiv la noi în codru) nu există cruci de argint şi aghiasma are aceleaşi proprietăţi chiar dacă se foloseşte cruce de lemn.
Alţii cu încercat să spună că ar fi de vină busuiocul. Numai că există ţări în care nu creşte busuioc şi totuşi aghiasma ortodocşilor de acolo e la fel de bună ca şi a noastră.
În plus, dacă obiectele folosite ar fi de vină, ar trebui să poată face acelaşi lucru şi cei de alte credinţe.
Vedem din cele spuse mai sus, că singura explicaţie pentru nestricăciunea aghiasmei este lucrarea Duhului Sfânt care se găseşte în Biserica Ortodoxă.(reprodus din documentarul de povete ” Haiducul ” ; mai multe indrumari si ganduri >>aici )

DEZVALUIRI – O altă faţă a „dizidentului Suto Andraş“, unul din eroii evenimentelor de la Tg. Mureş, din 1990

Documentar CIVIC MEDIA
Istoria Ungariei are prea multe „gauri negre” facute de Rusia, apreciaza presa maghiara. Momentul controversei KGB vine pe fondul manifestatiilor organizate de opozitie la comemorarea invaziei sovietice din 1956. Chemate la 4 noiembrie de Janos Kadar, trupele sovietice intrau in Budapesta pentru a inabusi Revolutia ungara. Sangeroasa interventie a URSS punea sub semnul intrebarii insesi principiile socialismului. Rusia s-a manifestat impotriva Ungariei si din Romania, informeaza presa online, oferind mai multe exemple. Chiar in zilele in care tancurile „fratilor de la rasarit” striveau sub senile lupta pentru libertate a ungurilor, la 7 noiembrie, in cotidianul „Elore”, oficiosul in limba maghiara al PMR, aparea editorialul „Bizalom” – „Incredere”, semnat de scriitorul Andras Süto, „laureat al Premiului de stat”. Dupa o desantata apologie a Marii Revolutii >>>>>>

Ion Coja: „Definiţia legionarului nebun“

Scriu aceste rânduri după ce am predat la tipar o carte , în ediţie nouă, mult îmbunătăţită (sper!) şi definitivă. Pe neaşteptate, în mintea mea s-a ales concluzia finală, pe care nici n-o aşteptam, nici nu ştiam că lipseşte din carte. Astfel că abia acum trag linie şi fac socoteala de pe urmă, adică fac public gândul cu care închei nu numai scrierea şi alcătuirea acestei cărţi, ale cărei pagini cele mai frumoase nici măcar nu-mi aparţin, ci închei şi cercetarea fenomenului legionar, cercetare deloc sistematică ori programată, ci începută din pură întâmplare, în momentul în care, după ce l-am ocolit o vreme, l-am cunoscut pe Petre Ţuţea şi m-am îndrăgostit de el, atât de tare încât i-am putut pune orice întrebare, oricât de incomodă şi de delicată, asupra trecutului său legionar, asupra camarazilor săi.
Poate că ar fi fost mai bine ca aceste rânduri să figureze acolo unde le era locul „natural”, la sfârşitul cărţii, loc impus de cronologia faptelor. Căci, cum spuneam, abia deunăzi mi-am dat seama că pot şi e nevoie să dau o definiţie legionarului, şi nu oricare definiţie, ci definiţia din care să se poată înţelege lucrul cel mai frapant şi de neînţeles până acum: logica, motivaţia celor care au creat în jurul legionarilor diversiunea cea mai amplă şi mai aprig susţinută din toată istoria neamului românesc. >>>>>

RADIOGRAFIA UNUI MASACRU – Corneliu Florea: „Ploieşti, 1 August 1943 şi după“

“I N T O T H E F I R E” – PLOESTI THE MOST FATEFUL MISSION OF WORLD WAR II de DUANE SCHULTZ aparuta in Statele Unite in Octombrie 2007
Este pentru prima data cind aflu ca, la intinlnirea dintre Rossevelt si Churchill de la Casablanca din Ianuarie 1943, una dintre cele cinci mari probleme ale agendei a fost distrugerea rafinariilor petroliere de la Ploesti printr-un bombardament surprinzator, nimicitor. Naratiunea acestei operatiuni militare, “Ploesti the most fateful mission of World War II” este subtitlul si tema acestei carti a scriitorului american Duane Schultz. Recomand aceasta lectrura cititorilor interesati de adevarul din vremurile acelui razboi care s-a abatut asupra Romaniei, dar in acelasi timp o recomand istoricilor si scriitorimei din Romania drept pilda, sa se invredniceasca si sa se documenteze temeinic si ei, sa abordeze corect si curajos asemenea evenimente pentru conationalii lor. >>>>

DOCUMENTE INCENDIARE – Ovidiu Vuia în corespondenţă cu Pamfil Şeicaru

Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru
Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând un scurt istoric spre a înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.
Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui Mazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria ducea lupta împotriva absolutismului şi afirmarea principiului de libertate a naţiunilor. Prusia absolutistă, Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în România s’a format la Galaţi şi se numea „Steaua României” exact titlul publicaţiei lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33 al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. >>>>>>>>

Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda: „Înţelepciunea şi curajul întemeietorilor noştri de ţară“

Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sf. Nicodim
Cu câteva luni înainte de a trece la cele veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei m-a chemat la reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi să le finisez pe toate. Am în vedere efortul pe care trebuie să îl fac cu prilejul împlinirii a două milenii de creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în străinătate, congrese, simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi dedica în întregime acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată şi greul îmi va apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura română. Îţi dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetare. Eşti liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă, poţi să faci articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva, măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la dispoziţie Mitropolitul Nestor, voi fi mulţumit. >>>>

CHIPURI UITATE – Violeta Ionescu : Urmaşii lui „Baba Novac”

Cine îşi mai aminteşte astăzi de Milone Lugomirescu, cel care semna cu pseudonimul “Baba Novac”, primul ziarist cronicar al ortodoxiei româneşti, pe care nimeni din generaţia noastră nu l-a cunoscut nici măcar din scrierile sale şi care timp de peste 30 de ani (1883-1913) a reflectat în “Epoca”, “Apărarea Naţională”, “România liberă” ş.a, viaţa Bisericii noastre strămoşeşti? Pentru a o cunoaşte, el a pătruns în intimitatea acestei lumi aproape interzise, fiind un apropiat al ierarhilor aflaţi la cârma eparhiilor din ţară, îndeosebi al episcopului Dunării de Jos, Melchisedec Ştefănescu, cel care l-a îndrumat în tainele ştiinţelor teologice. După moartea lui, în luna mai 1913, mulţi ierarhi declarau că i-au fost prieteni (vezi şedinţele Sf. Sinod din 20 şi 24 mai 1913, în revista „B.O.R.” din acelaşi an).
La 20 mai 1913, Sf. Sinod, întrunit într-o şedinţă de lucru, i-a evocat personalitatea şi a propus, prin vocea Episcopului Teodosie al Romanului şi Huşilor, să-i fie strânse articolele în vederea tipăririi unei cărţi la Tipografia Cărţilor Bisericeşti: “aceasta ca un omagiu din partea Sf. Sinod a acelei figuri din ţara noastră care a iubit >>>>>>

ARHIVE IGNORATE – Radu Botiş , Mircea Botiş : „Activitatea desfăşurată de către preotul Vasile Lucaciu în America în scopul realizării Marii Unităţi Naţionale“

Personalitate politica complexa a epocii sale,Dr. Vasile Lucaciu,s-a situat in prin planul marilor evenimente sociale,politice si nationale,valorificand la maximum conditiile existente pentru cauza poporului roman.A stiut mai bine decat nimeni altul sa conceapa solutii realiste,specifice de la caz la caz,pe care le-a integrat in ansamblul strategiei si tacticii generale,.in vederea realizarii obiectivelor propuse.
Preotul si omul politic au facut casa buna in cadrul aceleasi persoane intrucat,nu de multe ori a folosit biserica pentru a-si expune cu propriile argumente ideile mobilizatoare pentru pregatirea si infaptuirea Marii Uniri.
Participant activ la realizarea si activarea Memorandumului (1892),alaturi de Ion Ratiu si George Pop de Basesti,la activarea spiritului politic a romaniilor transilvaneni in cadrul Conferintei de la Sibiu din anul 1905,Vasile Lucaciu va actiona ca nimeni altul pentru a slujii interesele neamului in perioada in care a fost pregatita Marea Unire.
Inca de la inceputul primului razboi mondial a militat in directia intrarii Romaniei in razboi alaturi de Antanta.Participa in calitate de presedinte al „Ligii pentru unitatea politica a tuturor romanilor” la diferite manifestatii si activitati politice. >>>>>>